Mărturii despre Părintele ARSENIE BOCA

Formula AS în Munţii Făgăraşului

- La Mânăstirea Sâmbăta de Sus, aşezată la poalele Munţilor Făgăraş, părintele Arsenie Boca a săvârşit primele sale minuni. Prorociri care s-au împlinit, tămăduiri de boli incurabile şi, mai ales, întoarceri spre Dumnezeu, oameni reclădiţi sufleteşte prin doar câteva sfaturi rostite de părinte din inimă, cu putere şi fermitate. Şi cu toate că au trecut peste 60 de ani de atunci, amintirea părintelui Arsenie Boca e vie, încă, printre făgărăşeni -

Ţara lui Arsenie

"Să ştii că eu nu am prea îndrăznit să mă uit în ochii lui. De câte ori mă gândesc că atâta se vorbeşte de ochii lui, dar eu nu prea am îndrăznit să mă uit în ei. N-am putut... Dânsul spunea că în ochii celor care îl caută pe Dumnezeu el îl vede pe Hristos. Da. Asta spunea. În anii aceia, părintele Arsenie Boca era încă tânăr. Avea părul, aşa, mai lung, şi se îmbrăca cu o rasă albă, încinsă cu o curea de piele. Se vedea pe viaţa lui că era sfânt. Da. Sfânt. Optsprezece kilometri mergeam pe jos până la el, la mânăstire la Sâmbăta. Era lume multă, care ajungea aici pe jos, nu ca acuma, că nu erau atâtea maşini. Când a început războiul, veneau mulţi tineri să-i spuie să se roage pentru ei, că merg pe front. Şi la unii le dădea mâna să i-o sărute, iar la alţii nu. Iar ăia la care nu le dădea mâna le-a spus - «Nu v-o dau, că mă mai întâlnesc cu voi, da' cu ăştia care le-am dat-o nu am să mă mai văd nicicând.» Ş-apăi, toţi ăia de îi sărutaseră mâna nu s-au mai întors. Au murit pe front, iar părintele a ştiut tot timpul ce-a să se întâmple cu ei. Lucruri mari, lucruri mari..."
Sora Aurelia Tinca e micuţă, să o ţii într-o mână, iar trupul, la cei 95 de ani, e uşor ca fulgul. Anii au aplecat-o de spate, iar acum stă ca un semn de între­bare deasupra unei cărţi mici, cu copertele negre, pe care stă scris cu litere mari şi albe - "Psaltirea". Mă aflu chiar la Sâmbăta de Sus, lângă clopotniţa de la intrare, unde ea are o chiliuţă micuţă. E aici, la mânăs­tire, din tinereţe. A venit să dea o mână de ajutor în vremurile în care părintele ardea ca o torţă, iar oamenii simţeau căldura lui şi veneau să îl vadă de la mari depărtări, să-i asculte predica, să-i simtă puterea rugăciunii, să fie alinaţi în dureri, vindecaţi de boli şi neputinţe pentru care doctorii nu aveau niciun leac. Aşa s-a născut ceea ce Nichifor Crainic avea să numească "uriaşa bulboană spirituală de la Sâmbăta de Sus", cea mai puternică şi mai întinsă vatră a credinţei ortodoxe dinainte de instaurarea comunismului, în care nu au fost prinşi doar monahii mânăstirii, ci toată Ţara Făgăraşului, care de atunci, aş îndrăzni să spun, este "Ţara lui Arsenie", atât de mult sunt imprimate în inimile ţăra­nilor de aici amintirea şi învăţăturile părintelui.

"Parcă vedeam un Duh Sfânt"

