FEL DE FEL DE IUBIRI

Cititor Formula AS
Tânărul din metrou

În ziua aceea am luat metroul, deși mult mai ușor ar fi fost să iau autobuzul care avea stație chiar în fața blocului meu. Dar era prea cald și mi-am zis că în metrou va fi mai răcoare. Așa a fost, și după ce m-am așezat pe un scaun, mi-am scos cartea din geantă și am început să citesc. Nu știu câte stații am mers, dar, la un moment dat am ridi­cat privirea, ca să văd în ce stație am ajuns, și atunci am văzut în apropierea mea un bărbat tânăr. N-aș putea să spun ce anume m-a făcut să-l mai privesc de câteva ori, la început cu o detașare anume, apoi, din ce în ce mai emoționată, pen­tru că, brusc, am simțit că mi-ar părea rău dacă nu l-aș mai vedea. A coborât în aceeași stație în care am coborât și eu, m-a depășit și a mers o vreme înaintea mea. Am avut astfel prile­jul să-l văd, să-l studiez, fără ca el să știe. Și mi-a plăcut ceea ce am văzut. În momentul ace­la m-am gân­dit că mi-ar plă­cea să am un băiat care să semene cu el, și ceea ce atunci doar am gândit, am și spus, a doua zi, cu voce tare, tot în metrou, căci ne-am în­tâl­nit din nou întâmplător. Nu i-am spus-o lui, ci soțului meu, care era lângă mine, căci ne întorceam de la medic. Mai aveam puțin până să nasc, trăiam amân­doi emoții mari, era primul nostru copil și așteptarea era atât de intensă, încât parcă nu trăiam decât pentru asta. I-am spus direct, fără să anticipez ceea ce va urma, că mi-ar plăcea ca pruncul pe care-l purtam în pântece și pe care-l aș­teptam în câteva zile, să se­mene cu tânărul acela de la care nu mai puteam să-mi desprind privirea. Nici n-am bănuit ce coșmar avea să urmeze după aceste vor­be, pe care le-am rostit din­tr-un impuls firesc, ne­gân­dite și necugetate, la prima vedere, dar foarte sin­cere, altfel. Nici în cele mai negre clipe nu mi-aș fi putut imagina că se poate schim­ba viața unui om atât de rapid și definitiv por­nind doar de la niște cuvinte. Povestea mea poate fi un semnal de alarmă și pentru alți tineri și nu numai, cărora le aduc aminte că vor­bele, de cele mai multe ori, pot să taie mai adânc decât sabia.

Întâlnirea
L-am cunoscut pe soțul meu după ce am terminat școala postliceală de topograf. Am lucrat o vreme în același birou, am avut astfel timp să ne cunoaștem mai bine și să înțelegem că ar fi bine dacă ne-am căsători. Ne potriveam în multe privințe, aveam gus­turi comune și simțeam că înțelegerea dintre noi vine de dincolo de vorbe, vine dintr-un sentiment care a crescut odată cu noi. Nu pot să spun că a fost dra­goste la prima vedere. Eu am fost întot­deauna o fire mai rece, mai dură, și chiar dacă aveam ceva pe suflet, nu lăsam să se vadă. Dar în prezența lui Emil, m-am simțit cumva eliberată de grija permanentă de a mă autocontrola și cenzura. Mi s-a părut că ne știam de când lumea și că lui pot să-i spun orice, fără teama că m-ar putea judeca. În­dră­gosteala de la în­ceput s-a transformat în­tr-un fel de camara­de­rie. N-a fost o iubire care să ne dea pe spate, dar atunci nu am rea­lizat asta. Eram tineri și încrezători. Ceea ce vă spun acum vine după douăzeci de ani de la întâmplările pe care vreau să le povestesc. Acum văd mult mai clar ceea ce s-a întâm­plat și pot să judec altfel fiecare etapă a căs­niciei noastre. Poate că așa erau și timpurile acelea. Trebuia să te așezi la casa ta, să intri în rândul lumii în acest fel și, de cele mai multe ori, prietenia dintre doi tineri se în­cheia cu o căsătorie. Nu vreau să spun că erau mai serioși tinerii de atunci decât tână­ra generație de acum. Vreau să spun doar că erau parcă mai hotărâți și că își asumau mai ușor tot ceea ce presupunea o căsă­torie. Tinerii de acum se tem de pasul acesta și li se pare normal să nu se im­pli­ce prea mult într-o relație. Sunt precauți și, să mă ierte, poate puțin superficiali. Nu se aruncă într-o prietenie, într-o relație, decât dacă își știu cumva spa­tele asigurat. Păstrează mereu un loc de refugiu, o portiță de evadare, în caz de nevoie. Să fie calcul mes­chin? Să fie doar neputința de a-și asuma total un sentiment și tot ceea ce decurge de aici? Nu știu, și textul meu nu vrea să deschidă o polemică. La urma urmei, iubirea e mai veche decât ne-am putea ima­gina, și poate e egoist și copilăresc să credem că am trăit sau trăim cea mai grozavă poveste de iubire din câte au fost și sunt pe lume.

