La prima impresie, nu se deosebește cu nimic de ceilalți pensionari ce se plimbă agale, într-o zi înnorată de primăvară. Ne vedem la intrarea unui mare parc bucureștean, acolo unde a început "transformarea". O strângere puternică de mână, o privire vie, aprigă, și impresia se schimbă: simt că am în față un bărbat motivat, cu un țel. Nu mă înșel. Anul acesta, omul din fața mea a pus deja la răboj 7.000 de kilometri străbătuți pe șaua bicicletei. În ultima zi a lui 2015, kilometrajul arăta 27.000. Cineva ar spune că nu-i rău pentru călătoriile cu avionul, altul s-ar lăuda că a mers atâta cu mașina, doar că Marin Cenușă i-a străbătut strângând coarnele bicicletei în mâini și pedalând din greu, fie pe caniculă, fie pe ploaie torențială. Și recordul abia urmează! În primăvara trecută, el a împlinit 76 de ani! Într-o țară ca România, unde bătrânețea pare tot mai mult sinonimă cu resemnarea, cu acceptarea umilinței și neputinței, există, iată, un om care s-a scuturat de această corvoadă, făcând abstracție de anii din buletin. Zicalele au, câteodată, dreptate. Tinerețe fără bătrânețe nu este, așa cum pare, o simplă poveste. Ea poate fi trăită din plin.
Medicamentul cu două roți
Vreme de cincizeci de ani, Marin Cenușă nu se mai urcase pe-o bicicletă. Nu rămăsese cu amintiri prea plăcute de la prima sa aventură, de când avea șapte ani și făcea tot felul de întreceri cu ceilalți copii de pe Șoseaua Măgurele. Băgau viteză cât puteau, apoi puneau frână bruscă, se întorceau la punct fix, și o goneau înapoi, spre linia de final. Într-o zi, de la o astfel de cursă, s-a întors acasă cu roata din spate asemenea cifrei opt. Nici măcar nu se mai învârtea. Tatăl său a sărit în sus: "Cum ai putut să faci așa ceva?" Era bicicleta lui, de serviciu, ca să meargă pe ea, băiatul băga un picior pe sub cadru și așa pedala. A luat o chelfăneală zdravănă și bicicleta a ajuns la fiare vechi. Alta n-a mai văzut în copilăria sa. Rămas singur, tatăl trebuia să crească patru copii, de unde bani de bicicletă?
După ce a rămas și el văduv, Marin Cenușă s-a decis să fie atent cu sănătatea, să se îngrijească. Trecuse printr-o perioadă dificilă, era surmenat, avea multe kilograme în plus, îl dureau picioarele, genunchii, nu se simțea deloc în formă. Și-a făcut analizele și s-a dus la medic: colesterolul mărit mult, glicemia la fel, și altele, pe care nu le mai știe prea bine. Medicul i-a impus un regim alimentar strict și i-a recomandat să facă multă mișcare, să meargă zilnic pe jos și din când în când, să alerge, măcar puțin. "A doua zi m-am dus la alergat. Era primăvară, dă-i și aleargă, însă nu prea știam eu cum, n-aveam treabă cu alergatul. Cum trec eu pe lângă doi tineri ce stăteau pe o bancă, îi aud zicând, în urma mea, «Ia uite-l și p-ăsta, îl caută moartea pe acasă și el aleargă-n parc». Când am auzit așa ceva, m-am oprit din alergat și m-am dus drept la doctor. I-am spus ce s-a întâmplat: «Dom' doctor, eu nu pot să mai alerg în condițiile astea. Dacă mai aud pe unu' care zice așa ceva, mă duc și-i dau una în cap». Și atunci mi-a venit ideea asta: n-ar fi mai bine să-mi iau o bicicletă? «Ia-ți», mi-a zis doctorul. Prima bicicletă mi-au cumpărat-o băieții mei, o chinezărie grea de tot, 28 de kilograme avea. Am început să dau ture de parc, era greu al naibii, făceam o tură în 20 de minute. Da-mi plăcea vâjâitul roților, aveau ele o hârâială plăcută auzului. Și mă simțeam bine în șa, dădeam din ce în ce mai multe ture, și din ce dădeam mai tare la pedale, îmi plăcea și mai mult. Acum fac o tură în 10 minute. Am ajuns la normal cu colesterolul și nu mă mai dor picioarele. Am dat 20 de kilograme jos, de trei ani, nu mai dau jos, nu mai pun la loc. Nu mai țin regim, mănânc ce vreau, mai beau o bere, un coniac...".