Străbat în goană marea verde a Ţării Făgăraşului. Câmpurile, îmbrăcate de primăvară, sunt vegheate la fiecare încrucişare de drumuri, de troiţe. Le întâlneşti pretutin­deni. Odinioară erau menite să le aducă amin­te de rugăciune pelerinilor porniţi pe jos spre Sâmbăta. Se opreau în faţa lor şi spuneau un "Doamne miluieş­te!", spre Hristosul cu faţa în­sân­gerată. Apoi plecau mai departe, întăriţi de scurtul popas al du­hu­lui. Astăzi, sutele de troiţe cu hris­toşi răstigniţi, pictaţi în culori de­colorate de soare şi şterse de ploi, păzesc, iubite şi cin­stite de oa­meni, rodul vieţii, în satele de la poalele Fă­găraşilor.
Nicăieri în ţară nu poţi să vezi munţii ca aici. Câmpia se întinde lin şi larg, apoi crestele de piatră se ridică dintr-o da­tă, neprevestite, izbindu-se iute de cer. Un zid de pă­duri, piatră şi ceţuri, care sus, la graniţa cu albastrul dur şi intens al văzduhului, sfârşeşte în albul zăpezilor. De aici, de jos, din aerul cald şi plin de miresme al primăverii, împărăţia ier­nii, care acolo pe vârfuri nu se trece nici vara, îmi pare o solie pământeană a lumii de dincolo de noi.
Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Viştea de Sus, Viştea de Jos, Ucea de Sus, Ucea de Jos. Ţă­ra­nii făgărăşeni au pendulat de-a lungul timpului între poala muntelui şi verdele câm­piei, fără să se poată hotărî, sfârşind prin a-şi clădi două sate - unul jos, mai aproape de ogoarele pe care le muncesc zi şi noapte, iar altul sus, căutând spre crestele pe care îşi pasc turmele în timpul verii.
În Viştea de Jos, doamna Elena Stanislav are o casă veche şi frumoasă, cu curte largă şi grădină fără sfârşit. Trudeşte zi şi noapte, iar din munca ei se îndestulează pelerinii care vin la hramurile de la marile mânăstiri făgărăşene. De cunoscut l-a cunos­cut încă din tinereţe pe părintele Arsenie, când lua drumul spre Sâm­băta de Sus, împreună cu mama dânsei.
"Eram copilă mică pe atunci şi aveam o mătuşă care îl tot ducea pe părintele de la gară la mânăstire. Uneori, dânsul trăgea la ea acasă, iar când se auzea că a venit tălăzuiau oamenii spre el ca şi marea, nu numai din tot satul, ci şi din împrejurimi, unii chiar de la Braşov. Era extraordinar! Părintele era văzător cu duhul şi le spunea credincioşilor, fără să-i întrebe, năcazul, boala, ce li să-ntâmplă şi ce-au dă făcut. El ştia totul, şi vedea în om prezentul, trecutul, viitorul, păcatul, credinţa sau necredinţa, fără să-i zică nimeni, nimic. Mai venea câte unul cu câte un păcat mare, de nu-l ştia nimeni, iar părintele îi spunea direct - «Mă, tu l-ai omorât pe omul ăla!». Şi era foarte smerit, nu să dădea mare, nu-i trebuia bani, iar când ne vorbea nu era aşa de strict. Nu vorbea numa de credinţă, cre­din­ţă, dar orice făcea, era ceva sfânt, ceva dumnezeiesc în dânsul. Nu puteai să râzi, să glumeşti în faţa lui. Simţeai că stai în faţa unui om mare. La ora actuală, nu pot să-l compar cu nimeni, deşi i-am cunoscut pe toţi marii noştri duhovnici, şi pe părintele Cleopa, şi pe părintele Argatu şi pe părintele Teofil, pe toţi. Dar ca părintele Arsenie Boca n-o fost nimeni. Toţi adunaţi la un loc nu sunt mai presus de dânsul, pentru că el a avut o mare lucrare, o putere duhovni­cească pe care o simţea oricine în preajma lui. Ca o lumină care ieşea din el. Şi văzător cu duhul şi bun şi inteligent şi medic şi artist. Atunci când mergeam la el, parcă ve­deam Duhul Sfânt. Pe o prietenă de-a mea, Victoria Turtea, a vin­decat-o de cancer. Era tânără pe atunci, dar trăieşte şi astăzi. Şi ea nu e singura. Sunt sute, poate chiar mii de oameni, vindecaţi de părintele Arsenie Boca."
Doamna Elena vorbeşte de aces­te minuni, cu liniştea şi fires­cul cu care noi ne împărtăşim ulti­mele nou­tăţi ale familiei. Pentru ea, ele sunt normale, fac parte din viaţă, la fel ca şi bolile şi moartea. Curios peste măsură să o cunosc pe doam­na Victoria, femeia vin­de­cată de can­cer de părintele Arsenie, îmi în­treb gaz­da, dacă nu ar putea să mi-o pre­zinte. Doamna Elena îmi spune că da, o va suna şi, negreşit, dacă merg la Făgăraş, prietena ei îmi va povesti totul, de-a fir a păr.
Nu cred că au trecut zece minute de când îi pome­nise numele şi tele­fonul din casă a sunat îndelung. Doamna Elena şi-a cerut scuze, apoi a răspuns. La celălalt capăt al firului era chiar doamna Victoria. O suna de la Făgăraş, pentru că urma să treacă prin Viştea într-o scurtă vizită. Dumnezeu îmi citise dorinţa. După alte cinci­sprezece minute, stăteam toţi trei în jurul mesei, adu­naţi de părintele Arsenie, în curtea largă a casei, peste care seara începea să-şi lungească umbrele. În faţa mea, încă în putere la cei 84 de ani ai săi, se află o "minune vie" a părintelui Arsenie, doamna Victoria Turtea. Povestea ei începe cu mult timp în urmă, chiar în anii de dinainte de al doilea război mondial, când părintele Arsenie Boca a venit ca monah la Sâmbăta de Sus.

