Ceasul cu trenuleț
Este duminică după-amiază, plouă încet, și un cocon de trei-patru ani, ferchezuit în port popular, a pornit de mână cu mama lui pe strada principală din Călinești. Satul se află pe Valea Cosăului, înconjurat de dealuri mici, pline cu verdeață, căpițe de fân și grădini bogate, îngrijite cu drag. Tot pe coline, printre brazi, în stânga și în dreapta, se află mândriile satului, două biserici din lemn, vechi de secole, înconjurate de cimitire ce se întind printre ierburi și copaci. Biserica de la Căeni a fost adusă bucată cu bucată de pe dealul Mănăștur acum șase secole, cu căruțe cu boi și reprezintă, prin pictura interioară pe lemn, o adevărată minunăție. Se spune că, porniți în căutarea unui loc bun pentru biserică, oamenii s-au oprit pe acel deal în momentul în care lumânările pe care le aveau în mâini s-au aprins de la sine...
Pe strada principală, peste drum de o casă din lut, veche de o sută de ani, vopsită în albastru, tronează o poartă mândră din lemn, care închide vederea spre curte. "Aici nu mai stă nimeni!", spune cineva, însă poarta se deschide și sub bolta ei răsare un moș. "Hai înăuntru!", îmi zice. Curtea largă, spațioasă, fântâna uriașă, cu cumpănă, grajdul ("Aici o fo boi, oarecând, și dincolo, cai"). Petru mă chiamă. Familia me o fo cea dintâi familie în Călinești, cea mai gazdă, mai de omenie, pe vremea tatălui meu, Gheorghe. Am găzdăluit cu agricultura, am avut pământ mult și două case. Casa asta eu am făcut-o în anul '40, eu am adus lemne din pădure cu caru' cu boi și am tocmit doi unguri meșteri din Ocna Șugatag". Ne așezăm în tindă pe o băncuță, în vreme ce afară picură mărunt. "Câți ani îmi dai?", întreabă moșul sclipind din ochi. O avea vreo optzeci, dar, să nu fac vreo gafă, îmi zic: «Șaptezeci?»" "Nouăzeci și doi!", sare vesel moșu'. "Împliniți. Mai am șeptezeci de zile și fac nouăzeci și trei. Am fo cinci frați, trei feciori și două fete, da' amu' am rămas doar eu. O fo Ileana mai mare și o fo Năstafă, și după cele două am fo eu, apoi Văsălie și Gheorghe, el o fo cel mai mic, de-l chema ca pe tata. Mama era Pălăguța, o femeie mândră, cu părul lung, de împletit. Și tata purta părul puțin lung și ținea pălărie pe cap vara și cușmă iarna, așa cum am și eu. Numai că în picioare se purtau numa' opinci. Le cumpăram de la Sighet, era acolo un orgărar care orgărea chielea, croia și făcea opinci." Moș Petru își amintește că satul copilăriei lui avea numai case din lemn, dar crede că acuma Călineștiul e mai înflorit, mai frumos, pentru că de la trei sute de familii, câte avea, a ajuns la șapte sute. Din tinerețe, moșul își mai amintește de mândruțele sale și de șezători. "Am avut mai multe, nu numa' una. Se făcea șezătoare sara, la o casă, și ne strângeam acolo feciori și fete, cu lucru, și stăteam la lampă, că no fo bec atuncea în Călinești. Am avut 26 de ani când m-am căsătorit cu Ileana, ea avea 26, eu 26 și am iubit-o ca pă femeie, mult, da' și ea pe mine m-o iubit. Amu' sunt rămas de 25 de ani și m-o luat o nepoată de-a mea din sat, îmi dă să mănânc, mă îngrijește." Moș Petru nu pare însă copleșit de amintiri, de tristeți. E vioi și vesel, îmi povestește cum a făcut armata în Cernăuți, cum a dat mâna cu Carol al II-lea, cum a fost în război până în Polonia și-n Budapesta. Intrăm în casă. O încăpere mare, aproape goală, lipită de cămăruța unde trăiește moșul. Un pătuc cu perne și o cergă, icoane vechi deasupra, o fotografie din care privește blând, înfășurată într-o basma, mama Pălăguța, o carte fără coperte, roasă și îngălbenită, ascunsă după oglindă, în fapt un calendar cu obiceiuri religioase, și un ceas mare, de masă, cu cadranul puțin ruginit și cu sticla prăfuită. "De când aveți ceasul ăsta?". "De șase zeci de ani." Are desenat un trenuleț pe cadran și Moș Petru zice că bate ca inima lui.
Ană și Năstafă
O casă din lemn, pe temelie din piatră, cu tinda înconjurată de viță-de-vie, o fântână cu cumpănă, tufe de rugi (trandafiri) galbeni, albi și roșii, o poartă impunătoare, lucrată cu măiestrie, și două bătrâne îmbrăcate în negru, cu basmale albe, ce stau de vorbă în prag. Suntem în duminica Rusaliilor. "Înainte, de Rusalii, se înstruțeau casele cu crengi de frasin la poartă, și la Sângeorz, cu crengi de mesteacăn. Tineretul făcea gioc și giucau feciorii cu fetele, ziceau muzicanții, țiganii, din cetere. După Rusalii, intram în postul de Sânpetru, de șeptie zile. Amu' s-o lăsat obiceiurile, tineretul se bagă numa' prin bufete și numa' bea. Casele s-au schimbat și ele, erau case mici, cu trei ochi, acum au atâtea camere, de ferea Dumnezeu câte îs."
