Stimată redacție
Ancheta "Dedicație la o floare", de la pagina "Asul de inimă", din revista "Formula AS" m-a îndemnat să vă scriu. Vă mulțumesc pentru îngăduința pe care o aveți față de cititorii dvs.
Din când în când, treceam pe acolo, pe lângă căsuța aceea mică, văruită în alb. O căsuță lipită cu pământ amestecat cu paie. Astăzi, se zice că este ecologică. În ea trăia o bătrânică, singură de când o știu. Rareori am văzut-o împotmolită în gâlceava femeilor de pe uliță. Lumea o știa mai mult retrasă în căsuța ei cu ferestre mici și albastre. O vedeam rar, și atunci când o vedeam, mă bucuram nespus. Nu știu cum, dar se înfiripaseră între amândouă, fără cuvinte, fără gesturi, o iubire necondiționată și o mângâiere de liniște nefirească. Construiserăm nevăzute punți de legătură între sufletul meu și sufletul ei.
Când mă duceam la biserică, drumul trecea pe lângă ea. O vedeam subțire și străvezie, stând pe băncuța de lângă zidul casei. O icoană vie într-un chenar alb de lumină. Îi dădeam binețe și îmi înapoia din tot sufletul: "Să-ți dea Dumnezeu sănătate!". Glasul ei mă mângâia până-n adâncul ființei.
Avea în fața casei o grădiniță cu multe flori. Erau atâtea soiuri de plante, că nu știam pe care să-mi odihnesc privirea. În ultima vreme, nu mai putea să le îngrijească. Se dezvoltaseră și înfloriseră de-a valma. Dar și așa, grădina era frumoasă. Lângă peretele casei avea o poliță de scânduri. Pe era erau înșirate multe ghivece cu mușcate. Erau florile ei preferate. Flori roșii, grena, albe, roz... Le îngrijea cum știa mai bine. Uneori o auzeam cum le vorbea. Întotdeauna am avut certitudinea că ea se ruga în timp ce își mângâia florile.
Anii au împuținat-o la trup, era bolnavă și știa că plecarea cea mare este foarte aproape. Niciodată nu s-a plâns, nu a lăsat impresia că are ciudă pe viață... Pioșenia ei mi-a rămas exemplu.
Bătrânica mea nu era chiar singură. Am aflat că avea un fiu, dus departe, la oraș. Mai venea din când în când la ea, mai mult în concediu. Atunci, în curtea casei se mai schimba câte ceva, iar nepoții îi stăteau toată ziua în poală și bunica lor nu mai era bătrână...
Anul acesta, în satul meu, primăvara a venit mai devreme. Mi-am zis, o voi vedea mai repede pe bătrânică. Am trecut pe uliță. Era duminică, zi minunată și frumoasă. Soarele se juca în iarba cu flori și în cerdac de iasomie. Primăvara își lăsase hainele prin salcâmi și vântul adia miros de mușcate... Doamne, ce bucurie! Și bucuria o voi spori când o voi vedea pe bătrânică...
Mi-am încetinit pașii. Un fior mi-a trecut prin suflet. Băncuța era goală. Ușa casei, închisă. Pe polița de lemn, mușcatele lipseau. Un vânticel cald mi-a trecut pe lângă obraz. Un semn. Am aflat că astă iarnă a plecat la cele veșnice. Brusc, privirea mi s-a împăienjenit de lacrimi. Bătrânica mea cuminte, pioșenia sufletului meu, se dusese...
Și iarăși vântul cald și înmiresmat mi-a lovit ușor obrazul. Mi-am întors privirea către casă. Pe băncuța de lemn, în locul unde stătuse bătrânica, cineva lăsase o mușcată roz. Fără veste, două șiruri de lacrimi mi s-au înnodat sub barbă.
Când trec pe uliță, pe lângă casa văruită în alb, caut cu privirea mușcata roz și, cu sufletul, vorbesc cu bătrânica mea. O parte din amintirea ei este acasă.
De nu s-ar termina primăvara!
GEORGETA GROȘESCU - com. Provița de Jos, str. Vârful Crucii nr. 663 A, jud. Prahova