MARIN CENUŞĂ, 77 de ani - "Pe măsură ce dau la pedale, simt că întineresc"

Cu bicicleta, spre paradis

La prima impresie, nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi pensionari ce se plimbă agale, într-o zi înnorată de primăvară. Ne vedem la intrarea unui mare parc bucureştean, acolo unde a început "transformarea". O strângere pu­ter­nică de mână, o privire vie, aprigă, şi impresia se schimbă: simt că am în faţă un bărbat motivat, cu un ţel. Nu mă înşel. Anul acesta, omul din faţa mea a pus deja la răboj 7.000 de kilometri străbătuţi pe şaua bicicletei. În ultima zi a lui 2015, kilometrajul arăta 27.000. Cineva ar spune că nu-i rău pentru călătoriile cu avionul, altul s-ar lăuda că a mers atâta cu maşina, doar că Marin Cenuşă i-a străbătut strân­gând coarnele bicicletei în mâini şi pedalând din greu, fie pe caniculă, fie pe ploaie torenţială. Şi re­cordul abia urmează! În primăvara trecută, el a împlinit 76 de ani! Într-o ţară ca România, unde bă­trâneţea pare tot mai mult sinonimă cu resemnarea, cu ac­cep­tarea umilinţei şi nepu­tinţei, există, iată, un om care s-a scuturat de această corvoadă, fă­când abstracţie de anii din buletin. Zicalele au, câteodată, dreptate. Ti­nereţe fără bătrâneţe nu este, aşa cum pare, o simplă poveste. Ea poa­te fi trăită din plin.

Medicamentul cu două roţi

Vreme de cincizeci de ani, Marin Cenuşă nu se mai urcase pe-o bi­cicletă. Nu rămăsese cu amintiri prea plăcute de la prima sa aventură, de când avea şapte ani şi făcea tot felul de în­tre­ceri cu ceilalţi copii de pe Şoseaua Măgu­rele. Băgau viteză cât puteau, apoi puneau frână brus­că, se întorceau la punct fix, şi o goneau înapoi, spre linia de final. Într-o zi, de la o astfel de cursă, s-a întors acasă cu roata din spate ase­me­nea cifrei opt. Nici măcar nu se mai învârtea. Tatăl său a sărit în sus: "Cum ai putut să faci aşa ceva?" Era bicicleta lui, de serviciu, ca să meargă pe ea, băiatul băga un picior pe sub cadru şi aşa pedala. A luat o chel­făneală zdravănă şi bicicleta a ajuns la fiare vechi. Alta n-a mai văzut în copilăria sa. Rămas singur, tatăl trebuia să crească patru copii, de unde bani de bicicletă?
După ce a rămas şi el văduv, Marin Cenuşă s-a decis să fie atent cu sănătatea, să se îngrijească. Tre­cuse printr-o perioadă dificilă, era surmenat, avea multe kilograme în plus, îl dureau picioarele, ge­nun­chii, nu se simţea deloc în formă. Şi-a făcut ana­li­zele şi s-a dus la medic: colesterolul mărit mult, gli­ce­mia la fel, şi altele, pe care nu le mai ştie prea bine. Medicul i-a impus un regim alimentar strict şi i-a recomandat să facă multă mişcare, să meargă zilnic pe jos şi din când în când, să alerge, măcar puţin. "A doua zi m-am dus la alergat. Era pri­măvară, dă-i şi aleargă, însă nu prea ştiam eu cum, n-aveam treabă cu alergatul. Cum trec eu pe lângă doi tineri ce stăteau pe o bancă, îi aud zicând, în urma mea, «Ia uite-l şi p-ăsta, îl caută moartea pe acasă şi el aleargă-n parc». Când am auzit aşa ce­va, m-am oprit din alergat şi m-am dus drept la doc­tor. I-am spus ce s-a întâmplat: «Dom' doctor, eu nu pot să mai alerg în condiţiile astea. Dacă mai aud pe unu' care zice aşa ceva, mă duc şi-i dau una în cap». Şi atunci mi-a venit ideea asta: n-ar fi mai bi­ne să-mi iau o bicicletă? «Ia-ţi», mi-a zis doctorul. Pri­ma bicicletă mi-au cum­părat-o bă­ieţii mei, o chinezărie grea de tot, 28 de kilograme avea. Am început să dau ture de parc, era greu al naibii, fă­ceam o tură în 20 de minute. Da-mi plă­cea vâjâitul roţilor, aveau ele o hârâială plăcută auzului. Şi mă sim­ţeam bine în şa, dă­deam din ce în ce mai multe ture, şi din ce dădeam mai tare la pedale, îmi plăcea şi mai mult. Acum fac o tură în 10 minute. Am ajuns la normal cu co­les­te­rolul şi nu mă mai dor picioa­rele. Am dat 20 de kilograme jos, de trei ani, nu mai dau jos, nu mai pun la loc. Nu mai ţin regim, mănânc ce vreau, mai beau o bere, un co­niac...".