Viața de zi cu zi
Până la întâmplarea din metrou și la vorbele care au schimbat viața mea, am avut o familie obișnuită, în care micile și marile întâmplări legate de amena­ja­rea unui apartament, de cumpărarea mobilei, a per­delelor și a altor mărunțișuri care urmau să decoreze "cuibul", umpleau tot timpul. Un film la sfârșit de săptămână, o ieșire la iarbă verde cu prietenii puțini pe care-i aveam, un roman de dragoste, pe care-l citeam eu, seara, înainte de-a adormi, sau o carte de istorie, pe care o ci­tea el, cam acestea erau preo­cu­pările noastre. Nimic spec­taculos, nimic ieșit din comun. Am prins anii aceia grei, dinainte de revoluție, când apro­vizionarea cu alimente a fost atât de dificilă, dar nu am făcut din asta un motiv de disperare. Ne-am mulțumit în­tot­deauna cu ceea ce găseam, și mai completam cu ce cumpăram de la țărani, căci multe din lucrările noastre topografice se desfășurau pe la sate. O singură tristețe aveam în anii aceia, și anume, faptul că nu rămâneam însărcinată. Absența unui copil a început să ne supere mai tare, după ce-au trecut opt ani de la căsătorie. Prietenii noștri erau toți cu copii și păreau mult mai motivați în tot ceea ce făceau decât eram noi. La început am găsit tot felul de scuze, de amânări, pentru motive inventate, dar cu cât trecea vremea, înțelegeam că exista undeva o nepotrivire, de timp, de calendar, de alte lucruri mult mai profunde și mai ascunse ochiului obișnuit sau ana­lizelor medicale, ceva care ne împiedica să deve­nim părinți.

Vorbe de doctor
Am făcut tratamente peste tratamente, unele ex­trem de neplăcute. Am băut ceaiuri din ierburi și plan­te, de care nici măcar nu auzisem până atunci, am fost la băi și la mânăstiri, la terapeuți și la babe. Unde n-am fost? Nu cred să fi rămas ceva neîncercat, din ceea ce știam atunci că ne-ar putea ajuta. Nu mă plâng de suferințele fizice de atunci. Mi le-am asumat și le-am suportat cu răbdare, pentru că doream foarte mult un prunc. Ceea ce s-a întâmplat între mine și băr­batul meu a fost însă mult mai greu de îndurat. Pe scurt, fără să intru în prea multe detalii, relația noas­tră s-a deteriorat. N-am fost noi îndrăgostiții lumii, e-adevărat, dar în mod dramatic, relația noastră, care era una civilizată, așezată, s-a transformat într-una tensionată, tot mai greu de suportat și de gestionat. De vină am fost, sigur, amândoi. Eu, pentru că nu mai vedeam nimic înaintea ochilor, decât împlinirea visului de a avea un copil, iar el, pentru că și-a pier­dut cu totul răbdarea și, plictisit de "fițele" mele, să­tul de reproșurile și neîmplinirile care mai veneau și de la serviciu, s-a apucat de băut. Din acel moment toate relele pe care le mai trăisem înainte s-au înmulțit înfiorător. Dacă înainte mai aveam dialog cu el, în momentul în care era beat sau mahmur, nu mai aveam cu cine povesti. S-a întâmplat să mergem odată la medic amândoi și doctorul ne-a spus că ana­lizele noastre sunt normale și că nu există, din punct de vedere medical, motive ca să nu putem avea copii. La plecare, înainte să ieșim din cabinetul lui, a mai zis, uitându-se la mine, că eram mai încruntată și mai tristă, a zis cam așa: "Mai uită-te la bărbatul tău, fe­meie, nu te uita în altă parte, că vine și copilul când vrea el." Nu știu ce-a vrut să spună doctorul acela, o fi văzut că mă uitam pe fereastră, încercând să-mi ascund lacrimile? O fi simțit că între noi lucrurile nu mergeau prea bine? O fi văzut că el era mahmur și că, deși mă rușinam de asta, nu aveam cum să-l mai trag înapoi de la băutură? Cine știe ce a simțit și văzut la noi doctorul acela, pe care nu l-am mai văzut în viața mea de atunci, dar care a declanșat războiul pe față, între mine și bărbatul meu. Și asta, pentru că pe lângă toate celelalte nelămuriri care mai erau între noi, vorbele lui au iscat în capul înfierbântat al bărbatului meu și gelozia.

