Maître Grigor
- În memoria celor care vă cunosc, prietenia cu Cella Delavrancea ocupă un loc aparte. Aş vrea să vorbim astăzi despre ea.
- Cu cât povestesc mai mult despre Cella, cu atât parcă rămân şi mai multe lucruri de spus. Cella a fost şi a rămas cea mai tânără prietenă a mea, deşi când am cunoscut-o avea deja 70 de ani, iar apoi a atins centenarul. Am întâlnit-o prima oară la una dintre audiţiile pe care profesoara mea, Jeni Ionescu, le dădea acasă la ea, ca să prezinte instanţelor vremii elevul pe care îl pregătea. Veneau nume mari ale pedagogiei pianistice acolo, doamne cu morgă, care se aşezau serios, picior peste picior, şi se contraziceau toată seara în argumente teoretice. Cella era, printre ele, o flacără vie, caldă, jucăuşă. Simţeam miezul ei fierbinte, fără nicio coajă. Am revăzut-o târziu, peste nişte ani, când eu eram student, iar ea era deja la pensie, şi devenise profesor suplinitor la Conservator. Cum titularul de curs lipsise, a venit ea şi i-am cântat Sonata de Liszt. Ţin minte cum tropăia în jurul pianului, trăia muzica, o respira prin toţi porii.
- Cum vă spunea Cella?
- Ce drăguţă era! Râdeaţi mult împreună, nu?
- Oh, daa. Ne distram mult. Dacă ai şti cum ne jucam! Ne plimbam prin Bucureşti de mână. Îţi poţi închipui o femeie de 80 de ani şi un băiat de 20 şi ceva, ţinându-se de mână şi plimbându-se prin cartiere vechi? Îmi povestea cine şi în ce casă frumoasă a stat. Şi avea un tic nervos, când mă ţinea de mână, la intervale regulate, mă strângea scurt, un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: "Ştii, eu aud lumea în Si bemol". Tonalitatea Si bemol e o tonalitate în care a scris şi Mozart, şi Beethoven şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut. De la o vreme, m-am procopsit şi eu cu o chestie similară: respir aşa cum aş cânta la pian. Dacă îmi cântă o muzică în cap, respir pe muzica aia şi e foarte obositor.
- Cel mai substanţial lucru care mi s-a spus vreodată despre aristocraţie a fost definiţia dată de ea. Am întrebat-o: "Doamnă, ce înţelegeţi dumneavoastră prin aristocraţie?". Şi ea a spus: "Ştii ce cred eu că înseamnă să fii aristocrat? A face bine fără să pretinzi nimic în schimb!". Cella spunea, de altfel, că a face bine e un privilegiu dumnezeiesc, e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Şi a trăit conform acestor principii. A lucrat cu dărnicie, cu foarte mulţi elevi, a lucrat şi gratis. Unora, le dădea ea bani. Ţin minte, când era consultantă la Conservator, o tapau elevii de bani, îi ziceau: "Doamnă, m-aş duce şi eu la o cafea şi-o ţigară, n-aveţi să-mi daţi şi mie 25 de lei?". "Ia-i, dragă!" Şi erau ultimii ei bani şi se ducea acasă pe jos.
- Cam urât din partea lor!
- Da, o mai luau şi de fraieră, dar ea era foarte generoasă, rămânea ea însăşi dând cu bucurie ultimul ban. Era bucuroasă că-i poate face pe alţii fericiţi. Era o structură artistică adevărată. (...)