"O dus-o tată-său cu scaunul în biserică şi o ieşit pe picioare"

"Aveam nouă ani când am fost cu mama prima oară la dânsul şi-am ajuns să mă spovedesc la el pe la 14 ani. Dar nu pot să vă spun cum m-am simţit a­tunci... Tremuram în faţa părintelui, aşa o putere ieşea din el! Eu am stat la mânăstire la Sâmbăta mult, mult, că am avut-o pe mama oloagă. Tatul meu o fost tâm­plar şi i-o făcut un cărucior. Ş-am stat acolo muuult, muuult, că trăgeam nădejde s-o facă sănătoasă părin­tele. Cu noi o fost o fetiţă, dintr-o comună vecină, tot aşa, oloagă, pe care el a vindecat-o. Eram chiar acolo când o venit părintele la ea ş-o întrebat-o - «Crezi că te faci sănătoasă?». «Cred, părinte! Cred!». Ş-păi s-o băgat părintele cu ea în biserică. A dus-o tată-său cu scaunul înăuntru, ş-acolo, fetiţa cred că s-o spovedit, şi când a ieşit afară, mergea cu părintele de mână, vindecată complet. Ş-o zis ea cătă tată-său - «No, hai­de acasă, tată!». Şi-acum mi-aduc aminte cum o mers fetiţa aia de mână cu tată-său, de la biserică şi până la clopotniţă! N-oi uita întâmplarea asta pân'oi muri. Ş-apăi din clipa aia, ea o fost sănătoasă, s-o mă­ritat, o avut copii şi-o trăit liniştită. Păcat că o murit şi nu vă mai poate povesti chiar ea. O murit de bătrâ­neţe..."
- Şi mama dumneavoastră s-a vindecat?
- Mama mea era în cărucior şi mereu venea la ea părintele şi zicea cătă ea - «Crezi că te faci sănătoa­să?». Da' ea nu zâcea nimic, numa dădea aşa, dân umeri... Niciodată, niciodată n-o zâs că ea crede că să va face bine. Ş-aşa o murit, la 64 de ani, din care 32 de ani o stat numa pă pat! Credinţă avea săraca, multă, că ştia Psaltirea toată pe de rost! În toată zâua o citea, da' aşa o fost rânduiala lui Dumnezeu, să nu să vindece.

"Nu mori! Nu eşti făcută să mori acum. Te faci sănătoasă!"

Victoria Turtea avea 32 de ani când a simţit că la gât îi creşte o gâlmă. Era tânără şi plină de viaţă. Cres­cuse la umbra părintelui Arsenie, care acum nu mai era la Sâmbăta, dar îi lăsase în suflet o credinţă puter­nică. Aşa că a mers la spital, la Făgăraş, cu nădejde în Dumnezeu. Aco­lo, medicii au consultat-o atent, au dat îngrijoraţi din cap, apoi i-au spus că se tem pentru ea. Şi că ar fi cel mai bine dacă ar merge la Bu­cureşti pentru analize. La Spitalul de Oncologie din Capitală, au internat-o pen­tru o biopsie. Rezultatul a venit ca un trăsnet. Avea can­cer! Deodată, toată viaţa, care până acum i se aşter­nuse ca o lumină înainte, s-a întu­necat.
"Apăi, nu vă spun viaţa mea acolo, că o lună de zile n-am ştiut unde să mă duc, că nu ştiam unde stă părin­tele Arsenie în Bucureşti, că plecase demult de la Sâm­băta. Mă tot rugam - «Doamne, ce să mă fac?!». Eram la etajul patru, internată într-o rezervă cu o doctoriţă. Îi vorbeam de pă­rintele Arsenie şi plân­geam toată ziua... Stăteam la fereastră şi strigam în adâncul inimii cătă părin­tele să mă ajute, da' nu ştiam unde stă, ca să mă duc la el. Ş-apăi, am aflat că pictează icoane la Schi­tul Maicilor, şi-am mărs la el. Mi-o zis de la început - «Mă, tu nu mori! Nu eşti făcută să mori acum! Nu te mai năcăji, că te faci să­nă­toasă. Vreau să le arăt doc­torilor că se vindecă şi cancerul. Mă crezi, mă asculţi?». «Părinte, vă cred cu toată slaba mea pu­tere.» «No,» o zâs, «da­că mă ajuţi ai să te faci sănătoasă. Diagnosticul tău să schimbă. Să ştii că nu mai ai cancer!»
Patru luni am stat în spital la Bucureşti. Aveam o doctoriţă din Ardeal, care să ocupa dă mine şi-mi zicea - «Dimineaţa, după ce să gată toate, du-te-n oraş. Să nu stai aici!». Şi io plecam din spital şi mă duceam la Sfântul Dumitru, la Patriarhie, şi stăteam acolo într-o strană şi mă rugam. Ş-apăi mergeam la părintele, la Schitul Maicilor, unde el picta, că mi-o zâs să vin la el când vreau. Şi-aşa, încet, mi-o scăzut tumoarea, de s-or mirat doctorii. M-am vindecat, de nici nu a mai fost nevoie de operaţie! Doctoriţa aia din Ardeal zâcea cătă mine - «Turtico, te-ai făcut sănătoasă! Rar bolnav ca tine! Ţi-o trecut cancerul! Nu mai ai nimic!». N-apăi, cine o făcut de mi-o tre­cut? Părintele, drăgu­ţul... Părin­tele! Au trecut de atunci 52 de ani. Da' nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc atât..."

