Preafericiţii din Alma Vii

- La fel ca alţi români sătui de malaxorul oraşelor, Alexandra şi Liviu Iacob au avut curaj să-şi abandoneze slujbele bănoase dar sleitoare, pentru a-şi găsi liniştea şi firescul vieţii. Şi le-au găsit! Departe de Bucureşti, în zona săsească a Transilvaniei, la Alma Vii. Acum, la începutul lui iunie, povestea lor nu mai miroase a gaze de eşapament, ci a fân de curând cosit -

Banii sau viaţa

Lumina duminicii de mai se odihneşte molatec în triluri de greieri şi zeci de păsări fără de nume. Alma Vii este un sat ascuns dincolo de câteva dealuri îm­pădurite, la doar câţiva kilometri de drumul ce leagă Mediaşul de Agnita. În era digitalizării, a tabletelor şi telefoanelor mobile ultraperformante, e greu de crezut că există, atât de aproape, un loc unde liniştea e suverană. Satul nu e racordat la re­ţea­ua de gaz. Nici semnal la telefonul mobil nu este. Caut o casă al­bas­tră şi pe cei doi foşti bucureşteni ce-o lo­cuiesc acum. Am găsit-o. Stă aliniată cuminte, în rând cu suratele ei, sărite mult peste centenar... Poarta mică şi veche, de lemn, e descuiată.
Alexandra David a fost manager într-o multina­ţională, timp de 15 ani. Soţul ei, Liviu Iacob, e aso­ciat într-una din marile firme de avocatură din Bucu­reşti. Au lăsat în urmă Capitala şi s-au ascuns în satul acesta de saşi din Ardeal, în primul rând ca să se regăsească pe ei. Au simţit, la un mo­ment dat că nu se mai poate. Şi a trebuit să aleagă, la propriu, banii sau viaţa. Bani aveau deja. Aşa că au ales viaţa. Una mai altfel decât cea de până-atunci. Şi nu au nici cel mai mic regret.
Alexandra povesteşte amuzată. Cu o detaşare calmă, ca şi când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre o bucată din viaţa ei. E ardeleancă din zona Clujului, rătăcită puţin prin Bucureşti şi întoarsă, acum, acasă, chiar dacă într-un alt colţ de Ardeal. Povestea pe care o spune pare un scenariu de film. Un film horror, dar cu final fericit...
80 de oameni într-un birou uriaş. Mâncând, din cutii de carton, ceva lipsit de gust, de nume, de con­sistenţă. Aplecaţi peste tastatură, cu ochii lipiţi de ecranul computerului. Situaţii, grafice, cifre, vorbe, alcătuite conform ordinelor venite de sus, întot­dea­una în ultimul moment. Mereu şi mereu. 