"Cred că l-a iubit pe Caragiale"
- Tatăl ei, Barbu Ştefănescu Delavrancea, era foarte bun prieten cu Caragiale şi cu Vlahuţă şi, ca un reflex al prieteniei taţilor, fetele lor au continuat să se întâlnească toată viaţa: Tuşki Caragiale Logady, cu Mimi Vlahuţă şi cu Cella. Cu Caragiale, Cella a fost în relaţii de foarte strânsă prietenie. Caragiale, pare-se, ar fi fost îndrăgostit de ea. Piru, care în calitate de secretar al lui Călinescu se cam uita pe gaura cheii, avea versiunea că ar fi trăit cu Caragiale. Eu cred că l-a iubit, fiindcă mi-a vorbit foarte frumos de el, toată viaţa. Ea era puştoaică, Caragiale era bărbat în toată firea, autoexilat la Berlin, după decepţia cu procesul în care fusese acuzat de plagiat. Probabil că ea a simţit că-l poate ajuta să treacă peste, că-l poate vindeca cu prezenţa ei, cu scrisorile. Tot în casa tatălui ei, cunoscuse foarte mulţi pictori. Pallady, care a şi curtat-o puţin, a pictat-o. Grigorescu trecea frecvent pe la ei, Cella îi spunea "maistoraşul". Avusese multe tablouri de la el, pe care după ce s-a instalat comunismul, a fost nevoită să le vândă, ca să supravieţuiască. A fost apropiată şi de George Enescu, care spune într-unul din interviurile lui, de prin 1920, că între planurile lui, pe primul loc era să facă integrala creaţiilor pentru pian şi vioară, cu domnişoara Cella Delavrancea. A şi făcut o mare parte! Avea foarte multă viaţă în ea Cella. Regina Maria o adora. Îi spunea "Celicule drag". A scris despre ea că o admiră, că are ce vorbi cu ea, că e inteligentă şi cultivată. Şi la bătrâneţe, îi rămăsese casa deschisă, pentru foarte multă lume bună: scriitori, poeţi, muzicieni de toate vârstele. (...) Era sensibilă şi la bărbaţi. Mircea Iorgulescu, de pildă, care-i trecea prin casă în ultimii ani, nu era frumos, dar ea îi găsise emploi-ul sentimental. Îmi spunea: "Domnule, este ca un hidalgo mai scăpătat". (râde) Îşi făcea propriile ei poveşti, fantasma, ca orice scriitor de talent, cu uneltele la purtător.
- Despre iubirile ei vă povestea vreodată?
- I le prezentaţi şi Cellei?
- Pe unele le-a cunoscut şi ea. În orice caz, empatiza mult cu mine. De pildă, când eram eu foarte amorezat de o balerină care urma să plece în turneu în toată ţara, i-am mărturisit Cellei că vreau să plec după ea. Şi-mi zice: "Păi, ce te opreşte? Ai probleme cu ai tăi?". "Nu, că m-am mutat de acasă. Dar n-am destui bani." "Aaa, stai aşa!" Şi imediat a inventat un 5 o'clock muzical, şi-a chemat toate prietenele băbuţe şi m-a pus să fac un recital, la ea acasă. La finalul acestui fund-raising, a colectat câte o sută de lei de la fiecare şi eu am plecat cu balerina. Pe atunci, încă n-o văzuse Cella.
- Îşi dădea cu părerea despre iubitele dumneavoastră?
- Nu, era extrem de delicată. Cella a avut o singură dată pornirea asta. La un prânz la ea, la care fusesem invitat, a venit şi Henriette Yvonne Stahl, care avea 80 de ani deja, dar arăta foarte bine. Mi-o amintesc stând în fotoliu, picior peste picior, ca o actriţă de film de prima mână. După ce i-am cântat, mi-a spus: "Dan, dragă, când vrei, mi-ar face mare bucurie să vii pe la mine, la o cafea, la un pahar de vin". Zic: "Vai, doamnă, dar vin să vă cânt cu plăcere". Zice: "Nu, nu aşa, să vii pur şi simplu să mai stăm de vorbă!". Mi-a zis toate astea cu mare delicateţe, ca o adevărată doamnă. Dar cum a plecat Yvonne Stahl, Cella şi prietena ei, Zotchka, au tăbărât pe mine: "Să nu te prind că te duci la Henriette Yvonne! O ştim de-o viaţă! Mănâncă bărbaţii pe pâine!".
- Hahaha! Nu-i scăpa nimic...
- Da, ştia tot. Deşi aparenţele sociale erau perfecte, se pupau, se firitiseau reciproc, scăpările de genul ăsta nu rămâneau neînsemnate pe răboj.
Casa cu suflete
- Foarte simpatică această conspiraţie a băbuţelor! Nu mi-aţi spus cum de a ajuns Cella să locuiască alături de această prietenă a ei. Cum se legase prietenia ei cu Zotchka?