Din Făgăraş, la Biserica Drăgănescu

În curtea largă, din care se văd pis­curile înză­pezite ale munţilor, amin­tirile despre părintele Arsenie Boca se scurg firesc. Doamna Elena poves­teşte de parcă dânsul nu ar fi plecat niciodată de aici, din satele înşirate la poalele Făgăraşului. Parcă totul s-a întâmplat ieri, alaltăieri, iar ţăranii încă îl aşteaptă să îl ia de la gară şi să îl ducă la mânăstire, să poposească la ei acasă, să se strângă în jurul lui, să-i vin­dece, să le dea din nou nădejde în viaţă, dezlegându-le nodurile păcatelor.
"Eu m-am căsătorit de foarte tânără, la 16 ani, şi o vreme nu am mai mers pe la părintele. Cât a fost la Prislop, era şi mult mai greu, că era mai retras, dar după ce a venit la Bucureşti şi a început să picteze biserica din Drăgănescu, am început să merg iarăşi, că mergeau toţi făgărăşenii la el. Şi când am fost prima dată acolo, am fost tot cu mătuşa mea, de care v-am spus la început, care acum era bătrână, şi cu o nepoată a ei, care dorea să se căsătorească. Şi părintele i-a spus atunci la ne­poată - «Mai demult trăiau oamenii în bordei, dar acum fiecare vrea să aibă casă. Tu n-ai nici şcoală, nici casă, de ce vrei să te căsătoreşti chiar acum? Crezi că e atât de bine măritată?». Ş-apăi se întoarce de-odată cătră mine - «Uite, spune-i tu cum e, că tu te-ai măritat de la 16 ani!». De unde ştia părintele? Că doar n-o vorbit nimeni cu el despre mine, şi acum mă vedea pentru prima dată, după aproape douăzeci de ani! Şi ca astea foarte multe am văzut la dânsul. De acolo, de la Drăgă­nescu, tot timpul veneam mai încărcată, mai îmbu­nătăţită. Doream să fiu mai bună, să fac mai multă milostenie, să mă rog mai mult. Ştiţi cum, eu cred că rugăciunea dânsului în faţa lui Dumnezeu venea asupra ta. Aşa am ajuns de mă duceam la părintele o dată sau de două ori pe an, iar dacă aveam probleme cu copiii sau familia, chiar şi mai des."

