Într-un apartament dintr-un cartier vechi al Bucureştiului, înconjurat de trandafiri japonezi, şi două pisici caline, trăieşte antropologul şi filosoful francez Claude Karnoouh. În prezent profesor la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureştene, Karnoouh a ales să trăiască în România încă din primii ani de după 1989, când a fost invitat ca profesor la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, unde a predat până în 2002, şi apoi la Universitatea de Arte din Bucureşti. Dar dragostea lui pentru România este cu mult mai veche. În anii '70 a făcut cercetări de teren în Maramureş şi acolo, într-un sat de pe Valea Cosăului, la Breb, a pornit pe o cale iniţiatică în cunoaşterea spiritualităţii ţăranului român, făcându-şi prieteni pentru toată viaţa. Despre această iubire ce l-a prins în mrejele sale mai bine de 40 de ani şi care durează şi azi stăm acum de vorbă cu domnul profesor Claude Karnoouh, care vorbeşte româneşte într-un adorabil grai moroşenesc cu accent franţuzesc.
Cu caprele, în Pirinei
- Domnule profesor, înainte de a vorbi despre "dependenţa" dvs. românească, vă rugăm să ne dezvăluiţi partea franceză a biografiei dvs., ca să vă putem urmări mai bine parcursul.
- Am copilărit în Pirinei, la poalele munţilor, la sud de Toulouse şi la est de Catalonia. Bunicii mei dinspre tată veniseră din Rusia, de la Odessa, unde fuseseră mari proprietari de pământuri. Mama, care se trăgea pe jumătate dintr-o familie franceză veche, avea la poalele Munţilor Pirinei o fermă ţărănească, unde eu am copilărit până la opt ani, în deplin acord cu natura, fără să ştiu altceva în afara lumii aceleia rurale semi-arhaice. Îmi amintesc că încă de primăvara, de pe la cinci ani, mergeam la păscut cu boii, vacile, câteva capre şi câteva oi. Îmi plăcea să cutreier prin pădure şi toamna mergeam mereu la cules de afine. Am plecat din lumea aceea paşnică şi liniştită la opt ani şi m-am dus într-un oraş mare: Parisul. Vreo doi ani, m-am simţit foarte stingher acolo, eram la o şcoală într-un cartier de mic-burghezi, iar obrăznicia copiilor mă făcea să nu mă simt foarte bine, dar m-am adaptat.
Încă de când am învăţat să citesc, pasiunea mea era dicţionarul mamei "Micul Larousse ilustrat". Puteam citi ore întregi din el. Mai degrabă mă atrăgea partea a doua, de istorie. Între prima parte, care conţinea cuvintele, şi cea de-a doua, de istorie, erau nişte pagini rozalii, cu citate din latină şi greacă, traduse în franceză: acelea mi se păreau formidabile. Iar cealaltă carte de bază era Biblia calvinistă, din care îmi citea mama.
În saboţi de lemn, la 3 ani, în Pirinei
Cu "Volga" prin România comunistă
La şapte ani, elev la Şcoala elementară
- Am fost invitat, în 1971, la un colocviu internaţional care avea loc la Bucureşti, laolaltă cu alte nume importante ale sociologiei şi antropologiei franceze din epocă (Henri Mendras, Guy Barbichon şi Jean Cuisenier - directorul Muzeului de Artă şi Tradiţie Populară din Paris, şi el devenit apoi un mare prieten al României). Colocviul era despre diferite aspecte ale socio-antropologiei în ruralitatea europeană. Era în franceză, bineînţeles, toată lumea vorbea o franceză perfectă, inclusiv organizatorii români (cu această ocazie se marca şi reluarea relaţiilor ştiinţifice dintre cele două ţări). Din rândul vorbitorilor, cel mai interesant, în stilul lui aparent diletant, dar extraordinar de cult, era profesorul Mihai Pop, lingvist şi etnolog de referinţă, fost participant la "Şcoala monografică" a lui Gusti, în perioada interbelică. Mihai Pop avea un stil gestual rafinat, era, cum se zice la ţară, un "domn de domn", aşa cum l-am şi descoperit mai târziu, când am devenit prieteni. La încheierea lucrărilor colocviului, a fost organizat pentru participanţi un tur prin România. Dar nu cu autocarul, ci cu maşini de lux ruseşti, "Zim" şi "Volga"! Vai de mine, stăteai în ele ca în burta unei corăbii! Erau mari, dar foarte confortabile, şi treceau peste toate obstacolele de pe drum!... Suspensii bune, oţel rusesc, deh! Şi, mi-aduc aminte că mă miram continuu, absolut în sensul naiv, de tot ceea ce vedeam. Adică, era o ţară comunistă, dar în oraşe, la tot pasul, vedeam modernitatea! Am vizitat fabrica de autoturisme "Dacia", unde am observat că deşi se lucra cu mult mai puţină intensitate ca la Renault, în Franţa, muncitorii erau, cum ni s-a spus, foarte bine plătiţi. Apoi, am observat contrastul uluitor dintre zonele dezvoltate industrial, centrele oraşelor cu blocuri şi spaţii comerciale (era deja sistematizarea începută) şi starea de conservare din zona rurală. Ne-am întors la Bucureşti şi, în ultima zi, într-o şedinţă festivă, sociologul Miron Constantinescu, organizatorul colocviului, a mulţumit partidului şi, de fapt, muncitorilor români care au plătit prin munca lor excursia noastră!!! Cu această avalanşă de impresii contradictorii, am plecat în Franţa, gândindu-mă că ar fi foarte bine să vin să fac cercetarea pentru teza mea de doctorat în România. Datorită proaspăt semnatelor acorduri de cooperare ştiinţifică dintre România şi Franţa, erau multiple subiecte de cercetare - şi în sociologie, şi în antropologie. Am depus o cerere şi, în anul 1972, m-am prezentat la Mihai Pop, la Institutul de Folclor, unde el era director, iar acesta, extrem de amabil şi de eficient, mi-a organizat o călătorie de documentare de patru-cinci zile în Maramureş. Mihai Pop era privit ca un semizeu în satele maramureşene, pentru că de acolo se trăgea şi el, dintr-o familie de nobili maramureşeni. Era născut la Glod, ca fiu al unui preot greco-catolic ce slujise în Maramureşul istoric, la Apşa de Jos. Îndemnat de el, am ales să merg la Breb, pe Valea Cosăului, unde Pop mai făcuse cercetări şi unde îl ştia bine pe preotul din sat, Mircea Antal.
Pe scurt, în iulie 1973, m-am instalat la gazdele din Breb, Mărie şi Mihai Tiran, cu arme şi bagaje - cu cele două cufere de puşcaş marin cu care fusesem în război în Algeria, plus încă două valize, în care aveam haine, cărţi, aparat fotografic şi filme şi un magnetofon portabil pentru înregistrări.
Breb, "ma jeunesse perdue"
Cu motanul Misha, un maidanez salvat de sub roţile unei maşini
- La început a fost mai greu, până am învăţat graiul de acolo, căci cu Mihai Pop vorbeam franţuzeşte, cu preotul Mircea Antal vorbeam nemţeşte (el fiind educat la liceul german din Bucureşti), iar cu fetele lui, pe atunci profesoare suplinitoare la şcoala din Breb, vorbeam tot franţuzeşte (preoteasa vorbea maghiara, am învăţat-o şi eu mai târziu). Aşadar, în primele nouă luni, am învăţat nu doar limba, ci şi contextul vieţii oamenilor din Breb, am văzut că trebuie să refaci multă istorie familială ca să ştii ce se petrece în spatele lucrurilor. Ţăranii erau scumpi la vorbă, la destăinuiri, dar încetul cu încetul, când au înţeles că nu sunt nici omul Securităţii infiltrat în sat, că nici spion occidental nu sunt, şi după ce m-au "verificat" în stilul lor că-s om bun, au început să se deschidă către mine. Dimineţile stăteam pe lângă ei, îi observam la treburile lor zilnice, banale, dar şi în activităţile rituale, îmi notam cum se salută când se întâlnesc, ce formule de adresare au, ce strigături aveau la joc, cum se ironizau unii pe alţii, mai ales pe cei care trebuiau readuşi la ordinea satului. După ce-şi terminau treburile, către seară, mă duceam la ei acasă, cărând magnetofonul acela pe umăr, aparatul de fotografiat de gât, carnetul în buzunar, şi stăteam mult de vorbă. Serile, mai eram invitat la masă de preotul Antal, care era un observator foarte bun al vieţii ţăranilor. Şi mai era şi un bun jucător de cărţi, avea un noroc incredibil, aşa că eu pierdeam mereu, dar măcar în timp ce jucam, îmi povestea o grămadă de istorii interesante. Învăţam multe lucruri de la el, era un preot excepţional, de geniu, şi un om de omenie, extrem generos. Am fost de 2-3 ori la spital, la Sighet, după o gripă, eram foarte bolnav (Măria, gazda mea, a fost convinsă că femeile invidioase din sat mi-or făcut boscoane, farmece!) şi părintele Antal mi-a făcut injecţii în timpul acela. Da, oamenii din Breb şi-l amintesc şi acum. Păcat că acea casă parohială splendidă, făcută înainte de război, de Iurca, preotul greco-catolic din Breb şi mare nemeş (nobil) în sat, e acum degradată şi părăsită. (De altfel, viaţa tradiţională e terminată la Breb - un englez a cumpărat de la ţărani pământurile ca să facă el teren de golf... ridicol! Şi casele vechi... oh, ce să mai spun?!...)