80 de robo­ţei, fără drept la viaţă personală. "Vorba unei colege, ajunsesem ca, văzând pomii că-s fără frunze, să nici nu mai ştim dacă înseamnă că e primăvară sau toam­nă. Plecam la serviciu cu noaptea în cap, in­tram într-un garaj sub­teran, la birou mergea aerul condi­ţio­nat non-stop, apoi când plecam acasă, era noapte iar. Era a nu ştiu câta oară când se întâmpla: sin­dro­mul de vineri, de la ora 18. Veneau şefii de la şe­dinţe şi, ca să arate cât sunt de eficienţi, tri­mi­teau mailuri: să fa­ceţi, să dregeţi, că până luni, la ora 9 dimi­neaţa, tre­buie să fie gata o si­tuaţie sau alta. Ca să ra­­porteze că şi-au făcut trea­ba. Nu se gândeau că şi noi avem familii, co­pii, case... Faceţi, scri­­eţi, adu­ceţi! Ne ui­tam unii la alţii, sunam acasă şi anunţam. Aveam în sertarul de la bi­­rou săpun, prosop, lenjerie de schimb, pentru cazuri din astea. Terminam totul pe la 6 dimineaţa. Se întâmpla frecvent. Până într-o zi, când şeful a venit tot aşa, cu ultimatum, că trebuie făcute alea, alea. O colegă i-a zis: «Eu acum plec acasă şi vin luni dimineaţă, la ora 9, când începe ziua de lucru. Şi da­că de la 9 la 9 e gata, bine, dacă nu, nu». Ne-a ameninţat că ne dă afară. «Aşa, şi? Dacă ne daţi afa­ră, cine o să facă si­tuaţiile până la 9?». Colega avea doi co­pii. Deja nu mai pu­team. Într-o ţară de sclavi, cum sun­tem, foarte mulţi îs ne­mulţumiţi că se în­tâmplă aşa, dar nu au curajul să facă ceva, să renunţe, să trăiască, pur şi sim­plu. Şi atunci merg aşa, înainte, ca nişte roboţi. Fără vieţi personale, fără bucurie, fără nimic. Am decis că e momentul să mă opresc. Aşa, nu se mai putea!".
Soţul Alexandrei o ascultă cu atenţie, ca şi când e pentru prima dată când aude povestea. Apoi, continuă firesc.
"Decizia am luat-o pe fondul stresului la care ajunsesem. Eu am o meserie care îmi place şi dacă m-aş mai naşte o dată, tot asta aş face. Cu toate aces­tea, simţeam că mă sufoc. Nu ştiu dacă puteţi înţelege. Mă stresa şi mă obosea totul. Începând cu faptul că trebuia să plec foarte devreme dimineaţa de acasă, ca să străbat cei 7 km până la birou. Orice fă­ceai, trebuia să suporţi aglomeraţia şi învăl­mă­şeala nebunească a oraşului. La un moment dat, trăgând aşa de tine, simţi că nu mai poţi. Cu colegii mergeam la bere, strict de două ori pe lună. Nu prea aveam timp de prieteni, nici ei de noi, lucram cu toţii, nu ne sincronizam, eram foarte obosiţi. Glicemia mea o luase razna, nu mă simţeam deloc bine. Şi atunci am luat hotărârea să ne mutăm undeva unde e linişte. Am luat în calcul şi faptul că n-am ieşit încă la pensie, că trebuie să lucrăm în continuare. Ne-am zis că vine o vreme când trebuie să mai apeşi şi pe frână. Banii, cum vin, aşa pleacă. Am avut şi foarte mulţi bani, şi mai puţini bani, perioade mai bune, mai rele, ca tot omul. Şi am decis ca, într-un viitor foarte apropiat, să ne mutăm, pentru că nu mai suportam atâta stres".

