- La Mânăstirea Sâmbăta de Sus, așezată la poalele Munților Făgăraș, părintele Arsenie Boca a săvârșit primele sale minuni. Prorociri care s-au împlinit, tămăduiri de boli incurabile și, mai ales, întoarceri spre Dumnezeu, oameni reclădiți sufletește prin doar câteva sfaturi rostite de părinte din inimă, cu putere și fermitate. Și cu toate că au trecut peste 60 de ani de atunci, amintirea părintelui Arsenie Boca e vie, încă, printre făgărășeni -
Țara lui Arsenie
"Să știi că eu nu am prea îndrăznit să mă uit în ochii lui. De câte ori mă gândesc că atâta se vorbește de ochii lui, dar eu nu prea am îndrăznit să mă uit în ei. N-am putut... Dânsul spunea că în ochii celor care îl caută pe Dumnezeu el îl vede pe Hristos. Da. Asta spunea. În anii aceia, părintele Arsenie Boca era încă tânăr. Avea părul, așa, mai lung, și se îmbrăca cu o rasă albă, încinsă cu o curea de piele. Se vedea pe viața lui că era sfânt. Da. Sfânt. Optsprezece kilometri mergeam pe jos până la el, la mânăstire la Sâmbăta. Era lume multă, care ajungea aici pe jos, nu ca acuma, că nu erau atâtea mașini. Când a început războiul, veneau mulți tineri să-i spuie să se roage pentru ei, că merg pe front. Și la unii le dădea mâna să i-o sărute, iar la alții nu. Iar ăia la care nu le dădea mâna le-a spus - «Nu v-o dau, că mă mai întâlnesc cu voi, da' cu ăștia care le-am dat-o nu am să mă mai văd nicicând.» Ș-apăi, toți ăia de îi sărutaseră mâna nu s-au mai întors. Au murit pe front, iar părintele a știut tot timpul ce-a să se întâmple cu ei. Lucruri mari, lucruri mari..."
Sora Aurelia Tinca e micuță, să o ții într-o mână, iar trupul, la cei 95 de ani, e ușor ca fulgul. Anii au aplecat-o de spate, iar acum stă ca un semn de întrebare deasupra unei cărți mici, cu copertele negre, pe care stă scris cu litere mari și albe - "Psaltirea". Mă aflu chiar la Sâmbăta de Sus, lângă clopotnița de la intrare, unde ea are o chiliuță micuță. E aici, la mânăstire, din tinerețe. A venit să dea o mână de ajutor în vremurile în care părintele ardea ca o torță, iar oamenii simțeau căldura lui și veneau să îl vadă de la mari depărtări, să-i asculte predica, să-i simtă puterea rugăciunii, să fie alinați în dureri, vindecați de boli și neputințe pentru care doctorii nu aveau niciun leac. Așa s-a născut ceea ce Nichifor Crainic avea să numească "uriașa bulboană spirituală de la Sâmbăta de Sus", cea mai puternică și mai întinsă vatră a credinței ortodoxe dinainte de instaurarea comunismului, în care nu au fost prinși doar monahii mânăstirii, ci toată Țara Făgărașului, care de atunci, aș îndrăzni să spun, este "Țara lui Arsenie", atât de mult sunt imprimate în inimile țăranilor de aici amintirea și învățăturile părintelui.
"Parcă vedeam un Duh Sfânt"
Străbat în goană marea verde a Țării Făgărașului. Câmpurile, îmbrăcate de primăvară, sunt vegheate la fiecare încrucișare de drumuri, de troițe. Le întâlnești pretutindeni. Odinioară erau menite să le aducă aminte de rugăciune pelerinilor porniți pe jos spre Sâmbăta. Se opreau în fața lor și spuneau un "Doamne miluiește!", spre Hristosul cu fața însângerată. Apoi plecau mai departe, întăriți de scurtul popas al duhului. Astăzi, sutele de troițe cu hristoși răstigniți, pictați în culori decolorate de soare și șterse de ploi, păzesc, iubite și cinstite de oameni, rodul vieții, în satele de la poalele Făgărașilor.
