FEL DE FEL DE IUBIRI

Tânărul din metrou

În ziua aceea am luat metroul, deşi mult mai uşor ar fi fost să iau autobuzul care avea staţie chiar în faţa blocului meu. Dar era prea cald şi mi-am zis că în metrou va fi mai răcoare. Aşa a fost, şi după ce m-am aşezat pe un scaun, mi-am scos cartea din geantă şi am început să citesc. Nu ştiu câte staţii am mers, dar, la un moment dat am ridi­cat privirea, ca să văd în ce staţie am ajuns, şi atunci am văzut în apropierea mea un bărbat tânăr. N-aş putea să spun ce anume m-a făcut să-l mai privesc de câteva ori, la început cu o detaşare anume, apoi, din ce în ce mai emoţionată, pen­tru că, brusc, am simţit că mi-ar părea rău dacă nu l-aş mai vedea. A coborât în aceeaşi staţie în care am coborât şi eu, m-a depăşit şi a mers o vreme înaintea mea. Am avut astfel prile­jul să-l văd, să-l studiez, fără ca el să ştie. Şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. În momentul ace­la m-am gân­dit că mi-ar plă­cea să am un băiat care să semene cu el, şi ceea ce atunci doar am gândit, am şi spus, a doua zi, cu voce tare, tot în metrou, căci ne-am în­tâl­nit din nou întâmplător. Nu i-am spus-o lui, ci soţului meu, care era lângă mine, căci ne întorceam de la medic. Mai aveam puţin până să nasc, trăiam amân­doi emoţii mari, era primul nostru copil şi aşteptarea era atât de intensă, încât parcă nu trăiam decât pentru asta. I-am spus direct, fără să anticipez ceea ce va urma, că mi-ar plăcea ca pruncul pe care-l purtam în pântece şi pe care-l aş­teptam în câteva zile, să se­mene cu tânărul acela de la care nu mai puteam să-mi desprind privirea. Nici n-am bănuit ce coşmar avea să urmeze după aceste vor­be, pe care le-am rostit din­tr-un impuls firesc, ne­gân­dite şi necugetate, la prima vedere, dar foarte sin­cere, altfel. Nici în cele mai negre clipe nu mi-aş fi putut imagina că se poate schim­ba viaţa unui om atât de rapid şi definitiv por­nind doar de la nişte cuvinte. Povestea mea poate fi un semnal de alarmă şi pentru alţi tineri şi nu numai, cărora le aduc aminte că vor­bele, de cele mai multe ori, pot să taie mai adânc decât sabia.

Întâlnirea
L-am cunoscut pe soţul meu după ce am terminat şcoala postliceală de topograf. Am lucrat o vreme în acelaşi birou, am avut astfel timp să ne cunoaştem mai bine şi să înţelegem că ar fi bine dacă ne-am căsători. Ne potriveam în multe privinţe, aveam gus­turi comune şi simţeam că înţelegerea dintre noi vine de dincolo de vorbe, vine dintr-un sentiment care a crescut odată cu noi. Nu pot să spun că a fost dra­goste la prima vedere. Eu am fost întot­deauna o fire mai rece, mai dură, şi chiar dacă aveam ceva pe suflet, nu lăsam să se vadă. Dar în prezenţa lui Emil, m-am simţit cumva eliberată de grija permanentă de a mă autocontrola şi cenzura. Mi s-a părut că ne ştiam de când lumea şi că lui pot să-i spun orice, fără teama că m-ar putea judeca. În­dră­gosteala de la în­ceput s-a transformat în­tr-un fel de camara­de­rie. N-a fost o iubire care să ne dea pe spate, dar atunci nu am rea­lizat asta. Eram tineri şi încrezători. Ceea ce vă spun acum vine după douăzeci de ani de la întâmplările pe care vreau să le povestesc. Acum văd mult mai clar ceea ce s-a întâm­plat şi pot să judec altfel fiecare etapă a căs­niciei noastre. Poate că aşa erau şi timpurile acelea. Trebuia să te aşezi la casa ta, să intri în rândul lumii în acest fel şi, de cele mai multe ori, prietenia dintre doi tineri se în­cheia cu o căsătorie. Nu vreau să spun că erau mai serioşi tinerii de atunci decât tână­ra generaţie de acum. Vreau să spun doar că erau parcă mai hotărâţi şi că îşi asumau mai uşor tot ceea ce presupunea o căsă­torie. Tinerii de acum se tem de pasul acesta şi li se pare normal să nu se im­pli­ce prea mult într-o relaţie. Sunt precauţi şi, să mă ierte, poate puţin superficiali. Nu se aruncă într-o prietenie, într-o relaţie, decât dacă îşi ştiu cumva spa­tele asigurat. Păstrează mereu un loc de refugiu, o portiţă de evadare, în caz de nevoie. Să fie calcul mes­chin? Să fie doar neputinţa de a-şi asuma total un sentiment şi tot ceea ce decurge de aici? Nu ştiu, şi textul meu nu vrea să deschidă o polemică. La urma urmei, iubirea e mai veche decât ne-am putea ima­gina, şi poate e egoist şi copilăresc să credem că am trăit sau trăim cea mai grozavă poveste de iubire din câte au fost şi sunt pe lume.