- Zotchka era numele dat Elenei de Cella, numai ea îi spunea aşa. Zicea că se potriveşte cu caracterul ei răzbătător, aspru şi contondent. S-au cunoscut la o împrejurare artistică - o expoziţie a lui Pallady, cred - şi s-au plăcut. Cella avea deja 65 de ani, iar Zotchka avea vreo 40 şi tocmai încheiase a treia căsătorie. Cella a plăcut-o şi a poftit-o să locuiască cu ea. Cella era o artistă, o aeriană, dar Zotchka era machedoancă, avea o fire practică, ea era cea care conducea casa şi se ocupa de toate. A îngrijit-o pe Cella splendid şi cu multă dedicaţie. Şi a rămas în casă până la moarte. Dar nu era singura. Cu Cella mai locuiau şi Mimi Vlahuţă, cu bărbatul ei, profesorul I.D. Ştefănescu, care au venit pentru câteva zile şi au rămas 40 de ani. Cella le-a dat o cameră, apoi le-a făcut şi o baie separată. La etaj a locuit toată viaţa sora ei, pictoriţa Niculina Delavrancea Dona. Şi apoi Nuni Dona, fiica ei, tot pictoriţă. Iar în curte, îşi făcuse o căsuţă simplă şi tradiţională Henrietta, care voise neapărat un cuib separat. Cella îi adăpostea pe toţi cei cărora regimul le luase averile.
- Dar cum se face că n-a fost şi ea închisă? Fusese prietenă cu Regina, iubita lui Nae Ionescu, era o bună reprezentantă a burgheziei.
- A fost închis soţul ei, Philippe Lahovary. După ce a ieşit din puşcărie, povestea Cella, se trezea şi se lovea cu capul de perete, fiindcă rămăsese din temniţă cu reflexul de a se coborî din pat pe cealaltă parte. Cella a scăpat, fiindcă unul din marii ştabi ai vremii, Emil Bodnăraş, a avut o slăbiciune pentru ea. El a salvat-o de la epurarea din învăţământ, ajutând-o să rămână măcar la Liceul de Muzică. Tot el a intervenit când Cellei i s-a luat averea, să i se lase măcar casa. Şi tot el a ajutat, la rugăminţile Cellei, la plecarea din ţară a Principesei Ileana (care s-a călugărit în America şi a devenit Maica Alexandra). Reîntoarsă în ţară după 1989, a venit la Cella în rasă călugărească, a îngenuncheat în faţa ei în salon, lângă pian, şi i-a sărutat mâna. Cella avea deja peste 100 de ani. Eram şi eu acolo.
Un veac de sărbătoare
- Sunt curioasă cum trăia toate schimbările de destin la care o supusese regimul comunist. O marcaseră profund?
- N-am avut niciodată sentimentul că ascunde o mare dramă în legătură cu asta. Nu era deloc ataşată de lucrurile materiale, de bani, de averi. I se luase tot, dar îşi păstrase valorile intacte. A reuşit să rămână deasupra oricăror suferinţe, pe partea luminoasă a vieţii. Trăia destul de desprinsă de viaţa concretă. Putea trăi şi foarte simplu, şi asta nu-i ştirbea bucuria. (...)
- Poate chiar bucuria de a trăi a fost secretul longevităţii ei. A trăit 104 ani. Era conştientă că depăşise un secol? Făcea caz de asta?
- Când s-a serbat centenarul Cellei, prietenele ei în vârstă şopteau că ea, de fapt, ar mai ascunde nişte ani, că din cochetărie vreo 3-4 ani îi pierduse pe drum. Socoteau asta fiindcă ea era născută în 1887, dar susţinea că într-o zi, în trăsură fiind cu tatăl ei, Barbu i-l arătase pe Eminescu pe Calea Victoriei, cu paltonul fluturând, în timp ce se grăbea să prindă un fiacru. Or, Eminescu a murit în 1889, când ea avea doar un an şi jumătate! Cam greu să ai asemenea amintiri! În tot cazul, Cellei îi făcea o bucurie extraordinară să-şi serbeze ziua. Era născută pe 2 decembrie pe stil vechi, dar o serba pe 15 decembrie pe stil nou. Şi era întotdeauna petrecere mare, cu lume multă, 12-15 persoane, şi Cella aşezată în capul mesei. Se pregăteau o groază de bunătăţi, comandau mereu café glacé, care venea în nişte containere de zinc, de la Nestor, singura cofetărie care mai ştia să prepare. Şi când se ajungea la şampanie, doamnele în vârstă se colorau în obraji şi începeau să spună bancuri foarte bune.
- Am uitat să vă întreb unde locuia...
* Cartea "Lumea în Si Bemol" va fi lansată în prezenţa autorilor, pe data de 4 iunie, ora 17.00, în cadrul Târgului Bookfest, la standul Editurii Polirom (Romexpo, Pavilion C)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