În total, dacă socotesc toate perioadele de cercetare făcute până în 1982 (urmărirea mea de către Securitate se intensificase după ce fusesem profesor la un centru de studii europene la Bucureşti şi avusesem statut de diplomat, şi atunci mi s-a pus în vedere că ar trebui să părăsesc ţara), am stat la Breb cinci ani bătuţi pe muchie. După aceea, am revenit cât am fost profesor la Cluj, după 1991, timp de 12 ani, în weekend-uri. Nu mai aveam neapărat interesul ştiinţific, ci aveam un interes profund uman să-i vizitez pe cei cunoscuţi, pe Măria şi Mihai, gazdele mele, şi să-i mai ajut cu ceva bani, fiindcă viaţa începuse să fie foarte grea pentru ei, în tranziţia primilor ani '90. Ce găseam acolo? "Ma jeunesse perdue!" Ce credeţi? Sunt un simplu om şi eu. Păstrez până astăzi toate aceste amintiri dragi - imagini nostalgice ale satului maramureşan de atunci, care se confundă cu cele ale tinereţii mele şi ale entuziasmului vârstei. Între aceste tablouri nostalgice, îmi amintesc cum am asistat prima oară la slujba de Înviere, într-o atmosferă de freamăt interior, de o aşteptare plină de răbdare şi de pioşenie, în care zecile de ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare şi alcătuind un tablou viu colorat stăteau îngenuncheaţi. Lângă ei, coşurile şi desagile pline, pe care se ridica flacăra pâlpâindă a unei lumânări, şi din care urma să-şi împartă ouăle înroşite şi alte bucate. Fascinat, îi vedeam cum se risipesc apoi la pe casele lor, plini de o bucurie tăcută, dar şi cu grijă ca nu cumva să se întâlnească pe drum sau pe potecile de prin grădini cu cineva care să îi deoache, să le facă farmece sau să le ia binecuvântarea abia primită de la preot, în acea noapte glorioasă a Învierii lui Hristos, Mântuitorul. Mă emoţiona profund să înţeleg din aceste gesturi şi din puţine cuvinte uriaşa forţă vitală a credinţei aceleia a lor, în care creştinismul şi păgânismul se întrepătrundeau într-un sistem coerent, ce le guverna existenţa.
"Domnu' nost' îi domn de domn!"
Cu Marie şi Mihai la Breb, în 1998: "Pot să spun tuturor că mi-e tare de dor de ei!"
- "Obiceiuri vechi de-ale voastre caut!", ce puteam să le spun? Doar nu era să le spun "eu caut să văd exact cum articulaţi metafizica sau relaţiile cu supranaturalul", că nu era cazul să fiu fudul în faţa lor! Fudul, ba chiar un dandy cinic eram cu intelectualii de la oraş! După ceva vreme, m-au considerat de-al lor, ba chiar puţin mai mult, pentru că Măria şi Mihai mă vedeau ca pe un fiu adoptiv, ţineau foarte mult la mine şi ei nu aveau copii. Datorită lor nu aveam un statut total de străin în sat, oamenii îmi ziceau "domnu' nost'! Securistului venit anume de la Sighet ca să vadă ce-i cu mine pe-acolo, şi care mă tot hărţuia, Măria i-a spus într-o zi ceva care m-a lăsat trăsnit: "Domnule colonel, lăsaţi-l pe domnu' nost'! Domnul nost' nu e ca şi dumneata! Dumneata eşti un domn de opinci, domnu' nost' e un domn de domn, e făcut cu o p...ă de domn!". Mai bine de atât nu a putut nimeni să mă definească: "rien ne va plus"! Şi cu asta, colonelul Bob a plecat! Şi n-a păţit nimic Maria. Cu atât mai mult, cu cât ea a adăugat, după ce el s-a îndepărtat: "Dacă o să vă mai bată la cap, eu mă duc la Sighet, la nevasta lui, şi îi spun că el se ţine cu Măria Dobii din jos şi ştie tot satul!" Eram foarte legat de ei, de Mărie şi Mihai, cu adevărat legat prin profunde sentimente de respect şi afecţiune. Pe vremea aceea, eu purtam barbă şi mus
La nuntă, în capul mesei
"Ţăranii din Maramureş au un simţ impresionant al prezenţei Divinului în viaţa lor"
Lăutari şi strigături