Ţara văzută din şa

S-a angajat în 1956, ime­diat ce a ter­minat şcoala pro­fesională, la "Fla­mu­ra Ro­şie", de unde a ieşit la pensie în 1994. Mai întâi a fost me­canic de în­treţinere, apoi a ajuns maistru şi, ca res­pon­sabil de secţie, alerga prin ţe­sătorie cât era de lungă ziua de muncă, pentru a vedea şi a aduce ce aveau nevoie colegii săi. Noaptea era mai lejer, pentru că lucrau în trei schim­buri, dar ziua um­bla, uneori, şi câte 15 kilo­metri. Asta era toată miş­ca­rea, pentru că singura legătură cu sportul era cea de... suporter oficial al echipelor de fotbal şi de volei. "Flamura Roşie" avusese într-o perioadă o echipă foarte bună de fotbal, antrenată chiar de Flamaropol, ce venise cu nişte băieţi de la hochei. Nea Marin era nelipsit de la meciuri. Îl întreba responsabilul: "Marinică, vii la meci?" "Sigur, nea Cezărică". "Bine, ia nişte bo­nuri de masă de aici, să nu vii pe burta goală". Ca hobby, avea tablele. Juca în parc. Şi rummy-ul îi plăcea, juca toată noaptea, în concediu, la Băile Felix. În afară de concediile la mare şi la Băile Felix, nu a cunoscut ţara, nu a călătorit. A trebuit să ajungă la aproape 70 de ani, pentru a-i afla frumuseţile, şi asta nu aşezat confortabil pe un scaun de maşină, ci gâfâind din greu pe şaua bicicletei. În 2008, după ce îşi schimbase "chinezăria" cu o cursieră perfor­man­tă, s-a împrietenit cu un tânăr care l-a întrebat dacă nu vrea să vină cu gaşca lui, într-o tură. Atunci a par­curs pentru prima oară distanţa Bucureşti - Cons­tanţa, într-o singură zi. "Băiatul de care vă zic era colonel, şi-i plăcea să comande. Eu, dacă eram mai în vârstă şi nu mai pedalasem pe aşa distanţă mare, tot rămâneam în urmă, dar el venea la mine şi mă încuraja: «Hai, nea Marine, hai că poţi!», apoi mergea la bicicliştii din fruntea plutonului. «Lă­saţi-o mai încet băi, să mergem grupaţi, că de-aia am plecat împreună la drum!». Făcea ture între mine şi ei. A fost greu de tot, căldură mare, dădeam pentru prima dată de căţărări de-alea lungi, de trei-patru kilometri. La un moment dat, am vrut să aban­donez, însă grupul a făcut o pauză şi mi-am revenit. Am băut o bere, am mâncat o banană şi, când m-am urcat pe bicicletă, nu-mi mai venea să mă dau jos, aşa de bine alergam cu ea. Greu a fost şi anul acesta, la Năvodari, că ne-a prins vânt puternic din faţă la căţărările alea lungi, dar am ajuns, şi nici prin gând nu mi-a mai trecut să renunţ."