Nicăieri în țară nu poți să vezi munții ca aici. Câmpia se întinde lin și larg, apoi crestele de piatră se ridică dintr-o dată, neprevestite, izbindu-se iute de cer. Un zid de păduri, piatră și cețuri, care sus, la granița cu albastrul dur și intens al văzduhului, sfârșește în albul zăpezilor. De aici, de jos, din aerul cald și plin de miresme al primăverii, împărăția iernii, care acolo pe vârfuri nu se trece nici vara, îmi pare o solie pământeană a lumii de dincolo de noi.
Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Viștea de Sus, Viștea de Jos, Ucea de Sus, Ucea de Jos. Țăranii făgărășeni au pendulat de-a lungul timpului între poala muntelui și verdele câmpiei, fără să se poată hotărî, sfârșind prin a-și clădi două sate - unul jos, mai aproape de ogoarele pe care le muncesc zi și noapte, iar altul sus, căutând spre crestele pe care își pasc turmele în timpul verii.
În Viștea de Jos, doamna Elena Stanislav are o casă veche și frumoasă, cu curte largă și grădină fără sfârșit. Trudește zi și noapte, iar din munca ei se îndestulează pelerinii care vin la hramurile de la marile mânăstiri făgărășene. De cunoscut l-a cunoscut încă din tinerețe pe părintele Arsenie, când lua drumul spre Sâmbăta de Sus, împreună cu mama dânsei.
"Eram copilă mică pe atunci și aveam o mătușă care îl tot ducea pe părintele de la gară la mânăstire. Uneori, dânsul trăgea la ea acasă, iar când se auzea că a venit tălăzuiau oamenii spre el ca și marea, nu numai din tot satul, ci și din împrejurimi, unii chiar de la Brașov. Era extraordinar! Părintele era văzător cu duhul și le spunea credincioșilor, fără să-i întrebe, năcazul, boala, ce li să-ntâmplă și ce-au dă făcut. El știa totul, și vedea în om prezentul, trecutul, viitorul, păcatul, credința sau necredința, fără să-i zică nimeni, nimic. Mai venea câte unul cu câte un păcat mare, de nu-l știa nimeni, iar părintele îi spunea direct - «Mă, tu l-ai omorât pe omul ăla!». Și era foarte smerit, nu să dădea mare, nu-i trebuia bani, iar când ne vorbea nu era așa de strict. Nu vorbea numa de credință, credință, dar orice făcea, era ceva sfânt, ceva dumnezeiesc în dânsul. Nu puteai să râzi, să glumești în fața lui. Simțeai că stai în fața unui om mare. La ora actuală, nu pot să-l compar cu nimeni, deși i-am cunoscut pe toți marii noștri duhovnici, și pe părintele Cleopa, și pe părintele Argatu și pe părintele Teofil, pe toți. Dar ca părintele Arsenie Boca n-o fost nimeni. Toți adunați la un loc nu sunt mai presus de dânsul, pentru că el a avut o mare lucrare, o putere duhovnicească pe care o simțea oricine în preajma lui. Ca o lumină care ieșea din el. Și văzător cu duhul și bun și inteligent și medic și artist. Atunci când mergeam la el, parcă vedeam Duhul Sfânt. Pe o prietenă de-a mea, Victoria Turtea, a vindecat-o de cancer. Era tânără pe atunci, dar trăiește și astăzi. Și ea nu e singura. Sunt sute, poate chiar mii de oameni, vindecați de părintele Arsenie Boca."
Doamna Elena vorbește de aceste minuni, cu liniștea și firescul cu care noi ne împărtășim ultimele noutăți ale familiei. Pentru ea, ele sunt normale, fac parte din viață, la fel ca și bolile și moartea. Curios peste măsură să o cunosc pe doamna Victoria, femeia vindecată de cancer de părintele Arsenie, îmi întreb gazda, dacă nu ar putea să mi-o prezinte. Doamna Elena îmi spune că da, o va suna și, negreșit, dacă merg la Făgăraș, prietena ei îmi va povesti totul, de-a fir a păr.