Ană a fost una dintre cele mai frumoase fete din sat și nu-i nevoie să vezi fotografiile din tinerețe ca să-ți dai seama de asta. Acum are 82 de ani și are aceiași ochi albaștri ca-n tinerețe. Chiar dacă o anumită tristețe și înțelepciune o mai țin în frâu, Ană păstrează vitalitatea și lumina femeilor din Maramureș, pofta lor de a vorbi, de a comunica. Năstafă, în schimb, parcă plutește pe un nor lin. Este cu șapte ani mai tânără decât Ană, mai are vreo doi-trei dinți, iar zâmbetul și gesturile sale sunt ca mierea.
"Când eram coconi, meream vara pe dealuri după flori, după hribe, afine, alune de pe tufe, le desfăceam, le puneam să se usuce și toată iarna fărâmam la ele. Mergeam cu mieii, cu ciurda, care se aduna toată într-un loc, meream la porcăriștea de porci, pe câmp, pe imaș. Iarna ne dădeam pe coaste cu săniuța și umblam la colindat cu nebunii de feciori. De An Nou făceam din ciuf, din paie, un om, îi puneam și clop în cap, îl dădeam unul la altul, care cum ne plăcea, și-l puneam noaptea într-un lemn în curte, ca să-l vadă lumea dimineața, dar nu voiam să spunem de la cine e. Aveam șezătoare, torceam, cosam, făceam fuste, mai lucram, mai torceam. Pe atunci torceam din cânepă, acum nu se mai seamănă cânepa.
La șezători veneau și feciorii, stam și povesteam, ne jucam de-a picatul în fântână... Ziceai cine să te scoată, te scotea, te țuca și gata! Puneam ochii pe câte unul, dar atuncia nu știam noi de avere, numa' să ne placă. Nu te măritai întotdeauna cu primul de-ți plăcea. Când, cum, când n-o fo cela, o fo cela."
"Și ați fost mulțumite de bărbați, ați fost fericite cu ei?". "Mulțămite, cum să nu fi fo mulțămite, nu meream după ei, dacă nu eram. Și la nuntă am fo fericite că ne-o plăcut cine ne-o luat. Pe atunci era nuntă cu steag, cu cununi pe cap, mireasa avea druște, două-trei fete ce aveau la urechi struțuri de la oraș, roșu, verde. Atunci o fo frumos pentru noi, acum nu mai suntem stăpâne, suntem și obosite, nici la biserică n-am mai mers, pentru noi amu' e nimica, doar ce stăm aice, la poartă, în povești."
Ană este fascinată de carnețelul în care încerc să notez tot ce spune. "Eu nu știu deloc scrie, nu m-o lăsat mama și tata, că atunci nu era obligatoriu. După ce m-am măritat, o venit o profesoară în sat și am vrut să învăț, dar am scris așe prostii, că ea o zis: «Tu, Ană, da' ce-ai putut scrie aici...» și de atunci nu m-am mai dus."
"Prostucu' de mine"
Ceva mai departe de strada principală, dincolo de puntea ce trece peste apa Marei, o fetiță cam știrbuță și rușinoasă se plimbă de mână cu mama ei. A fost la biserică, dar acum mai stă puțin pe uliță, pentru că-i place în port popular, așa cum a fost și-n urmă cu o săptămână, la serbare, când a spus poezia cu "Adio, grădiniță". Mi-o zice și mie, iar apoi îi sărută mâna mamei și se ascunde după ea. "Coconi", așa își alintă maramureșenii pruncii cei blonzi și frumoși. Pe tăpșan se joacă patru-cinci dintre copiii mai puțin răsfățați ai satului. Ajung mai rar la biserică, iar să se îmbrace în costum, nici atât. În schimb, sunt respectuoși, haioși și gălăgioși. "Prostucu' de mine", zice unul blond, când scapă din mână o bucată de ciocolată.
Fetița este pistruiată, are părul blond, prins într-un ciuf deasupra capului și doi ochi de un albastru uluitor. Copiii se joacă de-a "mâța cățărată", "iupu-lupu", "moșu' și perele", ea vrea să se facă "doamnă" când o să fie mare (profesoară), iar băieții pompieri, polițiști. Pe coconi îi cheamă cu nume noi: Laurențiu, Crina-Mădălina, Florentin, și nu Văsălie sau Pălăguța, ca altădată, însă jocurile copilăriei lor, peste ani și ani, au rămas aproape la fel.
Pe drumul spre Șugatag, chiar la ieșirea din sat, trei femei dolofane lăcrimează și se țin cu mâinile de burți de atâta râs. Lângă ele, pe iarbă, câțiva bărbați cu pălărie pe cap beau o horincă și spun tot felul de glume, iar copiii roiesc în jurul lor. "Ia, stăm și noi aice, la șezătoare, ca-n fiecare duminică."
E drept că multe tradiții s-au pierdut, că în multe biserici de lemn nu mai bat clopote, că locul caselor vechi e luat de viluțe construite fără gust, însă, cu toate astea, farmecul Maramureșului s-a păstrat. Nu-i de găsit însă din goana mașinii, la șosea sau în pliante turistice, ci mai degrabă printr-o vorbă schimbată cu oamenii locului, printr-o plimbare pe dealurile cu fânețe, de unde se vede Maramureșul ca-n palmă, sau printr-un minut petrecut în amurg, într-un lan de grâu, înconjurat de cântecul milioanelor de cosași.
(Fotografiile autorului)