Rugăciune împlinită
Au început acuzele, bănuielile, temerile, pânda și sus­piciunile. Bărbatul meu a început să-mi urmă­reas­că fiecare pas. De multe ori îl zăream în urma mea când mă întorceam de la serviciu sau de la cum­pă­rături. Era penibil, și prietenii noștri l-au luat în de­râdere la început, știind foarte bine că gelozia lui nu are motive legate de felul în care mă purtam eu, dar apoi, văzându-l atât de încrâncenat, au rărit întâlnirile cu noi. Am rămas la un moment dat singuri, fără prieteni, doar noi doi, ca doi dușmani siliți să doarmă în același pat, torturați de discuții și vorbe aruncate la întâmplare. Și tocmai în această stare teribilă de tensiune s-a întâmplat minunea: am rămas însărci­nată. Poate că rugăciunile mele, suferințele, chinul L-au înduplecat pe Cel de Sus. De-aceea, atunci când l-am văzut în metrou pe tânărul acela frumos, i-am spus bărbatului meu că mi-ar plăcea ca pruncul meu nenăscut să semene cu el, și nu cu tatăl lui, care era lân­gă mine, mahmur și amorțit. Acuzele care au urmat apoi, zile întregi, nu au putut să-mi șteargă bucu­ria de a fi mamă. Copilul meu e azi un bărbat tâ­năr, frumos, vesel, independent, deschis la minte, cu­rajos, și sunt sigură că nu va ajunge niciodată ca tatăl lui, un ratat mâncat de vicii. Am avut grijă în toți acești ani, de când s-a născut, să fac tot ceea ce a fost po­sibil ca să-i deschid ochii și mintea, să înțeleagă cât de mult înseamnă să nu dai înapoi în fața greu­tăților și să-ți asumi întotdeauna și bunele, și relele pe care viața ți le pune înainte. O singură amărăciune am: după o asemenea viață, nu știu dacă mi-au mai rămas puteri să-l mai salvez, acum, în ultimul mo­ment, pe bărbatul meu.
MIRELA P. - Bistrița


