Banii sau viața
Lumina duminicii de mai se odihnește molatec în triluri de greieri și zeci de păsări fără de nume. Alma Vii este un sat ascuns dincolo de câteva dealuri împădurite, la doar câțiva kilometri de drumul ce leagă Mediașul de Agnita. În era digitalizării, a tabletelor și telefoanelor mobile ultraperformante, e greu de crezut că există, atât de aproape, un loc unde liniștea e suverană. Satul nu e racordat la rețeaua de gaz. Nici semnal la telefonul mobil nu este. Caut o casă albastră și pe cei doi foști bucureșteni ce-o locuiesc acum. Am găsit-o. Stă aliniată cuminte, în rând cu suratele ei, sărite mult peste centenar... Poarta mică și veche, de lemn, e descuiată.
Alexandra David a fost manager într-o multinațională, timp de 15 ani. Soțul ei, Liviu Iacob, e asociat într-una din marile firme de avocatură din București. Au lăsat în urmă Capitala și s-au ascuns în satul acesta de sași din Ardeal, în primul rând ca să se regăsească pe ei. Au simțit, la un moment dat că nu se mai poate. Și a trebuit să aleagă, la propriu, banii sau viața. Bani aveau deja. Așa că au ales viața. Una mai altfel decât cea de până-atunci. Și nu au nici cel mai mic regret.
Alexandra povestește amuzată. Cu o detașare calmă, ca și când ar fi fost vorba despre altcineva, nu despre o bucată din viața ei. E ardeleancă din zona Clujului, rătăcită puțin prin București și întoarsă, acum, acasă, chiar dacă într-un alt colț de Ardeal. Povestea pe care o spune pare un scenariu de film. Un film horror, dar cu final fericit...
80 de oameni într-un birou uriaș. Mâncând, din cutii de carton, ceva lipsit de gust, de nume, de consistență. Aplecați peste tastatură, cu ochii lipiți de ecranul computerului. Situații, grafice, cifre, vorbe, alcătuite conform ordinelor venite de sus, întotdeauna în ultimul moment. Mereu și mereu. 80 de roboței, fără drept la viață personală. "Vorba unei colege, ajunsesem ca, văzând pomii că-s fără frunze, să nici nu mai știm dacă înseamnă că e primăvară sau toamnă. Plecam la serviciu cu noaptea în cap, intram într-un garaj subteran, la birou mergea aerul condiționat non-stop, apoi când plecam acasă, era noapte iar. Era a nu știu câta oară când se întâmpla: sindromul de vineri, de la ora 18. Veneau șefii de la ședințe și, ca să arate cât sunt de eficienți, trimiteau mailuri: să faceți, să dregeți, că până luni, la ora 9 dimineața, trebuie să fie gata o situație sau alta. Ca să raporteze că și-au făcut treaba. Nu se gândeau că și noi avem familii, copii, case... Faceți, scrieți, aduceți! Ne uitam unii la alții, sunam acasă și anunțam. Aveam în sertarul de la birou săpun, prosop, lenjerie de schimb, pentru cazuri din astea. Terminam totul pe la 6 dimineața. Se întâmpla frecvent. Până într-o zi, când șeful a venit tot așa, cu ultimatum, că trebuie făcute alea, alea. O colegă i-a zis: «Eu acum plec acasă și vin luni dimineață, la ora 9, când începe ziua de lucru. Și dacă de la 9 la 9 e gata, bine, dacă nu, nu». Ne-a amenințat că ne dă afară. «Așa, și? Dacă ne dați afară, cine o să facă situațiile până la 9?». Colega avea doi copii. Deja nu mai puteam. Într-o țară de sclavi, cum suntem, foarte mulți îs nemulțumiți că se întâmplă așa, dar nu au curajul să facă ceva, să renunțe, să trăiască, pur și simplu. Și atunci merg așa, înainte, ca niște roboți. Fără vieți personale, fără bucurie, fără nimic. Am decis că e momentul să mă opresc. Așa, nu se mai putea!".
