Nicicând, România nu a mai deschis un eveniment de anvergura Campionatului European de Fotbal, împotriva ţării-gazdă a competiţiei, în faţa a miliarde de telespectatori din întreaga lume. Şi nicicând nu am avut în tribune 20.000 de suporteri ai echipei naţionale, îmbrăcaţi ca la carte, în tricourile "tricolorilor", mai gălăgioşi decât pretenţioşii fani ai Franţei. Erau toate condiţiile pentru o seară memorabilă. Numai că s-au găsit destule cobe prin ţară, care să se teamă ca nu cumva memorabilul serii să însemne, de fapt, o înfrângere umilitoare a "puişorilor" lui nea Puiu, în faţa "cocoşilor" francezi.
Sigur că un singur jucător al francezilor, Paul Pogba, valorează în euro mai mult decât toată echipa naţională de fotbal a României; sigur că Franţa e mare favorită, are reputaţia de a fi câştigat toate competiţiile de fotbal pe care le-a organizat în ultimii ani; sigur că astăzi suntem departe de valoarea generaţiei lui Hagi şi Gică Popescu, ba chiar şi de cea a lui Mutu şi Chivu, dar teama aceasta, "Doamne, fereşte, să nu ne dea 5!", nu ţine de raţiuni tehnico-tactice şi nici de evaluări savante. E o frică din noi, e ceva adânc, e un complex precum cel al drobului de sare, care ne împiedică să gândim şi să vedem mai departe, care ne împiedică să ne autodepăşim şi care, fatalmente, nu poate duce decât la a ne mulţumi cu puţin, cu prea puţin. Eventual cu o înfrângere la limită, un 1-2 ca cel de pe "Stade de France"...
Ce bine, însă, că băieţii lui Puiu Iordănescu nu au gândit aşa! S-au năpustit în atac, surprizător pentru toată lumea, şi în startul meciului, şi în startul reprizei secunde, semănând panica în careul francezilor. Asta nu era în scenariul transmisiei, iar comentatorii nici n-au apucat să-şi încălzească vocile, că românii rataseră deja două dintre cele mai mari ocazii care se vor vedea la acest turneu final. Era doar minutul trei, şi ai noştri - şi noi, împreună cu ei - au înţeles că se poate mai mult decât acceptarea senină a unei înfrângeri la scor acceptabil. Ne-a învăţat asta băiatul bătăios din atacul României, Florin Andone, copilul crescut de mic în Spania, de părinţii săi, plecaţi în căutarea unui trai mai bun. Un copil crescut printre străini, care s-a ridicat prin munca sa, până la nivelul celei mai bune ligi de fotbal din lume, un copil crescut fără complexe de inferioritate, pentru care marii jucători francezi, de la Evra la Dimitri Payet, nu erau nici ei decât nişte copii de emigranţi, la prima sau la a doua sau la a treia generaţie. Cu Andone, cu Stanciu şi cu Stancu, cu inepuizabilul Adi Popa şi cu disciplinaţii Pintilii şi Hoban, România a făcut mai mult decât obişnuita "figură frumoasă" contra Franţei. Am mai ratat o mare ocazie, apoi ne-am ridicat imediat după golul incorect acordat Franţei, am egalat cu sânge rece, şi foarte puţin a lipsit să câştigăm un punct mare. E un paradox aici: cea mai muncitoare şi mai pragmatică echipă a României din câte am avut e cea care ne învaţă, din nou, după atâţia ani, să visăm frumos. Poate că asta nu e întâmplător şi poate că generaţia lui Hoban şi Pintilii vine exact la timp, pentru a ne învăţa să preţuim munca onestă şi nebunia de a visa la mai mult decât sunt dispuşi să creadă în noi cei din jur.