Dacă Dumnezeu vrea

Alexandra şi Liviu au văzut, împreună, lumea. În concedii mai mult sau mai puţin exotice. Dar a venit un moment în care nici asta nu-şi mai doreau. Se săturaseră de concedii petrecute în străinătate, de bagaje multe, aeroporturi schimbate. De multe ori, se întorceau mai obosiţi decât la plecare. Şi atunci şi-au zis să vadă ce este pe-aici, pe-aproape, pe unde şi-ar putea petrece concediile. "Am decis să facem un fel de traseu, pe unde mai sunt biserici fortificate, să­seşti. Căutam locuri de cazare şi plecam la drum. Ne uitam, vizitam, nu aveam nici un program prestabilit, nu eram stresaţi că trebuie să vizităm şi aia, şi aia. După câteva ieşiri dintr-astea, ne-am dat seama că eram foarte relaxaţi, odihniţi. Pasul următor a fost că ne-am propus să stăm câte un concediu întreg într-un singur loc. Anul următor, am stat câteva zile în aceeaşi pensiune, într-un sat de lângă Sibiel, nu-mi mai amintesc cum se numea; am stat în gră­dină, am dormit cât am vrut. Era o pensiune mică, ultima din sat, pe o străduţă, undeva în capăt, nu trecea nimeni, nu venea nimeni, doar vaca, seara, de la câmp. După vreo patru zile, am început să vorbim între noi. Nu râdeţi, că exact aşa a fost! Ajunsesem la un aşa hal de oboseală, de nici nu mai vorbeam între noi! Fiecare era cu oboseala lui, aşteptam să ne revenim. Ne-am gândit că mai sunt, poate, şi alţii ca noi, sâcâiţi şi obosiţi, sătui de cărat bagaje şi de ae­roporturi, care ar aprecia genul acesta de locuri. Şi ne-am zis că ar fi ceva interesant, hai să căutăm, să ve­dem ce găsim", spu­ne Alexandra.
Cam doi ani au tot că­utat, dădeau telefoane şi, la câteva săptămâni, ple­cau să vadă cum arată în rea­­litate ceea ce vedeau pe internet. Au ajuns la Al­ma Vii, satul acesta pier­dut din Ardeal. "Dacă Dumnezeu vrea să se în­tâmple, se întâmplă, dacă nu, poţi să baţi din picior cât vrei, că nu! Găsisem o altă casă în sat, pe in­ter­net, la câteva sute de metri distanţă de asta. Şi ne-am dus s-o vedem, nu fusesem niciodată aici, nu cunoşteam satul. Ni s-a re­­comandat să venim în­soţiţi de un arhitect, care ne-ar fi putut sfătui cât e de bine să cumpărăm o ca­să sau alta, dat fiind fap­tul că sunt multe case foarte vechi şi s-ar fi putut întâmpla să dăm peste una cu pro­bleme, în care n-ar fi meritat să investim bani. Ei, casa ce era de vân­­­zare fusese îm­bună­tă­ţită de pro­prietari: sco­se­seră bâr­nele de lemn, au pus tavan fals, termopane, parchet laminat, uşi de plastic. Mă gân­deam că tre­buie o grămadă de bani s-o aduc la starea iniţială, pentru că eu nu vroiam aşa ceva. Şti­am că n-ar fi venit ni­meni să-şi pe­trea­că con­cediul într-aşa o casă. Am ieşit în stradă şi ne tot gândeam cum de-am venit atâta drum pentru asta! A trecut cineva şi ne-a în­trebat pe cine căutăm. "Pe nimeni, am zis, dar am vrea să cumpărăm o casă". Şi ne-a îndrumat ceva mai încolo. Era un număr de telefon de Germania.Am sunat şi proprietarul sas ne-a spus la cine să mergem în sat, cine are cheia, ca să putem intra să vedem. Şi am intrat peste tot. În pod, în pivniţă, cu arhitectul după noi. Am fost şi sus, pe deal, să ne uităm, în grădină şi în livadă. Arhi­tectul ne-a spus că e o casă în care merită să bă­găm banii şi că nici nu trebuie foarte mulţi, iar dacă asta e ceea ce ne dorim, un sat izolat, fără sem­nal la telefonul mobil şi fără acces din vreun drum prin­cipal, asta e!", po­vestesc cei doi.
Nu s-au decis pe loc. O vreme, au mai văzut şi alte case, în alte sate din zonă. Vreo 60 de case. Dar ajungeau mereu la concluzia că nici una nu era ca aceasta. "E sin­gura casă la care, din curte, se ve­de vechea cetate a satului", spune Liviu. Şi s-au decis. Ba chiar s-au hotărât să o cumpere repede, până nu le-o iau alţii înainte. Au venit şi, curând, au intrat în legătură cu cei de la Fundaţia "Mihai Eminescu Trust", care i-au ajutat cu schiţe, cu pro­iecte. S-au apucat de lucru prin 26 iunie şi au decis că, în cinci luni, trebuie să fie totul gata. Şi a fost!
"Toţi au zis că sunt ne­bună. Dar dacă aş fi depăşit acest ter­­men, aş fi pierdut bani, şi nu-mi era totuna. Şti­am că doar dacă stăm aici cât timp se vor face re­no­vările, vom termina la timp. Atunci am devenit doamna cu ca­ietul. Nici unul dintre noi nu ne pricepem la construcţii. Dar eu sunt manager şi m-am gân­dit că dacă m-am descurcat într-o multi­naţională, cu 30.000 de angajaţi, n-o să pot face la fel cu câţiva lu­crători de la ţară? Şi am luat ca­ietul şi am notat pas cu pas ce tre­buie făcut la fiecare lucrare. Şi am început. Erau cinci oameni şi un şef de şantier. Am stat pe capul lor, cu caietul în mână. I-am bătut la cap şi, la 1 decembrie, totul a fost gata. Celor de la Fundaţie nu le-a venit să crea­dă. Acum vrem să ac­cesăm fonduri europene, să re­no­văm şura, s-o transformăm în camere de locuit".