Cronica unei morţi anunţate

Doamna Elena a trecut prin grele cum­pene în viaţă, cumpene pe care nu le întrezăresc pe chipul ei distins, de ţărancă imperială, stăpânită mereu de demnitatea aceea sobră, pe care ţi-o dă doar o exis­tenţă împlinită prin muncă şi rugăciune. A împlinit şaptezeci şi doi de ani şi e singură de la patruzeci şi trei. Ţine o gospodărie uriaşă, lucrează zi şi noapte în grădină, doar cu gândul la Dum­nezeu şi la părin­tele, fără de care, îmi spune răspicat, ar fi înnebunit. El a trecut-o şi peste cea mai mare cum­pănă a vieţii. O încercare grea, în care a intrat pentru că nu a vrut să-l asculte.
"Cu soţul meu am mers o singură dată la dânsul. Aveam pe atunci co­piii mari. Fata termi­nase liceul, avea 20 de ani, şi băiatul 22. Cu fata deja vorbiserăm de nun­tă, care urma să fie în august. Şi-am ajuns cu bărbatul meu la Drăgănescu. Era bi­serica arhiplină şi pă­rintele ne-a luat pe rând. Pe noi ne-a aşe­zat pe două jilţuri lân­gă altar. A fost de par­că eram la judecată. Ne-a întrebat ce vrem şi i-am spus că am vrea îndreptare, ca să trăim şi noi în rân­du­iala lui Dumnezeu. «Ştii ce vrea Dum­ne­zeu de la voi? Să mai aveţi copii!». Eu, cum îl ştiam de atâta timp, am încercat să îi spun - «Părinte Arsenie, păi avem copiii mari!» «Nu-i nimic, mă!». S-a întors atunci şi a arătat spre soţul meu - «Dacă nu vreţi să mai aveţi copii, tu o să mori de accident mortal!». A spus aşa, apăsat, despăr­ţind în silabe, clar, ca să auzim bine - «mor-tal». Soţul meu, care nu-l cunoscuse până atunci pe părintele Arsenie, s-o făcut palid la faţă. Apoi părintele s-o întors şi a arătat cu degetul cătră mine - «Sau ea prin boală! Câţi ani ai tu?», m-a întrebat. «Treizeci şi nouă», i-am răspuns. «Până la 42, mai puteţi avea copii. Mă, să ştiţi că ce v-am spus eu nu am scos de aici din buzunar».
Ne dăduse şi termen părintele! Soţul meu avea pe atunci 46 de ani. Trei ani aveam în faţă, să ascultăm de sfatul părintelui. Dar ne-am întors acasă, şi Gheor­ghe, bărbatul meu, nu o vrut să asculte să mai avem copii. Era maistru la com­binatul chimic de la Vic­toria, un om foarte ca­pa­bil, credin­cios, dar îi plăcea şi viaţa. Nu vreau să dau vina doar pe el, dar aşa o fost.
Pe urmă au trecut doi ani de la avertismentul pă­rin­telui, eu împlinisem 41 de ani, soţul, 48. Îmi aduc aminte foarte bine de ziua aceea. Vedeţi grădina mea?, mă întreabă doamna Elena şi îmi arată cu degetul spre capătul curţii, unde se ză­resc straturile ordonate de legume, prin iarba înaltă, mărginită de copaci. Aveam foarte multe prune pe a­tunci şi le culegeam în gră­dină. Şi cum lucram aşa, am simţit ceva în inimă şi mi-a trăsnit un gând - «Mă, da' ce s-o întâmplat? Ce-o fi cu Gheorghe al meu? Doar n-o fi murit?». Nu ştiu de ce mi-a venit mie aşa ceva prin minte, da' să ştiţi că eu cred că gândul mi-a fost trimis direct de părin­tele Arsenie, ca să mă pregătească pentru nenorocire. Că pe loc am simţit o întărire. Ş-apăi am ieşit la poar­tă, şi chiar s-a întâm­plat atunci că a venit o maşină. Din ea s-au dat jos maistrul şi inginerul şi mi-au spus că soţul meu făcuse comoţie cerebrală la combinat şi murise în doar cinci minute. Era deja la morgă. Cred că dacă părintele nu m-ar fi pregătit încă din gră­dină, trimiţân­du-mi gândul, eu înnebu­neam pe loc. Că atunci când îţi vine un năcaz ca ăsta peste viaţa ta, te strici la cap, să ştiţi.
Ş-apăi m-am dus la părintele Arsenie, la Drăgănescu, şi plângeam de nu mai pu­team. El o ştiut tot, fără să-i spun nimic de moartea soţului meu, şi mi-a zis de cum am ajuns - «Nu mai plânge, că plângi destul acasă. Ce să-ţi fac dacă nu ai as­cul­tat? Ai albit, da' nu-ţi stă rău. Aşa vei rămâne, necăsătorită, până vei albi cu totul».
Şi aşa am rămas. Pentru mine, părin­tele Arsenie Boca e cel mai mare sfânt. În toţi sfinţii cred şi-s foarte mari toţi, dar el este sfântul pe care l-am văzut în viaţă. Tot ce mi-o spus mi s-o întâmplat. Tot, tot, tot!"

(Fotografiile autorului)