Soțul Alexandrei o ascultă cu atenție, ca și când e pentru prima dată când aude povestea. Apoi, continuă firesc.
"Decizia am luat-o pe fondul stresului la care ajunsesem. Eu am o meserie care îmi place și dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș face. Cu toate acestea, simțeam că mă sufoc. Nu știu dacă puteți înțelege. Mă stresa și mă obosea totul. Începând cu faptul că trebuia să plec foarte devreme dimineața de acasă, ca să străbat cei 7 km până la birou. Orice făceai, trebuia să suporți aglomerația și învălmășeala nebunească a orașului. La un moment dat, trăgând așa de tine, simți că nu mai poți. Cu colegii mergeam la bere, strict de două ori pe lună. Nu prea aveam timp de prieteni, nici ei de noi, lucram cu toții, nu ne sincronizam, eram foarte obosiți. Glicemia mea o luase razna, nu mă simțeam deloc bine. Și atunci am luat hotărârea să ne mutăm undeva unde e liniște. Am luat în calcul și faptul că n-am ieșit încă la pensie, că trebuie să lucrăm în continuare. Ne-am zis că vine o vreme când trebuie să mai apeși și pe frână. Banii, cum vin, așa pleacă. Am avut și foarte mulți bani, și mai puțini bani, perioade mai bune, mai rele, ca tot omul. Și am decis ca, într-un viitor foarte apropiat, să ne mutăm, pentru că nu mai suportam atâta stres".
Dacă Dumnezeu vrea
Alexandra și Liviu au văzut, împreună, lumea. În concedii mai mult sau mai puțin exotice. Dar a venit un moment în care nici asta nu-și mai doreau. Se săturaseră de concedii petrecute în străinătate, de bagaje multe, aeroporturi schimbate. De multe ori, se întorceau mai obosiți decât la plecare. Și atunci și-au zis să vadă ce este pe-aici, pe-aproape, pe unde și-ar putea petrece concediile. "Am decis să facem un fel de traseu, pe unde mai sunt biserici fortificate, săsești. Căutam locuri de cazare și plecam la drum. Ne uitam, vizitam, nu aveam nici un program prestabilit, nu eram stresați că trebuie să vizităm și aia, și aia. După câteva ieșiri dintr-astea, ne-am dat seama că eram foarte relaxați, odihniți. Pasul următor a fost că ne-am propus să stăm câte un concediu întreg într-un singur loc. Anul următor, am stat câteva zile în aceeași pensiune, într-un sat de lângă Sibiel, nu-mi mai amintesc cum se numea; am stat în grădină, am dormit cât am vrut. Era o pensiune mică, ultima din sat, pe o străduță, undeva în capăt, nu trecea nimeni, nu venea nimeni, doar vaca, seara, de la câmp. După vreo patru zile, am început să vorbim între noi. Nu râdeți, că exact așa a fost! Ajunsesem la un așa hal de oboseală, de nici nu mai vorbeam între noi! Fiecare era cu oboseala lui, așteptam să ne revenim. Ne-am gândit că mai sunt, poate, și alții ca noi, sâcâiți și obosiți, sătui de cărat bagaje și de aeroporturi, care ar aprecia genul acesta de locuri. Și ne-am zis că ar fi ceva interesant, hai să căutăm, să vedem ce găsim", spune Alexandra.