Viaţa de zi cu zi
Până la întâmplarea din metrou şi la vorbele care au schimbat viaţa mea, am avut o familie obişnuită, în care micile şi marile întâmplări legate de amena­ja­rea unui apartament, de cumpărarea mobilei, a per­delelor şi a altor mărunţişuri care urmau să decoreze "cuibul", umpleau tot timpul. Un film la sfârşit de săptămână, o ieşire la iarbă verde cu prietenii puţini pe care-i aveam, un roman de dragoste, pe care-l citeam eu, seara, înainte de-a adormi, sau o carte de istorie, pe care o ci­tea el, cam acestea erau preo­cu­pările noastre. Nimic spec­taculos, nimic ieşit din comun. Am prins anii aceia grei, dinainte de revoluţie, când apro­vizionarea cu alimente a fost atât de dificilă, dar nu am făcut din asta un motiv de disperare. Ne-am mulţumit în­tot­deauna cu ceea ce găseam, şi mai completam cu ce cumpăram de la ţărani, căci multe din lucrările noastre topografice se desfăşurau pe la sate. O singură tristeţe aveam în anii aceia, şi anume, faptul că nu rămâneam însărcinată. Absenţa unui copil a început să ne supere mai tare, după ce-au trecut opt ani de la căsătorie. Prietenii noştri erau toţi cu copii şi păreau mult mai motivaţi în tot ceea ce făceau decât eram noi. La început am găsit tot felul de scuze, de amânări, pentru motive inventate, dar cu cât trecea vremea, înţelegeam că exista undeva o nepotrivire, de timp, de calendar, de alte lucruri mult mai profunde şi mai ascunse ochiului obişnuit sau ana­lizelor medicale, ceva care ne împiedica să deve­nim părinţi.