Se vede frumos ţara de pe bicicletă. Ardealul, Reghin - Târgu Mureş - Cluj; din Vatra Dornei, s-a ur­cat în şa şi a ajuns în Maramureş - Cimitirul Vesel, Sighet, mocăniţa. A făcut de patru ori Trans­făgărăşanul şi de două ori Transalpina, acolo unde a şi tras o căzătură zdravănă. Lângă Rânca. Cauciucul din faţă s-a spart într-o gaură de canal neasigurată, iar bicicleta l-a azvârlit peste cap. Era la coborâre, cu 60 de kilometri la oră. S-a ales cu o claviculă ruptă, spatele julit, şi acum mai are semne şi câteva săptămâni de stat în spital. Cum a ieşit, a luat-o de la capăt. Parcă cel mai frumos a fost la tura de la Bor­şa, la o căţărare abruptă. "Pedalezi, pedalezi, urci, panta e înclinată şi, cu coada ochiului, te mai uiţi în stânga, unde-i un hău mare. Brazii ăia, cât sunt ei de înalţi, par aşa mici, iar jos de tot, sclipeşte ce­va. Dacă n-ar fi soare şi n-ar străluci, nu ţi-ai da sea­ma că acolo e apă, e Bistriţa. Ce mai, frumos de tot!".
Când vine vorba de căţărări, de pante, nea Marin îşi aminteşte şi de drumurile prin străinătate. A pedalat până la Veliko Târnovo, medievalul orăşel bulgăresc, iar anul trecut, a participat la o competiţie în Grecia, un tur al insulei Thasos. "Prima zi, ne-am dus să vedem traseul, a doua, am pornit în cursă 120 de participanţi. Mulţi au abandonat, erau pante lungi, aveam în spate o maşină ce huruia din greu la urcare, şi-i lua pe cei ce abandonau. Eu îi auzeam huruitul şi mă gândeam: «Numai să nu mă ia şi pe mine, să nu abandonez». La coborâre, mergeam cu viteză, la urcuş, o luam mai încet şi tot mă depăşea o fată. La coborâre, treceam pe lângă ea, la urcare mi-o lua înainte. Când am auzit că urmează ultimul deal, am tras tare, să nu ies în urma unei fete. Am prins din urmă doi pe biciclete de munte. Îmi zic: «Hai, că-i depăşesc eu şi p-ăştia!». Erau cam de aici până-n uşă. Când a întors unu capu' şi m-a văzut, băi frate, ca din puşcă a pornit! Ce să-i mai prinzi?! Dar asta a fost o excepţie, nu particip la concursuri. Şi nu-i bine să te iei după alţii, să for­ţezi. Mai ales la vârsta mea. Trebuie să-ţi vezi de rit­­mul tău. Fuge unu' pe lângă tine, lasă-l să se ducă, nu te lua după el. Altfel, te forţezi să-l ajungi şi, când ai ajuns sus, eşti atât de obosit, că trec toţi pe lângă tine, rămâi ultimul. Aşa, merg în rit­mul meu, de plăcere, n-am treabă cu ni­meni."