Țara văzută din șa
S-a angajat în 1956, imediat ce a terminat școala profesională, la "Flamura Roșie", de unde a ieșit la pensie în 1994. Mai întâi a fost mecanic de întreținere, apoi a ajuns maistru și, ca responsabil de secție, alerga prin țesătorie cât era de lungă ziua de muncă, pentru a vedea și a aduce ce aveau nevoie colegii săi. Noaptea era mai lejer, pentru că lucrau în trei schimburi, dar ziua umbla, uneori, și câte 15 kilometri. Asta era toată mișcarea, pentru că singura legătură cu sportul era cea de... suporter oficial al echipelor de fotbal și de volei. "Flamura Roșie" avusese într-o perioadă o echipă foarte bună de fotbal, antrenată chiar de Flamaropol, ce venise cu niște băieți de la hochei. Nea Marin era nelipsit de la meciuri. Îl întreba responsabilul: "Marinică, vii la meci?" "Sigur, nea Cezărică". "Bine, ia niște bonuri de masă de aici, să nu vii pe burta goală". Ca hobby, avea tablele. Juca în parc. Și rummy-ul îi plăcea, juca toată noaptea, în concediu, la Băile Felix. În afară de concediile la mare și la Băile Felix, nu a cunoscut țara, nu a călătorit. A trebuit să ajungă la aproape 70 de ani, pentru a-i afla frumusețile, și asta nu așezat confortabil pe un scaun de mașină, ci gâfâind din greu pe șaua bicicletei. În 2008, după ce își schimbase "chinezăria" cu o cursieră performantă, s-a împrietenit cu un tânăr care l-a întrebat dacă nu vrea să vină cu gașca lui, într-o tură. Atunci a parcurs pentru prima oară distanța București - Constanța, într-o singură zi. "Băiatul de care vă zic era colonel, și-i plăcea să comande. Eu, dacă eram mai în vârstă și nu mai pedalasem pe așa distanță mare, tot rămâneam în urmă, dar el venea la mine și mă încuraja: «Hai, nea Marine, hai că poți!», apoi mergea la bicicliștii din fruntea plutonului. «Lăsați-o mai încet băi, să mergem grupați, că de-aia am plecat împreună la drum!». Făcea ture între mine și ei. A fost greu de tot, căldură mare, dădeam pentru prima dată de cățărări de-alea lungi, de trei-patru kilometri. La un moment dat, am vrut să abandonez, însă grupul a făcut o pauză și mi-am revenit. Am băut o bere, am mâncat o banană și, când m-am urcat pe bicicletă, nu-mi mai venea să mă dau jos, așa de bine alergam cu ea. Greu a fost și anul acesta, la Năvodari, că ne-a prins vânt puternic din față la cățărările alea lungi, dar am ajuns, și nici prin gând nu mi-a mai trecut să renunț."
Se vede frumos țara de pe bicicletă. Ardealul, Reghin - Târgu Mureș - Cluj; din Vatra Dornei, s-a urcat în șa și a ajuns în Maramureș - Cimitirul Vesel, Sighet, mocănița. A făcut de patru ori Transfăgărășanul și de două ori Transalpina, acolo unde a și tras o căzătură zdravănă. Lângă Rânca. Cauciucul din față s-a spart într-o gaură de canal neasigurată, iar bicicleta l-a azvârlit peste cap. Era la coborâre, cu 60 de kilometri la oră. S-a ales cu o claviculă ruptă, spatele julit, și acum mai are semne și câteva săptămâni de stat în spital. Cum a ieșit, a luat-o de la capăt. Parcă cel mai frumos a fost la tura de la Borșa, la o cățărare abruptă. "Pedalezi, pedalezi, urci, panta e înclinată și, cu coada ochiului, te mai uiți în stânga, unde-i un hău mare. Brazii ăia, cât sunt ei de înalți, par așa mici, iar jos de tot, sclipește ceva. Dacă n-ar fi soare și n-ar străluci, nu ți-ai da seama că acolo e apă, e Bistrița. Ce mai, frumos de tot!".