Nu cred că au trecut zece minute de când îi pomenise numele și telefonul din casă a sunat îndelung. Doamna Elena și-a cerut scuze, apoi a răspuns. La celălalt capăt al firului era chiar doamna Victoria. O suna de la Făgăraș, pentru că urma să treacă prin Viștea într-o scurtă vizită. Dumnezeu îmi citise dorința. După alte cincisprezece minute, stăteam toți trei în jurul mesei, adunați de părintele Arsenie, în curtea largă a casei, peste care seara începea să-și lungească umbrele. În fața mea, încă în putere la cei 84 de ani ai săi, se află o "minune vie" a părintelui Arsenie, doamna Victoria Turtea. Povestea ei începe cu mult timp în urmă, chiar în anii de dinainte de al doilea război mondial, când părintele Arsenie Boca a venit ca monah la Sâmbăta de Sus.
"O dus-o tată-său cu scaunul în biserică și o ieșit pe picioare"
"Aveam nouă ani când am fost cu mama prima oară la dânsul și-am ajuns să mă spovedesc la el pe la 14 ani. Dar nu pot să vă spun cum m-am simțit atunci... Tremuram în fața părintelui, așa o putere ieșea din el! Eu am stat la mânăstire la Sâmbăta mult, mult, că am avut-o pe mama oloagă. Tatul meu o fost tâmplar și i-o făcut un cărucior. Ș-am stat acolo muuult, muuult, că trăgeam nădejde s-o facă sănătoasă părintele. Cu noi o fost o fetiță, dintr-o comună vecină, tot așa, oloagă, pe care el a vindecat-o. Eram chiar acolo când o venit părintele la ea ș-o întrebat-o - «Crezi că te faci sănătoasă?». «Cred, părinte! Cred!». Ș-păi s-o băgat părintele cu ea în biserică. A dus-o tată-său cu scaunul înăuntru, ș-acolo, fetița cred că s-o spovedit, și când a ieșit afară, mergea cu părintele de mână, vindecată complet. Ș-o zis ea cătă tată-său - «No, haide acasă, tată!». Și-acum mi-aduc aminte cum o mers fetița aia de mână cu tată-său, de la biserică și până la clopotniță! N-oi uita întâmplarea asta pân'oi muri. Ș-apăi din clipa aia, ea o fost sănătoasă, s-o măritat, o avut copii și-o trăit liniștită. Păcat că o murit și nu vă mai poate povesti chiar ea. O murit de bătrânețe..."
- Și mama dumneavoastră s-a vindecat?
- Mama mea era în cărucior și mereu venea la ea părintele și zicea cătă ea - «Crezi că te faci sănătoasă?». Da' ea nu zâcea nimic, numa dădea așa, dân umeri... Niciodată, niciodată n-o zâs că ea crede că să va face bine. Ș-așa o murit, la 64 de ani, din care 32 de ani o stat numa pă pat! Credință avea săraca, multă, că știa Psaltirea toată pe de rost! În toată zâua o citea, da' așa o fost rânduiala lui Dumnezeu, să nu să vindece.
"Nu mori! Nu ești făcută să mori acum. Te faci sănătoasă!"
Victoria Turtea avea 32 de ani când a simțit că la gât îi crește o gâlmă. Era tânără și plină de viață. Crescuse la umbra părintelui Arsenie, care acum nu mai era la Sâmbăta, dar îi lăsase în suflet o credință puternică. Așa că a mers la spital, la Făgăraș, cu nădejde în Dumnezeu. Acolo, medicii au consultat-o atent, au dat îngrijorați din cap, apoi i-au spus că se tem pentru ea. Și că ar fi cel mai bine dacă ar merge la București pentru analize. La Spitalul de Oncologie din Capitală, au internat-o pentru o biopsie. Rezultatul a venit ca un trăsnet. Avea cancer! Deodată, toată viața, care până acum i se așternuse ca o lumină înainte, s-a întunecat.
"Apăi, nu vă spun viața mea acolo, că o lună de zile n-am știut unde să mă duc, că nu știam unde stă părintele Arsenie în București, că plecase demult de la Sâmbăta. Mă tot rugam - «Doamne, ce să mă fac?!». Eram la etajul patru, internată într-o rezervă cu o doctoriță. Îi vorbeam de părintele Arsenie și plângeam toată ziua... Stăteam la fereastră și strigam în adâncul inimii cătă părintele să mă ajute, da' nu știam unde stă, ca să mă duc la el. Ș-apăi, am aflat că pictează icoane la Schitul Maicilor, și-am mărs la el. Mi-o zis de la început - «Mă, tu nu mori! Nu ești făcută să mori acum! Nu te mai năcăji, că te faci sănătoasă. Vreau să le arăt doctorilor că se vindecă și cancerul. Mă crezi, mă asculți?». «Părinte, vă cred cu toată slaba mea putere.» «No,» o zâs, «dacă mă ajuți ai să te faci sănătoasă. Diagnosticul tău să schimbă. Să știi că nu mai ai cancer!»