Prietenie de cursă lungă

Sunt mai multe grupuri ce străbat ţara în ture de bicicletă. Ele se for­mea­ză pe prie­te­nii, pe afinităţi, pe carac­tere. Când e vorba să tragi din greu, să pedalezi sute de kilo­metri, e normal să vrei să ai aproape oameni în compania cărora te simţi bine. Meseria nu con­tează prea mult, într-o gaşcă de bi­ci­clişti poţi întâlni un fotograf, un me­dic, un barman şi un profesor. Ci­clismul este fie un hobby, o pasiune ce dă de­pendenţă şi nu te mai lasă să stai liniştit acasă, fie o refulare, o evadare după o săptămână uci­gătoare de muncă. Se nasc prie­tenii, grupuri, apar lideri, iar sta­rea de bine, comunicarea între oa­meni trece pe primul loc, pe­dalatul de­vine un pre­text. Nea Ma­rin merge în ture cu toate găştile, se în­ţelege bine cu toţi. Şi e cunoscut de toţi drept cel mai în vârstă ciclist. Când apare undeva, îşi dau coate şi-şi şoptesc: "Ui­te-l pe nea Marin!" E respectat de toţi şi, cumva, în se­cret, toţi îşi doresc să ajungă ca el, să fie în formă până la adânci bătrâneţi.
"Nu e zi în care să nu mă sune ci­neva să-mi zică: «Nea Marine, ce faci mâine, mergi în cutare loc?». Dacă nu am apucat să pro­mit alt­cuiva, sigur merg. Ăştia tineri au ser­viciu în timpul săptămânii, aşa că, dacă se întâmplă să nu am cu cine pleca, mă urc pe bicicletă şi o por­nesc singur până la Videle, până la Giurgiu, mănânc ceva şi mă întorc. Mi-am făcut suta de ki­lometri pe ziua aia, sunt mulţumit. Mă antrenez în fiecare zi. Chiar şi iar­na. Numai dacă e zăpadă nu ies, că risc să stric bi­ci­cleta. În zilele alea, mă plimb pe jos prin parc, mai mă văd cu băieţii la o bere, vinerea avem şe­dinţă, fa­cem pla­nuri, şi aş­teptăm să vină vreme bu­nă. Nu e zi să stau în casă."
Sigur, oricât s-ar antrena singur nea Marin, tot mai bine e în echipă, mai ales când por­nesc mai multe zi­le la drum şi se în­tâlnesc seara la po­veşti. Mai sunt şi cazuri (cum a fost după ce au trecut Cheile Bicazului) când, ajunşi la des­tinaţie, au făcut un duş şi au căzut laţi de oboseală. Dar şi aşa, di­mineaţa e foar­­te plă­cut, când se strâng la micul dejun să sta­bi­leas­că traseul pentru a doua zi. Toţi cu ochii câr­piţi de somn, bâj­bâ­ind du­­pă cafea. "Hai, nea Ma­ri­ne, să-ţi dau o ceaşcă de ca­­fea." "Nu beau eu cafea, da' un pă­hă­ruţ de co­niac ar merge". În dru­mu­rile prin ţară îşi fac prie­teni, intră în vor­bă cu lo­cal­nici care îi invită la un pahar de vin, ori insistă chiar să ră­mână la ei peste noapte şi-i aş­teap­tă de fiecare dată cu drag. Parcă ai mer­ge la rude sau la pri­­eteni vechi.
"Îl avem pe Colonelul de pe Valea Argovei, care mai merge cu noi, în ture. Odată, am trecut prin zo­nă, am zis să trecem pe la el pe acasă, să-l salutăm. Ne-a fost un pic jenă să mergem 20 de oameni, dar aşa de tare s-au bucurat, şi el, şi so­ţia. Ne-a băgat mândru în curte şi ne-a zis: «Vecinii credeau că eu sunt singur, plec de nebun cu bi­ci­cleta, ia uite-i acum cum se uită peste gard, să vadă că suntem mai mulţi!»".

