Lucrurile se întâmplau cam așa: se scula dis-de-dimineață, lega câinele și-l hrănea, dădea drumul găinilor și-apoi uda florile, mai întâi pe cele de la ferestre, apoi pe cele din straturile dinspre poartă și, la urmă, pe cele de lângă bucătăria de vară. Mângâia toiagul rezemat lângă ușă și-apoi intra în casă. Lua vasul de la locul lui de pe policioară, îl umplea cu apă și-l punea pe foc. Până să fiarbă apa, mai ieșea pe trepte ca să audă cum se trezesc păsările și cum freamătă pădurea de peste drum. Se-ntorcea în bucătărie și-și aducea aminte că iar a pus prea multă apă în vas. Prindea vasul de toartă cu șorțul negru și arunca jumătate afară. Deși era singură de atâția ani, în fiecare dimineață, Catarina punea la fiert apă pentru două "caveiuri" de cicoare. Uita mereu că omul ei nu mai este, uita - pentru că ea mai mereu, tot mai des în ultima vreme, vorbea cu el, prin curte, prin grădină (uneori parcă-l auzea) și pe cărarea către izvor.
Câteodată, după ce făcea cafeaua, o apuca, așa, o ciudă mare că e singură, și ieșea afară s-o bea pe băncuța de lângă casă. De pe flori se scurgeau picăturile de apă, în rest era liniște, căci era încă prea de dimineață. Pe vremuri, nu stătea prea mult cu cafeaua în față, una-două și gata, coșul în spate, bota în mână și la drum! Nu era vreme de stat, căci cine nu se duce devreme în pădure nu mai găsește nimica. În pădure n-ai ce căuta decât până ce se duce soarele după deal, sara pădurea-i a altora, nu a oamenilor.
Casa pădurii
Ea era întotdeauna prima care intra în pădure. Nici nu-i era greu, căci pădurea începea peste drum de poarta ei. Câteodată, se gândea că poarta aceea nici nu mai are rost, ea se simțea ca și acasă și dincolo de ea. De când venea primăvara și până se lăsau cețurile grele din noiembrie târziu, ea era mai mult prin pădure decât pe-acasă. Știa toate cotloanele, toate locurile în care se făceau ciuperci, știa unde sunt cele mai mari tufe de zmeură și unde creștea coacăza-ursului. Avea semnele ei care-i spuneau să caute într-o parte sau alta. De cum intra în umbra pădurii, de cum trecea pârâul sărind peste bolovani, știa deja dacă va fi o zi bună ori nu. Învățase, de atâția ani, și unde erau vizuinile de bursuci și culcușul caprelor. N-avea treabă cu ele, nu le supăra cu nimica și ele n-o tulburau în drumurile ei. Avea întotdeauna în traistă câte o pâine neagră pentru câinii de la stână, care o cunoșteau bine și-o simțeau cu mult înainte ca ea să iasă dintre copaci.
Se ducea în pădure ca în casa ei, în care fiecare lucru avea locul lui. Rareori s-a întâmplat să apară ceva nou pe o cărare sau pe alta și ea să nu știe imediat, căci era zi de zi pe drumul pe care-l cunoștea de-acum și cu ochii închiși. Nu se abătea de la el și n-o interesau alte părți mai îndepărtate ale pădurii. Ea avea pădurea ei, cu care trăia și pe care o știa de când se știa pe lume. Toamna, târziu, se mai încumeta să intre în pădure numai până când dădeau primele brume groase. Atunci parcă simțea și ea o mare oboseală, ca o boală care o moleșea și-i încetinea toate mișcările. Își punea în podul magaziei botele de drum și coșul. Avea bota subțirică și ușoară, pentru vreme bună, și bota de ploaie, cu o țepușă la vârf, ca să nu alunece. Iar pentru toamnă, avea o botă mai groasă, pe care să se poată sprijini mai cu nădejde, căci toamna se-ntorcea mai greu cu coșul plin, ba cu hribe, gălbiori și mitărci, ba cu afine, coacăze ori mure, ba cu iarbă bună de pus în saltele pentru iarnă.
Așa se întâmpla pe vremuri, dar acuma, de când a trecut de optzeci de ani, parcă-i vine tot mai greu să se gândească la cărarea bine cunoscută din pădure. Gândești că n-o mai ajută așa bine nici ochii, nici urechile. Se duce până la poartă și se uită spre alunii de la marginea apei și mângâie cu privirea pădurea pe deasupra copacilor, ca și cum ar netezi un animal mare pe spinare. Din loc în loc recunoaște coroanele bătrâne ale copacilor pe lângă care avea ea locurile ei de ciuperci.
Caută cu gândul în jurul lor, scurmând mușchiul cu vârful botei și parcă simte în podul palmei răcoarea hribilor ridicați dintre frunze.
Oftează, strânge mai tare clanța de la poartă, o închide încet și se întoarce către casă, amărâtă.
Botele înfrunzite
În ziua aceea, lucrurile s-au întâmplat cam așa: s-a sculat dis-de-dimineață, a legat câinele și l-a hrănit, a dat drumul găinilor și a udat florile. A intrat în casă, a luat vasul de pe policioară, l-a umplut cu apă și l-a pus pe foc. Și-a adus aminte că a pus iară prea multă apă, a aruncat jumătate din ea pe trepte și s-a uitat cum fremăta pădurea de peste drum.
Și-a băut cafeaua de cicoare pe băncuța de lângă casă și apoi, cu mișcări încete, s-a îndreptat spre magazie, ca să-și coboare botele din pod. Botele de mers în pădure, așa, măcar să le mai vadă, ca să-i treacă dorul de drum. Pe cea de vreme bună și pe cea de ploaie. Le-a luat și s-a dus înapoi, pe băncuță, s-a așezat și, după ce și-a aranjat șurța pe lângă ea, s-a uitat la bote. Ținea una într-o mână și una în cealaltă și se vedea trecând apa și luând-o pe sub poala pădurii către iazul cel mare. Mai știa că ajunsă acolo ar trebui să ocolească pâlcul de fagi bătrâni, căci dincolo de drumul care se împărțea în două cărări mai mici era un loc bun pentru mitărci.
Și-acuma, cum stă așa pe băncuță cu botele în mâini, ea ocolește cu gândul fagii și-apoi urcă cărarea din dreapta, căci aceea duce în ferigile în care sunt oițe, vineciori și gălbiori, iar mai sus, pe râpa unde sunt vizuinile de bursuci, acolo-i țara bureților iuți.
Deschide ochii, pentru că aude portița scârțâind, a deschis-o vântul. Parcă o cheamă ceva către pădure. Se sprijină în cele două bote și dă să se ridice de pe banca înnegrită de vreme. Picioarele n-o mai ajută ca altădată și apasă mai tare cu botele-n pământ, ca și cum ele ar prelua acum greutatea trupului îmbătrânit. În dreapta, bota de vreme bună, în stânga, bota cu țepușă pentru vreme de ploaie. Se ridică și merge încet spre poarta deschisă, se uită către cărarea care parcă o cheamă, ademenind-o ca și altădată în pădure. La poartă se oprește, căci simte dintr-o dată că i s-au îngreunat picioarele și atunci vede cu mirare în lumina jucată a soarelui de primăvară că botele ei, amândouă, sunt pline de muguri și de frunze.
(Reproduceri după picturi de ANGELA BRĂDEAN-POPA)