Cam doi ani au tot căutat, dădeau telefoane și, la câteva săptămâni, plecau să vadă cum arată în realitate ceea ce vedeau pe internet. Au ajuns la Alma Vii, satul acesta pierdut din Ardeal. "Dacă Dumnezeu vrea să se întâmple, se întâmplă, dacă nu, poți să bați din picior cât vrei, că nu! Găsisem o altă casă în sat, pe internet, la câteva sute de metri distanță de asta. Și ne-am dus s-o vedem, nu fusesem niciodată aici, nu cunoșteam satul. Ni s-a recomandat să venim însoțiți de un arhitect, care ne-ar fi putut sfătui cât e de bine să cumpărăm o casă sau alta, dat fiind faptul că sunt multe case foarte vechi și s-ar fi putut întâmpla să dăm peste una cu probleme, în care n-ar fi meritat să investim bani. Ei, casa ce era de vânzare fusese îmbunătățită de proprietari: scoseseră bârnele de lemn, au pus tavan fals, termopane, parchet laminat, uși de plastic. Mă gândeam că trebuie o grămadă de bani s-o aduc la starea inițială, pentru că eu nu vroiam așa ceva. Știam că n-ar fi venit nimeni să-și petreacă concediul într-așa o casă. Am ieșit în stradă și ne tot gândeam cum de-am venit atâta drum pentru asta! A trecut cineva și ne-a întrebat pe cine căutăm. "Pe nimeni, am zis, dar am vrea să cumpărăm o casă". Și ne-a îndrumat ceva mai încolo. Era un număr de telefon de Germania. Am sunat și proprietarul sas ne-a spus la cine să mergem în sat, cine are cheia, ca să putem intra să vedem. Și am intrat peste tot. În pod, în pivniță, cu arhitectul după noi. Am fost și sus, pe deal, să ne uităm, în grădină și în livadă. Arhitectul ne-a spus că e o casă în care merită să băgăm banii și că nici nu trebuie foarte mulți, iar dacă asta e ceea ce ne dorim, un sat izolat, fără semnal la telefonul mobil și fără acces din vreun drum principal, asta e!", povestesc cei doi.
Nu s-au decis pe loc. O vreme, au mai văzut și alte case, în alte sate din zonă. Vreo 60 de case. Dar ajungeau mereu la concluzia că nici una nu era ca aceasta. "E singura casă la care, din curte, se vede vechea cetate a satului", spune Liviu. Și s-au decis. Ba chiar s-au hotărât să o cumpere repede, până nu le-o iau alții înainte. Au venit și, curând, au intrat în legătură cu cei de la Fundația "Mihai Eminescu Trust", care i-au ajutat cu schițe, cu proiecte. S-au apucat de lucru prin 26 iunie și au decis că, în cinci luni, trebuie să fie totul gata. Și a fost!
"Toți au zis că sunt nebună. Dar dacă aș fi depășit acest termen, aș fi pierdut bani, și nu-mi era totuna. Știam că doar dacă stăm aici cât timp se vor face renovările, vom termina la timp. Atunci am devenit doamna cu caietul. Nici unul dintre noi nu ne pricepem la construcții. Dar eu sunt manager și m-am gândit că dacă m-am descurcat într-o multinațională, cu 30.000 de angajați, n-o să pot face la fel cu câțiva lucrători de la țară? Și am luat caietul și am notat pas cu pas ce trebuie făcut la fiecare lucrare. Și am început. Erau cinci oameni și un șef de șantier. Am stat pe capul lor, cu caietul în mână. I-am bătut la cap și, la 1 decembrie, totul a fost gata. Celor de la Fundație nu le-a venit să creadă. Acum vrem să accesăm fonduri europene, să renovăm șura, s-o transformăm în camere de locuit".
Televizorul din grajd
Încăperea în care stăm acum se poate numi, în limbaj modern, living. O masă lungă, din lemn masiv, lângă care stau cuminți două lavițe vechi și câteva scaune. Fața de masă, țesută odinioară în război, e ușor îngălbenită de vreme, iar cele două "credențuri" uriașe adăpostesc veselă de acum o sută de ani. Un alt dulap, vopsit într-un albastru tonic, are aliniate în pântecul lui borcane cu dulcețuri și alte bunătăți, sticle cu siropuri naturale și alte licori tentante, toate produse aici, în gospodăria devenită "acasă" pentru cei doi foști bucureșteni. Televizorul e mai mult de decor, mai degrabă ca să ne amintească în ce vreme ne aflăm, ca să nu ne iluzionăm până la capăt cu o întâmplătoare întoarcere în timp. "Aici era un grajd și eu am zis că n-o să repar niciodată pereții. Au râs de mine. Cum o să arate, așa, cu urmele de cuie și de piroane din pereți? Păi, asta e povestea grajdului, oameni buni!", își amintește, râzând, Alexandra.