- L-am găsit acolo, la poalele munţilor, într-un fel de viaţă care era parţial asemănătoare cu copilăria mea idilică, petrecută în Pirinei. De fapt, privind acum în urmă, la vârsta mea, cred că acolo, în satul acela din Carpaţi, dincolo de satisfacţia muncii mele de cercetător, am avut o mare întâlnire umană, o uriaşă intensitate a relaţiilor cu oamenii de acolo. Şi asta, pentru că ei aveau un simţ al prezenţei imediate a Divinului în viaţa lor de zi cu zi. Era foarte impresionant, era magic, şi când spun asta nu vorbesc ca un protestant deloc. Chiar şi când spuneau că "nu-i bai!", aveau această prezenţă a Sacrului - păgân sau nepăgân, creştin sau precreştin, pentru mine nu conta: eram copleşit de forţa lor interioară pe care le-o dădea această credinţă. Acum, şi lumea aceasta e pe cale să se secularizeze. Cum spunea prietenul meu Gheorghe al lui Ion al lui Gheorghe din Breb, "acum numai dolarul contează!".
- Am văzut din postările dvs. recente că militaţi împotriva tăierii copacilor, împotriva distrugerii arhitecturii rurale, pentru conservarea monumentelor istorice şi pentru protecţia animalelor. Cu ce altceva vă mai umpleţi timpul, domnule profesor?
- Mă uit la filme documentare despre animale şi sunt uimit şi întristat să văd câte specii de animale dispar: asta mă revoltă cumplit. Pot să vă spun că ştiu toate numele leilor din parcul natural din Zimbabwe, Africa de Sud. Mă gândesc cu tristeţe că vor dispărea, şi elefanţii la fel, să nu vorbim de leoparzi şi de gheparzi. Niciodată planeta nu a fost în situaţia de a pierde atâtea specii. Apoi, îmi mai petrec timpul cu mâţele mele, Nina şi Mishu: e atât de plăcut să le iau în braţe, să le mângâi şi, cum zice antropologul Lévi-Strauss, să mă uit în "ochii semănaţi cu stele de aur ai pisicilor". Citesc, recitesc cărţi, îmi scriu memoriile, scriu articole. Din toată documentarea mea de teren am folosit, cred, mai puţin de jumătate şi aş vrea să fac cadou unui muzeu toate fotografiile mele pe care le-am făcut în Maramureş, în anii '70 - în jur de cinci-şase mii, la fel ca şi biblioteca mea de antropologie, pe care o am în apartamentul meu de la Paris. În rest, ies din când în când la o lansare, la expoziţii merg din ce în ce mai puţin, fiindcă arta contemporană nu mă încântă deloc. Vorbesc pe skype cu prieteni din Franţa sau din Ungaria, mă plimb prin parc cu tovarăşa mea de viaţă, care e româncă, sau vizităm locuri mai îndepărtate (de curând am fost în Sicilia). Îmi place şi să predau, chiar mai mult aici în România, decât în Franţa, pentru că acolo studenţii sunt apatici, nu se implică, iar mie îmi place să am studenţi deştepţi, care-ţi pun întrebări bune şi te silesc să te autodepăşeşti, să fii de fiecare dată mai bun, mai precis, mai imaginativ. Aşa trec zilele, am o viaţă modestă, dar sunt mulţumit de ea şi prefer să trăiesc aici şi nu în Franţa pentru că, oricum ar fi în România, tot e mai bine decât în Franţa, cu ceea se petrece acolo acum.
- Nu ştiu cum a trecut timpul, vorbind cu dvs., domnule profesor...
Poarta bisericii din Breb, pe frontispiciul căreia scrie: "Dumnezeu este iubire!"
Claude Karnoouh s-a născut în 1940 la Paris unde a urmat studii de fizică şi chimie la Sorbona şi ulterior studii de antropologie socială şi filosofie la Universitatea Paris X Nanterre. A fost cercetător principal la Centre National de Recherche Scientifique - CNRS din 1968 şi până în 2005, când s-a pensionat, şi a predat cursuri de antropologie şi filosofie la mai multe universităţi din Franţa, Belgia, Italia, SUA, Ungaria şi România, a publicat numeroase studii, cărţi şi articole.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
