Nicicând, România nu a mai deschis un eveniment de anvergura Campionatului European de Fotbal, împotriva țării-gazdă a competiției, în fața a miliarde de telespectatori din întreaga lume. Și nicicând nu am avut în tribune 20.000 de suporteri ai echipei naționale, îmbrăcați ca la carte, în tricourile "tricolorilor", mai gălăgioși decât pretențioșii fani ai Franței. Erau toate condițiile pentru o seară memorabilă. Numai că s-au găsit destule cobe prin țară, care să se teamă ca nu cumva memorabilul serii să însemne, de fapt, o înfrângere umilitoare a "puișorilor" lui nea Puiu, în fața "cocoșilor" francezi.
Sigur că un singur jucător al francezilor, Paul Pogba, valorează în euro mai mult decât toată echipa națională de fotbal a României; sigur că Franța e mare favorită, are reputația de a fi câștigat toate competițiile de fotbal pe care le-a organizat în ultimii ani; sigur că astăzi suntem departe de valoarea generației lui Hagi și Gică Popescu, ba chiar și de cea a lui Mutu și Chivu, dar teama aceasta, "Doamne, ferește, să nu ne dea 5!", nu ține de rațiuni tehnico-tactice și nici de evaluări savante. E o frică din noi, e ceva adânc, e un complex precum cel al drobului de sare, care ne împiedică să gândim și să vedem mai departe, care ne împiedică să ne autodepășim și care, fatalmente, nu poate duce decât la a ne mulțumi cu puțin, cu prea puțin. Eventual cu o înfrângere la limită, un 1-2 ca cel de pe "Stade de France"...
Ce bine, însă, că băieții lui Puiu Iordănescu nu au gândit așa! S-au năpustit în atac, surprizător pentru toată lumea, și în startul meciului, și în startul reprizei secunde, semănând panica în careul francezilor. Asta nu era în scenariul transmisiei, iar comentatorii nici n-au apucat să-și încălzească vocile, că românii rataseră deja două dintre cele mai mari ocazii care se vor vedea la acest turneu final. Era doar minutul trei, și ai noștri - și noi, împreună cu ei - au înțeles că se poate mai mult decât acceptarea senină a unei înfrângeri la scor acceptabil. Ne-a învățat asta băiatul bătăios din atacul României, Florin Andone, copilul crescut de mic în Spania, de părinții săi, plecați în căutarea unui trai mai bun. Un copil crescut printre străini, care s-a ridicat prin munca sa, până la nivelul celei mai bune ligi de fotbal din lume, un copil crescut fără complexe de inferioritate, pentru care marii jucători francezi, de la Evra la Dimitri Payet, nu erau nici ei decât niște copii de emigranți, la prima sau la a doua sau la a treia generație. Cu Andone, cu Stanciu și cu Stancu, cu inepuizabilul Adi Popa și cu disciplinații Pintilii și Hoban, România a făcut mai mult decât obișnuita "figură frumoasă" contra Franței. Am mai ratat o mare ocazie, apoi ne-am ridicat imediat după golul incorect acordat Franței, am egalat cu sânge rece, și foarte puțin a lipsit să câștigăm un punct mare. E un paradox aici: cea mai muncitoare și mai pragmatică echipă a României din câte am avut e cea care ne învață, din nou, după atâția ani, să visăm frumos. Poate că asta nu e întâmplător și poate că generația lui Hoban și Pintilii vine exact la timp, pentru a ne învăța să prețuim munca onestă și nebunia de a visa la mai mult decât sunt dispuși să creadă în noi cei din jur.