"Fă orice, dar nu sta pe loc"

Marin Cenuşă lucrează ca paz­nic de noapte şi nu o dată s-a în­tâm­plat să vină de la muncă, să-şi pună ceasul să sune peste o oră, şi să plece în tură cu bicicleta, după ce-a tras un pui de somn. Sau invers. Îi prind bine nişte bănuţi în plus la pensie, pentru că are o pasiune destul de scumpă. La vârsta lui, nu i-ar conveni deloc să se trezească cu ceva rupt la bici­cletă, pe o şosea, la 150 de kilometri de casă. S-a în­tâmplat odată, bine că a întâlnit nişte tractorişti care l-au ajutat să repare lanţul rupt. Aşa că îşi cumpără cele mai bune piese pentru bicicletă, iar astea costă. Unii sunt invidioşi, "Ia uite ce şi-a mai luat moşu'!", alţii îl în­ţeapă, "Nea Marine, să mi le laşi mie moştenire, când te duci". Le mai răspunde şi el: "Când mi-or rămâne mie mici, vi le las vouă, mă". Îl în­treb cam care-i diferenţa de vârstă între el şi colegii de ture şi cum se descurcă. "Cam pa­tru­zeci, cinci­zeci de ani", zice. "Dar eu nu simt asta, nu mă gândesc la aşa ceva. Vor­bim între noi ca pri­­etenii. Şi nu-mi simt vârs­ta. Mă mai în­tâlnesc cu colegi de la mun­că, se uită la mi­ne şi se miră. «Ce faci, mă, ce mănânci? Zici că ai întinerit». Ce să le zic? Mănânc de toate alea, nu mai ţin regim. Dar fac miş­care. Câteo­dată, simt că pe măsură ce dau la pedale, parcă întine­resc, an de an parcă-i mai bine. Eu aşa zic, că dacă-i o posibilitate să te păstrezi tânăr, in­diferent de vârstă, sportul e soluţia. Nu neapărat bicicleta, fiecare să facă ce i se po­triveşte, ce-i place, dar să facă ceva, să nu stea pe loc. Contează foarte mult, se vede şi fizic, şi mental."
Se bucură că a convins doi sexagenari să-şi ia biciclete şi să se antreneze. N-a reuşit acelaşi lucru cu cei doi băieţi ai săi, dar măcar unul dintre ei a în­cercat. Ce­lălalt nu vrea deloc, îi spune: "Îmi amor­ţeşte mie spatele de stat în maşină, trebuie să fiu ne­bun să înţepenesc pe şaua aia îngustă". De! Ni­meni nu e profet în casa lui.

O zi glorioasă

Îşi aminteşte clar, cu toate amănuntele, de ziua în care a pedalat douăsprezece ore, pe o ploaie torenţială. În prima zi făcuseră Bucureşti - Călăraşi, trecuseră cu bacul Dunărea şi înnoptaseră acolo, în drum spre mare. Era septembrie şi a doua zi a început să toarne cu găleata. Apa inundase şoseaua, nu se mai vedea unde-i groapă, unde-i neted. Plutonul se oprea din 20 în 20 de kilometri, pentru odihnă şi hidra­tare. Montat, prins în ritm, nea Marin a evadat în ultimii 50 de kilometri şi a pornit apăsat spre Vama Veche. Din 100 de participanţi, au terminat cursa 15, ceilalţi au ajuns cu un autocar. El a sosit al treilea, ud leoarcă, obosit, dar fericit să vadă cum este primit, felicitat, aplaudat, strâns în braţe de necunoscuţi. I-au dat hainele lor uscate, i-au făcut cinste, l-au pus la masă să mănânce şi s-au mândrit cu el.
Îl întreb:

- Când vă treziţi dimineaţa, ăsta-i primul lucru la care vă gândiţi, ce tură urmează?

- Nu aştept eu dimineaţa să mă gândesc la asta. Mă gândesc de seara cum o să fie, cine o să mai vină, cum o fi vremea. Eu am stat întotdeauna bine cu somnul, dar uneori, înaintea unei ture mai lungi, adorm mai greu. Mă gândesc să nu uit pompa, să iau aia şi aia, să umplu bidonul. A doua zi, mai glumesc băieţii: "Ce ai, nea Marine în bidon, de pedalezi aşa iute?". Că unii mai pun energizante, d-astea. "Ce să am, mă, limonadă cu miere, că energie am de la Dumnezeu!".

Foto: VICTOR VLANGA (2)/ MIHAI LEONTES (4)