Stimată redacţie
Ancheta "Dedicaţie la o floare", de la pagina "Asul de inimă", din revista "Formula AS" m-a îndemnat să vă scriu. Vă mulţumesc pentru îngăduinţa pe care o aveţi faţă de cititorii dvs.
Din când în când, treceam pe acolo, pe lângă căsuţa aceea mică, văruită în alb. O căsuţă lipită cu pământ amestecat cu paie. Astăzi, se zice că este ecologică. În ea trăia o bătrânică, singură de când o ştiu. Rareori am văzut-o împotmolită în gâlceava femeilor de pe uliţă. Lumea o ştia mai mult retrasă în căsuţa ei cu ferestre mici şi albastre. O vedeam rar, şi atunci când o vedeam, mă bucuram nespus. Nu ştiu cum, dar se înfiripaseră între amândouă, fără cuvinte, fără gesturi, o iubire necondiţionată şi o mângâiere de linişte nefirească. Construiserăm nevăzute punţi de legătură între sufletul meu şi sufletul ei.
Când mă duceam la biserică, drumul trecea pe lângă ea. O vedeam subţire şi străvezie, stând pe băncuţa de lângă zidul casei. O icoană vie într-un chenar alb de lumină. Îi dădeam bineţe şi îmi înapoia din tot sufletul: "Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!". Glasul ei mă mângâia până-n adâncul fiinţei.
Avea în faţa casei o grădiniţă cu multe flori. Erau atâtea soiuri de plante, că nu ştiam pe care să-mi odihnesc privirea. În ultima vreme, nu mai putea să le îngrijească. Se dezvoltaseră şi înfloriseră de-a valma. Dar şi aşa, grădina era frumoasă. Lângă peretele casei avea o poliţă de scânduri. Pe era erau înşirate multe ghivece cu muşcate. Erau florile ei preferate. Flori roşii, grena, albe, roz... Le îngrijea cum ştia mai bine. Uneori o auzeam cum le vorbea. Întotdeauna am avut certitudinea că ea se ruga în timp ce îşi mângâia florile.
Anii au împuţinat-o la trup, era bolnavă şi ştia că plecarea cea mare este foarte aproape. Niciodată nu s-a plâns, nu a lăsat impresia că are ciudă pe viaţă... Pioşenia ei mi-a rămas exemplu.
Bătrânica mea nu era chiar singură. Am aflat că avea un fiu, dus departe, la oraş. Mai venea din când în când la ea, mai mult în concediu. Atunci, în curtea casei se mai schimba câte ceva, iar nepoţii îi stăteau toată ziua în poală şi bunica lor nu mai era bătrână...
Anul acesta, în satul meu, primăvara a venit mai devreme. Mi-am zis, o voi vedea mai repede pe bătrânică. Am trecut pe uliţă. Era duminică, zi minunată şi frumoasă. Soarele se juca în iarba cu flori şi în cerdac de iasomie. Primăvara îşi lăsase hainele prin salcâmi şi vântul adia miros de muşcate... Doamne, ce bucurie! Şi bucuria o voi spori când o voi vedea pe bătrânică...
Mi-am încetinit paşii. Un fior mi-a trecut prin suflet. Băncuţa era goală. Uşa casei, închisă. Pe poliţa de lemn, muşcatele lipseau. Un vânticel cald mi-a trecut pe lângă obraz. Un semn. Am aflat că astă iarnă a plecat la cele veşnice. Brusc, privirea mi s-a împăienjenit de lacrimi. Bătrânica mea cuminte, pioşenia sufletului meu, se dusese...
Şi iarăşi vântul cald şi înmiresmat mi-a lovit uşor obrazul. Mi-am întors privirea către casă. Pe băncuţa de lemn, în locul unde stătuse bătrânica, cineva lăsase o muşcată roz. Fără veste, două şiruri de lacrimi mi s-au înnodat sub barbă.
Când trec pe uliţă, pe lângă casa văruită în alb, caut cu privirea muşcata roz şi, cu sufletul, vorbesc cu bătrânica mea. O parte din amintirea ei este acasă.
De nu s-ar termina primăvara!
GEORGETA GROŞESCU - com. Proviţa de Jos, str. Vârful Crucii nr. 663 A, jud. Prahova
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