Când vine vorba de cățărări, de pante, nea Marin își amintește și de drumurile prin străinătate. A pedalat până la Veliko Târnovo, medievalul orășel bulgăresc, iar anul trecut, a participat la o competiție în Grecia, un tur al insulei Thasos. "Prima zi, ne-am dus să vedem traseul, a doua, am pornit în cursă 120 de participanți. Mulți au abandonat, erau pante lungi, aveam în spate o mașină ce huruia din greu la urcare, și-i lua pe cei ce abandonau. Eu îi auzeam huruitul și mă gândeam: «Numai să nu mă ia și pe mine, să nu abandonez». La coborâre, mergeam cu viteză, la urcuș, o luam mai încet și tot mă depășea o fată. La coborâre, treceam pe lângă ea, la urcare mi-o lua înainte. Când am auzit că urmează ultimul deal, am tras tare, să nu ies în urma unei fete. Am prins din urmă doi pe biciclete de munte. Îmi zic: «Hai, că-i depășesc eu și p-ăștia!». Erau cam de aici până-n ușă. Când a întors unu capu' și m-a văzut, băi frate, ca din pușcă a pornit! Ce să-i mai prinzi?! Dar asta a fost o excepție, nu particip la concursuri. Și nu-i bine să te iei după alții, să forțezi. Mai ales la vârsta mea. Trebuie să-ți vezi de ritmul tău. Fuge unu' pe lângă tine, lasă-l să se ducă, nu te lua după el. Altfel, te forțezi să-l ajungi și, când ai ajuns sus, ești atât de obosit, că trec toți pe lângă tine, rămâi ultimul. Așa, merg în ritmul meu, de plăcere, n-am treabă cu nimeni."
Prietenie de cursă lungă
Sunt mai multe grupuri ce străbat țara în ture de bicicletă. Ele se formează pe prietenii, pe afinități, pe caractere. Când e vorba să tragi din greu, să pedalezi sute de kilometri, e normal să vrei să ai aproape oameni în compania cărora te simți bine. Meseria nu contează prea mult, într-o gașcă de bicicliști poți întâlni un fotograf, un medic, un barman și un profesor. Ciclismul este fie un hobby, o pasiune ce dă dependență și nu te mai lasă să stai liniștit acasă, fie o refulare, o evadare după o săptămână ucigătoare de muncă. Se nasc prietenii, grupuri, apar lideri, iar starea de bine, comunicarea între oameni trece pe primul loc, pedalatul devine un pretext. Nea Marin merge în ture cu toate găștile, se înțelege bine cu toți. Și e cunoscut de toți drept cel mai în vârstă ciclist. Când apare undeva, își dau coate și-și șoptesc: "Uite-l pe nea Marin!" E respectat de toți și, cumva, în secret, toți își doresc să ajungă ca el, să fie în formă până la adânci bătrâneți.
"Nu e zi în care să nu mă sune cineva să-mi zică: «Nea Marine, ce faci mâine, mergi în cutare loc?». Dacă nu am apucat să promit altcuiva, sigur merg. Ăștia tineri au serviciu în timpul săptămânii, așa că, dacă se întâmplă să nu am cu cine pleca, mă urc pe bicicletă și o pornesc singur până la Videle, până la Giurgiu, mănânc ceva și mă întorc. Mi-am făcut suta de kilometri pe ziua aia, sunt mulțumit. Mă antrenez în fiecare zi. Chiar și iarna. Numai dacă e zăpadă nu ies, că risc să stric bicicleta. În zilele alea, mă plimb pe jos prin parc, mai mă văd cu băieții la o bere, vinerea avem ședință, facem planuri, și așteptăm să vină vreme bună. Nu e zi să stau în casă."
Sigur, oricât s-ar antrena singur nea Marin, tot mai bine e în echipă, mai ales când pornesc mai multe zile la drum și se întâlnesc seara la povești. Mai sunt și cazuri (cum a fost după ce au trecut Cheile Bicazului) când, ajunși la destinație, au făcut un duș și au căzut lați de oboseală. Dar și așa, dimineața e foarte plăcut, când se strâng la micul dejun să stabilească traseul pentru a doua zi. Toți cu ochii cârpiți de somn, bâjbâind după cafea. "Hai, nea Marine, să-ți dau o ceașcă de cafea." "Nu beau eu cafea, da' un păhăruț de coniac ar merge". În drumurile prin țară își fac prieteni, intră în vorbă cu localnici care îi invită la un pahar de vin, ori insistă chiar să rămână la ei peste noapte și-i așteaptă de fiecare dată cu drag. Parcă ai merge la rude sau la prieteni vechi.