Patru luni am stat în spital la București. Aveam o doctoriță din Ardeal, care să ocupa dă mine și-mi zicea - «Dimineața, după ce să gată toate, du-te-n oraș. Să nu stai aici!». Și io plecam din spital și mă duceam la Sfântul Dumitru, la Patriarhie, și stăteam acolo într-o strană și mă rugam. Ș-apăi mergeam la părintele, la Schitul Maicilor, unde el picta, că mi-o zâs să vin la el când vreau. Și-așa, încet, mi-o scăzut tumoarea, de s-or mirat doctorii. M-am vindecat, de nici nu a mai fost nevoie de operație! Doctorița aia din Ardeal zâcea cătă mine - «Turtico, te-ai făcut sănătoasă! Rar bolnav ca tine! Ți-o trecut cancerul! Nu mai ai nimic!». N-apăi, cine o făcut de mi-o trecut? Părintele, drăguțul... Părintele! Au trecut de atunci 52 de ani. Da' nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc atât..."
Din Făgăraș, la Biserica Drăgănescu
În curtea largă, din care se văd piscurile înzăpezite ale munților, amintirile despre părintele Arsenie Boca se scurg firesc. Doamna Elena povestește de parcă dânsul nu ar fi plecat niciodată de aici, din satele înșirate la poalele Făgărașului. Parcă totul s-a întâmplat ieri, alaltăieri, iar țăranii încă îl așteaptă să îl ia de la gară și să îl ducă la mânăstire, să poposească la ei acasă, să se strângă în jurul lui, să-i vindece, să le dea din nou nădejde în viață, dezlegându-le nodurile păcatelor.
"Eu m-am căsătorit de foarte tânără, la 16 ani, și o vreme nu am mai mers pe la părintele. Cât a fost la Prislop, era și mult mai greu, că era mai retras, dar după ce a venit la București și a început să picteze biserica din Drăgănescu, am început să merg iarăși, că mergeau toți făgărășenii la el. Și când am fost prima dată acolo, am fost tot cu mătușa mea, de care v-am spus la început, care acum era bătrână, și cu o nepoată a ei, care dorea să se căsătorească. Și părintele i-a spus atunci la nepoată - «Mai demult trăiau oamenii în bordei, dar acum fiecare vrea să aibă casă. Tu n-ai nici școală, nici casă, de ce vrei să te căsătorești chiar acum? Crezi că e atât de bine măritată?». Ș-apăi se întoarce de-odată cătră mine - «Uite, spune-i tu cum e, că tu te-ai măritat de la 16 ani!». De unde știa părintele? Că doar n-o vorbit nimeni cu el despre mine, și acum mă vedea pentru prima dată, după aproape douăzeci de ani! Și ca astea foarte multe am văzut la dânsul. De acolo, de la Drăgănescu, tot timpul veneam mai încărcată, mai îmbunătățită. Doream să fiu mai bună, să fac mai multă milostenie, să mă rog mai mult. Știți cum, eu cred că rugăciunea dânsului în fața lui Dumnezeu venea asupra ta. Așa am ajuns de mă duceam la părintele o dată sau de două ori pe an, iar dacă aveam probleme cu copiii sau familia, chiar și mai des."
Cronica unei morți anunțate
Doamna Elena a trecut prin grele cumpene în viață, cumpene pe care nu le întrezăresc pe chipul ei distins, de țărancă imperială, stăpânită mereu de demnitatea aceea sobră, pe care ți-o dă doar o existență împlinită prin muncă și rugăciune. A împlinit șaptezeci și doi de ani și e singură de la patruzeci și trei. Ține o gospodărie uriașă, lucrează zi și noapte în grădină, doar cu gândul la Dumnezeu și la părintele, fără de care, îmi spune răspicat, ar fi înnebunit. El a trecut-o și peste cea mai mare cumpănă a vieții. O încercare grea, în care a intrat pentru că nu a vrut să-l asculte.