Toți au crezut că aici va fi o pensiune oarecare, cu mobilă modernă, cu scaune de plastic, ca oricare alta. Primii turiști au început să vină, mai ales ca să râdă de ei. "Ne așteptam la asta. Dar a început să le placă, și unii vin frecvent. Au recunoscut că e o liniște divină. O doamnă a stat o săptămână singură, s-a rupt de tot. Dormea cât vroia, mergea în grădină, stătea cu orele la plajă, la umbră... Mergea cu bicicleta, se oprea în pădure, i-au ieșit în cale căprioare, veverițe, a citit cinci cărți în doar câteva zile, ce nu mai făcuse de ani buni. A stat pe pătură, în curte, noaptea, doar ca să privească stelele. Și a fost foarte fericită, că n-a trebuit să facă nimic din ce trebuie să facă de obicei. A zis că dacă-și făcea transfuzie de sânge nu s-ar fi simțit așa. "Sunteți așa de fericiți! Bravo vouă, că ați avut curajul să faceți asta!", a spus la plecare.
Alexandra își dublează spusele cu o mândrie firească. Mândria de a fi știut a se opri la timp, de a fi avut curajul s-o ia de la capăt, într-o cu totul altă direcție decât cea de până atunci. Mândria de a fi reușit să ridice, aproape de la zero, o casă veche într-un cămin primitor, nu doar pentru familia ei, ci și pentru oaspeții care le trec pragul. Cele două camere amenajate pentru turiști par decupate din filmele englezești de epocă. Mobile masive, de lemn, patinate de vreme. Pe pereți, un fel de tencuială nefinisată, rămasă așa, la dorința Alexandrei. Ici, colo, se văd cărămizile din zid, ba chiar și câteva țigle, puse de umplutură de vreun meșter ceva mai leneș.
"Pe vremuri, acum o sută de ani, când a fost ridicată casa, nu erau prea mulți meșteri constructori. Dar toată comunitatea venea și ajuta pe cel care vroia să-și ridice o casă. Așa se explică imperfecțiunile construcției, zidurile nu tocmai drepte și altele. Dar casa n-ar avea nici un farmec fără toate astea, n-ar avea poveste", spune Alexandra.
Cum sună ploaia
Cunoscuții, colegii, prietenii, le-au spus că nu sunt normali, că pleacă de la bani mulți într-o aventură. Alexandra avea un salariu în euro cu trei zerouri în coadă. Liviu mai lucrează în avocatură, de aici. "Da, am zis, nu suntem normali, dar asta e! Depinde ce înțelege fiecare prin normal. Pentru ei, normal e acel om care intră zilnic în farmacie și-și cumpără medicamente de sute de lei. Nu vreau să fiu un astfel de om normal!" Liviu completează: "Eu, care-mi iubesc meseria, mă trezeam dimineața și ziceam: «Nu mai vreau să merg, nu mai pot! Hai să ne mutăm o dată!». Când au aflat ce vor să facem, colegii mi-au zis: «Dacă ai o problemă, un necaz, spune-ne, că te putem ajuta. Te trimitem la doctorii cei mai buni!». «Nu am nevoie, că nu-s bolnav deloc». «Atunci, cum să pleci dintr-o firmă cu birou pe Bulevardul Coposu, în București, lângă Magazinul Unirea, într-un sat unde nu-i nici gaz, nici semnal la telefonul mobil?!» Nu le venea să creadă". Când s-au decis pentru Alma Vii, n-au ales chiar întâmplător, spune Liviu. "Ne-am mutat aici, că zona are și potențial turistic. Nu trăim din asta, dar pentru noi e un mod de a socializa. Nu vine cineva să nu stăm până mult după miezul nopții la povești. Vorbim, ascultăm muzică. Ne-am retras, dar nu am pierdut contactul cu lumea, nu ne-am sălbăticit. Firește, am avut și noi fricile noastre. Dacă n-o să meargă? Dacă nu vine nimeni? Eu nu am atestat de bucătar. Gătesc cum gătesc pentru noi, îmi plac lucrurile cu gust, cumpăr din piață produse proaspete, de la vecini. Gătesc ce mi-ar plăcea mie să mănânc. A venit un neamț ce făcea școală cu bucătari "Michelin" și i-am gătit o salată de rucola cu căpșuni, așa m-am gândit să încerc combinația asta. Și mi-a zis că nu știa de așa ceva, să-i dau și lui rețeta. N-am făcut-o ca să-l impresionez, dar se pare că am reușit", spune Alexandra.