Televizorul din grajd

Încăperea în care stăm acum se poate numi, în limbaj modern, li­ving. O masă lungă, din lemn ma­siv, lângă care stau cuminţi două laviţe vechi şi câteva scaune. Faţa de masă, ţesută odinioară în război, e uşor îngălbenită de vreme, iar ce­le două "cre­den­ţuri" uriaşe adă­postesc veselă de acum o sută de ani. Un alt dulap, vopsit într-un al­bas­tru tonic, are aliniate în pântecul lui borcane cu dulceţuri şi alte bunătăţi, sticle cu siropuri naturale şi alte licori tentante, toate produse aici, în gospodăria devenită "aca­să" pentru cei doi foşti bucureşteni. Televizorul e mai mult de decor, mai degrabă ca să ne amintească în ce vreme ne aflăm, ca să nu ne ilu­zio­năm până la capăt cu o în­tâmplătoare întoarcere în timp. "Aici era un grajd şi eu am zis că n-o să repar ni­ciodată pereţii. Au râs de mine. Cum o să arate, aşa, cu urmele de cuie şi de piroane din pereţi? Păi, asta e povestea grajdului, oameni buni!", îşi amin­teşte, râzând, Alexandra.
Toţi au crezut că aici va fi o pensiune oarecare, cu mobilă modernă, cu scaune de plastic, ca oricare alta. Primii turişti au început să vină, mai ales ca să râdă de ei. "Ne aşteptam la asta. Dar a început să le placă, şi unii vin frecvent. Au recunoscut că e o linişte divină. O doamnă a stat o săptămână singură, s-a rupt de tot. Dormea cât vroia, mergea în grădină, stătea cu orele la plajă, la umbră... Mergea cu bi­ci­cleta, se oprea în pădure, i-au ieşit în cale căprioare, veveriţe, a citit cinci cărţi în doar câteva zile, ce nu mai făcuse de ani buni. A stat pe pătură, în curte, noaptea, doar ca să privească stelele. Şi a fost foarte fericită, că n-a trebuit să facă nimic din ce trebuie să facă de obicei. A zis că dacă-şi făcea transfuzie de sânge nu s-ar fi simţit aşa. "Sunteţi aşa de fericiţi! Bravo vouă, că aţi avut curajul să faceţi asta!", a spus la plecare.
Alexandra îşi dublează spusele cu o mândrie firească. Mândria de a fi ştiut a se opri la timp, de a fi avut curajul s-o ia de la capăt, într-o cu totul altă di­recţie decât cea de până atunci. Mândria de a fi reuşit să ridice, aproape de la zero, o casă veche într-un cămin primitor, nu doar pentru familia ei, ci şi pentru oaspeţii care le trec pragul. Cele două camere amena­ja­te pentru turişti par decu­pa­te din filmele englezeşti de epo­că. Mobile masive, de lemn, patinate de vreme. Pe pereţi, un fel de ten­cu­ială nefinisată, rămasă aşa, la dorinţa Alexandrei. Ici, colo, se văd cărămizile din zid, ba chiar şi câteva ţigle, pu­se de umplutură de vre­un meşter ceva mai leneş.
"Pe vremuri, acum o sută de ani, când a fost ridi­cată casa, nu erau prea mulţi meşteri cons­tructori. Dar toată co­munitatea venea şi ajuta pe cel care vroia să-şi ridice o casă. Aşa se explică imper­fec­ţiu­nile construcţiei, zidurile nu tocmai drepte şi altele. Dar casa n-ar avea nici un farmec fără toate astea, n-ar avea poveste", spune Alexandra.