Vorbe de doctor
Am făcut tratamente peste tratamente, unele ex­trem de neplăcute. Am băut ceaiuri din ierburi şi plan­te, de care nici măcar nu auzisem până atunci, am fost la băi şi la mânăstiri, la terapeuţi şi la babe. Unde n-am fost? Nu cred să fi rămas ceva neîncercat, din ceea ce ştiam atunci că ne-ar putea ajuta. Nu mă plâng de suferinţele fizice de atunci. Mi le-am asumat şi le-am suportat cu răbdare, pentru că doream foarte mult un prunc. Ceea ce s-a întâmplat între mine şi băr­batul meu a fost însă mult mai greu de îndurat. Pe scurt, fără să intru în prea multe detalii, relaţia noas­tră s-a deteriorat. N-am fost noi îndrăgostiţii lumii, e-adevărat, dar în mod dramatic, relaţia noastră, care era una civilizată, aşezată, s-a transformat într-una tensionată, tot mai greu de suportat şi de gestionat. De vină am fost, sigur, amândoi. Eu, pentru că nu mai vedeam nimic înaintea ochilor, decât împlinirea visului de a avea un copil, iar el, pentru că şi-a pier­dut cu totul răbdarea şi, plictisit de "fiţele" mele, să­tul de reproşurile şi neîmplinirile care mai veneau şi de la serviciu, s-a apucat de băut. Din acel moment toate relele pe care le mai trăisem înainte s-au înmulţit înfiorător. Dacă înainte mai aveam dialog cu el, în momentul în care era beat sau mahmur, nu mai aveam cu cine povesti. S-a întâmplat să mergem odată la medic amândoi şi doctorul ne-a spus că ana­lizele noastre sunt normale şi că nu există, din punct de vedere medical, motive ca să nu putem avea copii. La plecare, înainte să ieşim din cabinetul lui, a mai zis, uitându-se la mine, că eram mai încruntată şi mai tristă, a zis cam aşa: "Mai uită-te la bărbatul tău, fe­meie, nu te uita în altă parte, că vine şi copilul când vrea el." Nu ştiu ce-a vrut să spună doctorul acela, o fi văzut că mă uitam pe fereastră, încercând să-mi ascund lacrimile? O fi simţit că între noi lucrurile nu mergeau prea bine? O fi văzut că el era mahmur şi că, deşi mă ruşinam de asta, nu aveam cum să-l mai trag înapoi de la băutură? Cine ştie ce a simţit şi văzut la noi doctorul acela, pe care nu l-am mai văzut în viaţa mea de atunci, dar care a declanşat războiul pe faţă, între mine şi bărbatul meu. Şi asta, pentru că pe lângă toate celelalte nelămuriri care mai erau între noi, vorbele lui au iscat în capul înfierbântat al bărbatului meu şi gelozia.

Rugăciune împlinită
Au început acuzele, bănuielile, temerile, pânda şi sus­piciunile. Bărbatul meu a început să-mi urmă­reas­că fiecare pas. De multe ori îl zăream în urma mea când mă întorceam de la serviciu sau de la cum­pă­rături. Era penibil, şi prietenii noştri l-au luat în de­râdere la început, ştiind foarte bine că gelozia lui nu are motive legate de felul în care mă purtam eu, dar apoi, văzându-l atât de încrâncenat, au rărit întâlnirile cu noi. Am rămas la un moment dat singuri, fără prieteni, doar noi doi, ca doi duşmani siliţi să doarmă în acelaşi pat, torturaţi de discuţii şi vorbe aruncate la întâmplare. Şi tocmai în această stare teribilă de tensiune s-a întâmplat minunea: am rămas însărci­nată. Poate că rugăciunile mele, suferinţele, chinul L-au înduplecat pe Cel de Sus. De-aceea, atunci când l-am văzut în metrou pe tânărul acela frumos, i-am spus bărbatului meu că mi-ar plăcea ca pruncul meu nenăscut să semene cu el, şi nu cu tatăl lui, care era lân­gă mine, mahmur şi amorţit. Acuzele care au urmat apoi, zile întregi, nu au putut să-mi şteargă bucu­ria de a fi mamă. Copilul meu e azi un bărbat tâ­năr, frumos, vesel, independent, deschis la minte, cu­rajos, şi sunt sigură că nu va ajunge niciodată ca tatăl lui, un ratat mâncat de vicii. Am avut grijă în toţi aceşti ani, de când s-a născut, să fac tot ceea ce a fost po­sibil ca să-i deschid ochii şi mintea, să înţeleagă cât de mult înseamnă să nu dai înapoi în faţa greu­tăţilor şi să-ţi asumi întotdeauna şi bunele, şi relele pe care viaţa ţi le pune înainte. O singură amărăciune am: după o asemenea viaţă, nu ştiu dacă mi-au mai rămas puteri să-l mai salvez, acum, în ultimul mo­ment, pe bărbatul meu.
MIRELA P. - Bistriţa