"Mie îmi place foarte mult natura", spune Liviu. "Eu sunt dintr-un sat de lângă Dorohoi. Ce fac aici, făceam și acasă, când eram mic. Poate, la un moment dat, vom avea și animale. Deocamdată, cumpărăm de la Tanti Rodica ouă, câte o găină, un pui, că știm că nu le dă decât boabe de porumb, nu boabe de concentrate, că n-are bani să le cumpere. De la nenea Radu, un alt vecin, luăm lapte, smântână. Am învățat să facem noi brânză. Cred c-o să iasă super bună, brânză maturată de noi. De la alt vecin cumpărăm porc, crescut tot așa, fără concentrate, îl tăiem, facem cârnați, mezeluri de casă, fără nici un fel de adaos sintetic. Iar în privința sănătății, ne simțim foarte bine. Glicemia mea s-a reglat, fără să fac nimic. Am «tratat-o» cu liniște. Griji? Sigur, avem, mă gândesc de-acum că-mi trebuie lemne pentru iarnă, am luat drujbă, le tai încet, apoi trebuie crăpate, aranjate. Avem chiar și șarpele casei, în șură. Îl hrănim, așa cum știm că se face aici. E semn bun dacă trage la casa ta". "Am ajuns la concluzia că oamenii își doresc lucruri pe care nu le găsesc în altă parte", continuă Alexandra. "Avem șeminee în camere, iar multe perechi puneau lemne pe foc nu pentru că ar fi fost frig, ci doar ca să audă lemnele trosnind, să miroasă ca la cabană. Mulți dintre cei care vin sunt nevorbiți. Chiar așa! Caută pe cineva care să-i asculte. Au fost multe perechi care consideră că nu mai au ce vorbi. Acasă, au ajuns fiecare la tăcerea lui, televizorul lui, în camera lui, telefonul lui. Nu știu unul ce mănâncă celălalt. Aici, stăm la masă și povestim. Am avut doi oaspeți și, când i-am întrebat ce să le gătesc, ea a zis că nu mănâncă carne. El a fost șocat să afle asta. Te uiți la ei și nu-ți vine să crezi că ei cred că sunt un cuplu. După două zile, încep să vorbească unul cu altul, încep să râdă, își amintesc de ce sunt împreună. Apoi, vin periodic, la două-trei luni, pentru că li se pare că aici s-a întâmplat ceva. «Ne mai și dezbrăcăm în aceeași cameră», îmi spun acum, râzând".
Alexandra ne conduce la poartă. Glasul îi devine ușor melancolic: "Când am venit aici, la început, a plouat într-o zi. Și era așa liniște, de auzeam cum cad picăturile de ploaie pe frunze și de pe frunze, jos. Stăteam cu Liviu și ne uitam ca doi halucinați: nu mai auzisem ploaia de atâta timp! Acum, suntem parte din liniștea asta. Și e bine".
În curte, trei cățeluși se hârjonesc la soare, în iarba încă necosită. Casa cea albastră pare pruncul cerului, coborât într-o curte din Ardeal, să se joace de-a liniștea. Sau, poate, de-a viața.
Foto: Camelia Stârcescu și Arhiva personală a familiei Iacob