"Cu soțul meu am mers o singură dată la dânsul. Aveam pe atunci copiii mari. Fata terminase liceul, avea 20 de ani, și băiatul 22. Cu fata deja vorbiserăm de nuntă, care urma să fie în august. Și-am ajuns cu bărbatul meu la Drăgănescu. Era biserica arhiplină și părintele ne-a luat pe rând. Pe noi ne-a așezat pe două jilțuri lângă altar. A fost de parcă eram la judecată. Ne-a întrebat ce vrem și i-am spus că am vrea îndreptare, ca să trăim și noi în rânduiala lui Dumnezeu. «Știi ce vrea Dumnezeu de la voi? Să mai aveți copii!». Eu, cum îl știam de atâta timp, am încercat să îi spun - «Părinte Arsenie, păi avem copiii mari!» «Nu-i nimic, mă!». S-a întors atunci și a arătat spre soțul meu - «Dacă nu vreți să mai aveți copii, tu o să mori de accident mortal!». A spus așa, apăsat, despărțind în silabe, clar, ca să auzim bine - «mor-tal». Soțul meu, care nu-l cunoscuse până atunci pe părintele Arsenie, s-o făcut palid la față. Apoi părintele s-o întors și a arătat cu degetul cătră mine - «Sau ea prin boală! Câți ani ai tu?», m-a întrebat. «Treizeci și nouă», i-am răspuns. «Până la 42, mai puteți avea copii. Mă, să știți că ce v-am spus eu nu am scos de aici din buzunar».
Ne dăduse și termen părintele! Soțul meu avea pe atunci 46 de ani. Trei ani aveam în față, să ascultăm de sfatul părintelui. Dar ne-am întors acasă, și Gheorghe, bărbatul meu, nu o vrut să asculte să mai avem copii. Era maistru la combinatul chimic de la Victoria, un om foarte capabil, credincios, dar îi plăcea și viața. Nu vreau să dau vina doar pe el, dar așa o fost.
Pe urmă au trecut doi ani de la avertismentul părintelui, eu împlinisem 41 de ani, soțul, 48. Îmi aduc aminte foarte bine de ziua aceea. Vedeți grădina mea?, mă întreabă doamna Elena și îmi arată cu degetul spre capătul curții, unde se zăresc straturile ordonate de legume, prin iarba înaltă, mărginită de copaci. Aveam foarte multe prune pe atunci și le culegeam în grădină. Și cum lucram așa, am simțit ceva în inimă și mi-a trăsnit un gând - «Mă, da' ce s-o întâmplat? Ce-o fi cu Gheorghe al meu? Doar n-o fi murit?». Nu știu de ce mi-a venit mie așa ceva prin minte, da' să știți că eu cred că gândul mi-a fost trimis direct de părintele Arsenie, ca să mă pregătească pentru nenorocire. Că pe loc am simțit o întărire. Ș-apăi am ieșit la poartă, și chiar s-a întâmplat atunci că a venit o mașină. Din ea s-au dat jos maistrul și inginerul și mi-au spus că soțul meu făcuse comoție cerebrală la combinat și murise în doar cinci minute. Era deja la morgă. Cred că dacă părintele nu m-ar fi pregătit încă din grădină, trimițându-mi gândul, eu înnebuneam pe loc. Că atunci când îți vine un năcaz ca ăsta peste viața ta, te strici la cap, să știți.
Ș-apăi m-am dus la părintele Arsenie, la Drăgănescu, și plângeam de nu mai puteam. El o știut tot, fără să-i spun nimic de moartea soțului meu, și mi-a zis de cum am ajuns - «Nu mai plânge, că plângi destul acasă. Ce să-ți fac dacă nu ai ascultat? Ai albit, da' nu-ți stă rău. Așa vei rămâne, necăsătorită, până vei albi cu totul».
Și așa am rămas. Pentru mine, părintele Arsenie Boca e cel mai mare sfânt. În toți sfinții cred și-s foarte mari toți, dar el este sfântul pe care l-am văzut în viață. Tot ce mi-o spus mi s-o întâmplat. Tot, tot, tot!"
(Fotografiile autorului)