O clipire de lumină

Mă surprindeam privind năucită în jur. De unde îmi mai venea o nouă lovi­tu­ră? Mi se părea că oricâte aş fi pri­mit, reacţia mea de apărare era inexistentă, ca şi când sufletul acela zdrobit nu era al meu şi mă făceam că nu-l cunosc. Cu exactitatea unui destin nefast, ştiam clar doar un singur lucru: rădăcinile mele puternice, ei, dragii mei părinţi, ple­caseră pe un drum fără întoarcere, oricât de mult am vrut să-i o­presc. Mama şi tatăl meu capitulând în faţa morţii, aruncându-mi din încre­menirea lor fiori de gheaţă în suflet. Îmi făcusem un straniu obicei. Mult după as­finţitul soarelui, rătă­ceam pe străzi cu sen­zaţia că sunt un cerşe­tor obosit într-un oraş necunoscut, ostil. Fie­ca­re loc, aminti­rile lor, mama, tata, eu, co­pilul pierdut, erau cruci care-şi aşteptau răstig­nitul. De ce mi se în­tâmplau toa­te? Nepu­tin­ţa mea de a-i ajuta să trăiască, când de fapt aş fi vrut să le aduc la pi­cioare viaţa mea, anii mei, să le întorc clipele de fericire pe care mi le-au dăruit, mă umplea de re­voltă. Peste toate aces­tea, neputinţa mea de a dă­rui viaţă: un miracol pentru mine interzis. Căutam cu disperare în bezna fiinţei mele un răspuns la multe întrebări, o rază pe care sufletul meu să o răsfrângă, un firicel de lu­mină.
Şi într-o zi... l-am văzut. Mai mult: l-am simţit. Era acolo. "Începând cu data de 5 martie 2001, mi­­nora Cristina A. va fi încre­dinţată în pla­sament familial..." O verificare atentă a actelor, ochi pă­trunzători, gesturi amabile şi m-am trezit în sala de aşteptare, cu o fişă pe masă. Mă întrebam ce simt. Nu sim­ţeam nimic. Dacă fericirea era fata morgana, eu eram deşertul perso­nificat care o caută. Răs­fo­iam pagini­le dosarului lăsat de asis­tentă şi pri­virea îmi re­venea obsesiv: "hidro­ce­falie conge­ni­ta­lă, parapareză flască, astm bron­şic, anemie". Un joc si­nis­tru de litere stigmatiza destinul acelui copil, împingându-l, odată cu vre­­mea, la marginea societăţii. Apoi, scri­sul mărunt cu care cer­tificam dorinţa de a mi se încre­dinţa mie. Am tre­sărit, odată cu uşa ce se des­chidea. Aceeaşi asis­tentă, cu o mogâldeaţă în braţe: "...Un copil cu probleme. Există riscul să nu vă ataşaţi de el. Mama a abandonat-o, con­si­derând-o irecuperabilă, iar tată... nu a avut nicio­dată. Dacă dvs. credeţi că puteţi face faţă, atunci e a dvs." Credeam? Nu ştiu ce credeam atunci. Ştiam doar că trebuie să-mi înving paralizia senti­mentelor. Am cuprins în braţe mica arătare cu cap diform şi-am înlemnit, ridicând-o. Nu cred că avea şapte kilograme, la cei trei ani pe care-i arăta fişa medicală. Îi căutam picioruşele prin haine şi nu le găseam. Amândouă ne priveam in­tens, una mai speriată decât cealaltă. Tabloul era terifiant. N-am ştiut niciodată ce anume a făcut-o să-şi destindă buzele încordate, într-o părere de zâmbet, dar ceea ce ştiu este că în pupilele dilatate de spaimă am zărit ceea ce căutam de