Cum sună ploaia

Cunoscuţii, colegii, prietenii, le-au spus că nu sunt normali, că pleacă de la bani mulţi într-o aven­tură. Alexandra avea un salariu în euro cu trei zerouri în coadă. Liviu mai lucrează în avocatură, de aici. "Da, am zis, nu suntem normali, dar asta e! Depinde ce înţelege fiecare prin normal. Pentru ei, normal e acel om care intră zilnic în farmacie şi-şi cumpără medicamente de sute de lei. Nu vreau să fiu un astfel de om normal!" Liviu completează: "Eu, care-mi iubesc meseria, mă trezeam dimineaţa şi ziceam: «Nu mai vreau să merg, nu mai pot! Hai să ne mutăm o dată!». Când au aflat ce vor să facem, colegii mi-au zis: «Dacă ai o problemă, un necaz, spune-ne, că te putem ajuta. Te trimitem la doctorii cei mai buni!». «Nu am nevoie, că nu-s bolnav deloc». «Atunci, cum să pleci dintr-o firmă cu birou pe Bu­le­vardul Coposu, în Bucureşti, lângă Magazinul Uni­rea, într-un sat unde nu-i nici gaz, nici semnal la telefonul mobil?!» Nu le venea să creadă". Când s-au decis pentru Alma Vii, n-au ales chiar întâm­plător, spune Liviu. "Ne-am mutat aici, că zona are şi potenţial turistic. Nu trăim din asta, dar pentru noi e un mod de a socializa. Nu vine cineva să nu stăm până mult du­pă miezul nopţii la poveşti. Vor­bim, ascultăm muzică. Ne-am retras, dar nu am pierdut con­tactul cu lumea, nu ne-am săl­băticit. Fireşte, am avut şi noi fri­cile noastre. Dacă n-o să mear­gă? Dacă nu vine ni­meni? Eu nu am atestat de bucă­tar. Gă­tesc cum gătesc pentru noi, îmi plac lucrurile cu gust, cum­păr din piaţă produse proaspete, de la ve­cini. Gătesc ce mi-ar plăcea mie să mănânc. A venit un neamţ ce fă­cea şcoală cu bucătari "Michelin" şi i-am gătit o salată de rucola cu căpşuni, aşa m-am gândit să încerc combinaţia asta. Şi mi-a zis că nu ştia de aşa ceva, să-i dau şi lui reţeta. N-am făcut-o ca să-l impresionez, dar se pare că am reuşit", spune Ale­xandra.
"Mie îmi place foarte mult na­tura", spune Liviu. "Eu sunt dintr-un sat de lângă Dorohoi. Ce fac aici, făceam şi acasă, când eram mic. Poate, la un moment dat, vom avea şi animale. Deo­cam­­dată, cumpărăm de la Tanti Rodica ouă, câte o găi­nă, un pui, că ştim că nu le dă decât boabe de po­rumb, nu boabe de con­cen­trate, că n-are bani să le cum­pere. De la nenea Radu, un alt vecin, luăm lapte, smântână. Am învăţat să facem noi brânză. Cred c-o să iasă super bună, brânză maturată de noi. De la alt vecin cumpărăm porc, cres­cut tot aşa, fără con­centrate, îl tăiem, facem cârnaţi, mezeluri de casă, fără nici un fel de adaos sintetic. Iar în privinţa sănă­tăţii, ne simţim foarte bine. Glicemia mea s-a re­glat, fără să fac nimic. Am «tra­tat-o» cu linişte. Griji? Si­gur, avem, mă gândesc de-acum că-mi trebuie lemne pentru iarnă, am luat drujbă, le tai încet, apoi trebuie crăpate, aranjate. Avem chiar şi şarpele casei, în şură. Îl hrănim, aşa cum ştim că se face aici. E semn bun dacă trage la casa ta". "Am ajuns la con­cluzia că oa­menii îşi doresc lu­cruri pe care nu le găsesc în altă parte", con­tinuă Alexandra. "Avem şe­mi­nee în camere, iar multe perechi pu­neau lemne pe foc nu pentru că ar fi fost frig, ci doar ca să audă lemnele tros­nind, să miroasă ca la cabană. Mulţi dintre cei care vin sunt ne­vorbiţi. Chiar aşa! Caută pe ci­neva care să-i as­culte. Au fost multe pe­rechi care consideră că nu mai au ce vorbi. Acasă, au ajuns fie­care la tăcerea lui, te­levizorul lui, în camera lui, telefonul lui. Nu ştiu unul ce mănâncă celă­lalt. Aici, stăm la masă şi po­ves­tim. Am avut doi oaspeţi şi, când i-am întrebat ce să le gătesc, ea a zis că nu mănâncă carne. El a fost şocat să afle asta. Te uiţi la ei şi nu-ţi vine să crezi că ei cred că sunt un cuplu. După două zile, încep să vorbească unul cu altul, încep să râdă, îşi amintesc de ce sunt împreună. Apoi, vin periodic, la două-trei luni, pentru că li se pare că aici s-a întâmplat ceva. «Ne mai şi dezbrăcăm în aceeaşi cameră», îmi spun acum, râzând".
Alexandra ne conduce la poartă. Glasul îi devine uşor melancolic: "Când am venit aici, la început, a plouat într-o zi. Şi era aşa linişte, de auzeam cum cad picăturile de ploaie pe frunze şi de pe frunze, jos. Stăteam cu Liviu şi ne uitam ca doi halucinaţi: nu mai auzisem ploaia de atâta timp! Acum, suntem parte din liniştea asta. Şi e bine".
În curte, trei căţeluşi se hârjonesc la soare, în iarba încă necosită. Casa cea albastră pare pruncul cerului, coborât într-o curte din Ardeal, să se joace de-a liniş­tea. Sau, poate, de-a viaţa.

Foto: Camelia Stârcescu şi Arhiva personală a familiei Iacob