O clipire de lumină

Mă surprindeam privind năucită în jur. De unde îmi mai venea o nouă lovi­tu­ră? Mi se părea că oricâte aș fi pri­mit, reacția mea de apărare era inexistentă, ca și când sufletul acela zdrobit nu era al meu și mă făceam că nu-l cunosc. Cu exactitatea unui destin nefast, știam clar doar un singur lucru: rădăcinile mele puternice, ei, dragii mei părinți, ple­caseră pe un drum fără întoarcere, oricât de mult am vrut să-i o­presc. Mama și tatăl meu capitulând în fața morții, aruncându-mi din încre­menirea lor fiori de gheață în suflet. Îmi făcusem un straniu obicei. Mult după as­fințitul soarelui, rătă­ceam pe străzi cu sen­zația că sunt un cerșe­tor obosit într-un oraș necunoscut, ostil. Fie­ca­re loc, aminti­rile lor, mama, tata, eu, co­pilul pierdut, erau cruci care-și așteptau răstig­nitul. De ce mi se în­tâmplau toa­te? Nepu­tin­ța mea de a-i ajuta să trăiască, când de fapt aș fi vrut să le aduc la pi­cioare viața mea, anii mei, să le întorc clipele de fericire pe care mi le-au dăruit, mă umplea de re­voltă. Peste toate aces­tea, neputința mea de a dă­rui viață: un miracol pentru mine interzis. Căutam cu disperare în bezna ființei mele un răspuns la multe întrebări, o rază pe care sufletul meu să o răsfrângă, un firicel de lu­mină.
Și într-o zi... l-am văzut. Mai mult: l-am simțit. Era acolo. "Începând cu data de 5 martie 2001, mi­­nora Cristina A. va fi încre­dințată în pla­sament familial..." O verificare atentă a actelor, ochi pă­trunzători, gesturi amabile și m-am trezit în sala de așteptare, cu o fișă pe masă. Mă întrebam ce simt. Nu sim­țeam nimic. Dacă fericirea era fata morgana, eu eram deșertul perso­nificat care o caută. Răs­fo­iam pagini­le dosarului lăsat de asis­tentă și pri­virea îmi re­venea obsesiv: "hidro­ce­falie conge­ni­ta­lă, parapareză flască, astm bron­șic, anemie". Un joc si­nis­tru de litere stigmatiza destinul acelui copil, împingându-l, odată cu vre­­mea, la marginea societății. Apoi, scri­sul mărunt cu care cer­tificam dorința de a mi se încre­dința mie. Am tre­sărit, odată cu ușa ce se des­chidea. Aceeași asis­tentă, cu o mogâldeață în brațe: "...Un copil cu probleme. Există riscul să nu vă atașați de el. Mama a abandonat-o, con­si­derând-o irecuperabilă, iar tată... nu a avut nicio­dată. Dacă dvs. credeți că puteți face față, atunci e a dvs." Credeam? Nu știu ce credeam atunci. Știam doar că trebuie să-mi înving paralizia senti­mentelor. Am cuprins în brațe mica arătare cu cap diform și-am înlemnit, ridicând-o. Nu cred că avea șapte kilograme, la cei trei ani pe care-i arăta fișa medicală. Îi căutam piciorușele prin haine și nu le găseam. Amândouă ne priveam in­tens, una mai speriată decât cealaltă. Tabloul era terifiant. N-am știut niciodată ce anume a făcut-o să-și destindă buzele încordate, într-o părere de zâmbet, dar ceea ce știu este că în pupilele dilatate de spaimă am zărit ceea ce căutam de câțiva ani, o clipire de lu­mină, apărând și dispărând în noaptea ființei mele, în deznădejdea mea de om care pierduse aproape tot ce iubise. Strângând mica făptură la piept, pă­răseam acel loc cu un sentiment bine definit: dacă mă uit înapoi, las orice speranță! Și nu de Dante voiam să-mi amintesc atunci. Și nici în vremea imediat următoare, când casa mea se mutase la spital, când parcă coborâsem cu adevărat în infern. Nu voi uita niciodată crizele convulsive, sfârșite de cele mai mul­te ori cu leșin. O pri­veam prin­să în pla­sa perfuziilor, o mică libelulă cu via­ța palpi­tând, încă, în acul in­sectarului. Mi se spu­nea invariabil: aveți grijă să nu miște mâ­na, aveți grijă la ac! Veghea nopții se ter­mina aproa­pe dimi­nea­ța, ațipind cu ca­pul pe pătuțul ei și vi­sând un ac enorm, stră­­pun­gându-i de o par­­te și de alta mâ­nuța. Tresă­ream spe­riată, cu spa­tele ud de o sudoare re­ce. Copila era acolo, nemișcată, cu ochii în­tredeschiși, cu viața pre­lingându-se pică­tu­ră cu picătură în vi­nișoarele albas­tre. Mă rugam în­truna lui Dum­nezeu s-alun­ge moar­tea de lângă ea și încercam să mă obișnuiesc cu ridi­ca­rea sceptică din umeri a medicilor care o cunoșteau ca pe un "caz".
E greu să comprim pe hârtie zecile de ore de fi­zioterapie, tratament, gimnastică medicală, ve­ghea permanentă, speranța care înflorea suavă, după multe ore de disperare. Acel an al trecerii prin pur­gatoriul suferinței ne-a călit pe amândouă. Dar la capătul acelui an, suferința își încheia ostilitățile cu mine și se declara învinsă.
Pășeam în soare cu Cris­tina mea, cea sortită până nu demult pieirii, și mă simțeam undeva, la începutul lumii, într-un colț de paradis cu­noscut cândva... Și lângă noi zâmbea Dumnezeu. Pen­tru ea, eu sunt singura mamă pe care o cunoaște, pentru mine, ea este însăși viața. Cea care m-a reînvățat să trăiesc, să zâm­besc, să râd, să plâng de feri­cire. Pentru cei care au cunos­cut cândva acest copil al du­rerii, ar fi greu să-l re­cu­noas­că, în fetița alintată de azi, care vorbește, râde, dansează și alear­gă toată ziua. Împlinindu-se, trupușorul firav nu mai face tristul contrast cap-trunchi.
- Ce mult a progresat!, exclamă cei care o cu­nosc, medici, asistenți, psihologi, cunoștințe. "Ce mult o iubesc", șoptesc în sinea mea. Uneori, pasul ei mai seamănă cu cel al unui pinguin, dar poate că ăsta va fi farmecul ei de mai târziu!
Seara, când închid lumina și învelesc două îngerițe - e timpul să vă mărturisesc că Dumnezeu mi-a dăruit-o și pe Maria, cea de-a doua lumină a sufletului meu - îi mulțumesc cu ochii închiși, pen­tru fericirea mea. Și poate nu voi îndrăzni prea mult pa­rafrazându-l pe Nathan, din celebrul roman "Lo­relei": "Secretul fericirii? Uită de tine și de­vo­tea­ză-te altora!".
CĂTĂLINA CRĂCIUN - Galați

(Reproduceri după picturi de GEORGE DEMETRESCU MIREA, AUREL BĂEȘU, GHEORGHE TEODORESCU ROMANAȚI, OCTAV BĂNCILĂ, MINA BYCK WEPPER)