câţiva ani, o clipire de lu­mină, apărând şi dispărând în noaptea fiinţei mele, în deznădejdea mea de om care pierduse aproape tot ce iubise. Strângând mica făptură la piept, pă­răseam acel loc cu un sentiment bine definit: dacă mă uit înapoi, las orice speranţă! Şi nu de Dante voiam să-mi amintesc atunci. Şi nici în vremea imediat următoare, când casa mea se mutase la spital, când parcă coborâsem cu adevărat în infern. Nu voi uita niciodată crizele convulsive, sfârşite de cele mai mul­te ori cu leşin. O pri­veam prin­să în pla­sa perfuziilor, o mică libelulă cu via­ţa palpi­tând, încă, în acul in­sectarului. Mi se spu­nea invariabil: aveţi grijă să nu mişte mâ­na, aveţi grijă la ac! Veghea nopţii se ter­mina aproa­pe dimi­nea­ţa, aţipind cu ca­pul pe pătuţul ei şi vi­sând un ac enorm, stră­­pun­gându-i de o par­­te şi de alta mâ­nuţa. Tresă­ream spe­riată, cu spa­tele ud de o sudoare re­ce. Copila era acolo, nemişcată, cu ochii în­tredeschişi, cu viaţa pre­lingându-se pică­tu­ră cu picătură în vi­nişoarele albas­tre. Mă rugam în­truna lui Dum­nezeu s-alun­ge moar­tea de lângă ea şi încercam să mă obişnuiesc cu ridi­ca­rea sceptică din umeri a medicilor care o cunoşteau ca pe un "caz".
E greu să comprim pe hârtie zecile de ore de fi­zioterapie, tratament, gimnastică medicală, ve­ghea permanentă, speranţa care înflorea suavă, după multe ore de disperare. Acel an al trecerii prin pur­gatoriul suferinţei ne-a călit pe amândouă. Dar la capătul acelui an, suferinţa îşi încheia ostilităţile cu mine şi se declara învinsă.
Păşeam în soare cu Cris­tina mea, cea sortită până nu demult pieirii, şi mă simţeam undeva, la începutul lumii, într-un colţ de paradis cu­noscut cândva... Şi lângă noi zâmbea Dumnezeu. Pen­tru ea, eu sunt singura mamă pe care o cunoaşte, pentru mine, ea este însăşi viaţa. Cea care m-a reînvăţat să trăiesc, să zâm­besc, să râd, să plâng de feri­cire. Pentru cei care au cunos­cut cândva acest copil al du­rerii, ar fi greu să-l re­cu­noas­că, în fetiţa alintată de azi, care vorbeşte, râde, dansează şi alear­gă toată ziua. Împlinindu-se, trupuşorul firav nu mai face tristul contrast cap-trunchi.
- Ce mult a progresat!, exclamă cei care o cu­nosc, medici, asistenţi, psihologi, cunoştinţe. "Ce mult o iubesc", şoptesc în sinea mea. Uneori, pasul ei mai seamănă cu cel al unui pinguin, dar poate că ăsta va fi farmecul ei de mai târziu!
Seara, când închid lumina şi învelesc două îngeriţe - e timpul să vă mărturisesc că Dumnezeu mi-a dăruit-o şi pe Maria, cea de-a doua lumină a sufletului meu - îi mulţumesc cu ochii închişi, pen­tru fericirea mea. Şi poate nu voi îndrăzni prea mult pa­rafrazându-l pe Nathan, din celebrul roman "Lo­relei": "Secretul fericirii? Uită de tine şi de­vo­tea­ză-te altora!".
CĂTĂLINA CRĂCIUN - Galaţi

(Reproduceri după picturi de GEORGE DEMETRESCU MIREA, AUREL BĂEŞU, GHEORGHE TEODORESCU ROMANAŢI, OCTAV BĂNCILĂ, MINA BYCK WEPPER)