"Îl avem pe Colonelul de pe Valea Argovei, care mai merge cu noi, în ture. Odată, am trecut prin zonă, am zis să trecem pe la el pe acasă, să-l salutăm. Ne-a fost un pic jenă să mergem 20 de oameni, dar așa de tare s-au bucurat, și el, și soția. Ne-a băgat mândru în curte și ne-a zis: «Vecinii credeau că eu sunt singur, plec de nebun cu bicicleta, ia uite-i acum cum se uită peste gard, să vadă că suntem mai mulți!»".
"Fă orice, dar nu sta pe loc"
Marin Cenușă lucrează ca paznic de noapte și nu o dată s-a întâmplat să vină de la muncă, să-și pună ceasul să sune peste o oră, și să plece în tură cu bicicleta, după ce-a tras un pui de somn. Sau invers. Îi prind bine niște bănuți în plus la pensie, pentru că are o pasiune destul de scumpă. La vârsta lui, nu i-ar conveni deloc să se trezească cu ceva rupt la bicicletă, pe o șosea, la 150 de kilometri de casă. S-a întâmplat odată, bine că a întâlnit niște tractoriști care l-au ajutat să repare lanțul rupt. Așa că își cumpără cele mai bune piese pentru bicicletă, iar astea costă. Unii sunt invidioși, "Ia uite ce și-a mai luat moșu'!", alții îl înțeapă, "Nea Marine, să mi le lași mie moștenire, când te duci". Le mai răspunde și el: "Când mi-or rămâne mie mici, vi le las vouă, mă". Îl întreb cam care-i diferența de vârstă între el și colegii de ture și cum se descurcă. "Cam patruzeci, cincizeci de ani", zice. "Dar eu nu simt asta, nu mă gândesc la așa ceva. Vorbim între noi ca prietenii. Și nu-mi simt vârsta. Mă mai întâlnesc cu colegi de la muncă, se uită la mine și se miră. «Ce faci, mă, ce mănânci? Zici că ai întinerit». Ce să le zic? Mănânc de toate alea, nu mai țin regim. Dar fac mișcare. Câteodată, simt că pe măsură ce dau la pedale, parcă întineresc, an de an parcă-i mai bine. Eu așa zic, că dacă-i o posibilitate să te păstrezi tânăr, indiferent de vârstă, sportul e soluția. Nu neapărat bicicleta, fiecare să facă ce i se potrivește, ce-i place, dar să facă ceva, să nu stea pe loc. Contează foarte mult, se vede și fizic, și mental."
Se bucură că a convins doi sexagenari să-și ia biciclete și să se antreneze. N-a reușit același lucru cu cei doi băieți ai săi, dar măcar unul dintre ei a încercat. Celălalt nu vrea deloc, îi spune: "Îmi amorțește mie spatele de stat în mașină, trebuie să fiu nebun să înțepenesc pe șaua aia îngustă". De! Nimeni nu e profet în casa lui.
O zi glorioasă
Își amintește clar, cu toate amănuntele, de ziua în care a pedalat douăsprezece ore, pe o ploaie torențială. În prima zi făcuseră București - Călărași, trecuseră cu bacul Dunărea și înnoptaseră acolo, în drum spre mare. Era septembrie și a doua zi a început să toarne cu găleata. Apa inundase șoseaua, nu se mai vedea unde-i groapă, unde-i neted. Plutonul se oprea din 20 în 20 de kilometri, pentru odihnă și hidratare. Montat, prins în ritm, nea Marin a evadat în ultimii 50 de kilometri și a pornit apăsat spre Vama Veche. Din 100 de participanți, au terminat cursa 15, ceilalți au ajuns cu un autocar. El a sosit al treilea, ud leoarcă, obosit, dar fericit să vadă cum este primit, felicitat, aplaudat, strâns în brațe de necunoscuți. I-au dat hainele lor uscate, i-au făcut cinste, l-au pus la masă să mănânce și s-au mândrit cu el.
Îl întreb:
- Când vă treziți dimineața, ăsta-i primul lucru la care vă gândiți, ce tură urmează?
- Nu aștept eu dimineața să mă gândesc la asta. Mă gândesc de seara cum o să fie, cine o să mai vină, cum o fi vremea. Eu am stat întotdeauna bine cu somnul, dar uneori, înaintea unei ture mai lungi, adorm mai greu. Mă gândesc să nu uit pompa, să iau aia și aia, să umplu bidonul. A doua zi, mai glumesc băieții: "Ce ai, nea Marine în bidon, de pedalezi așa iute?". Că unii mai pun energizante, d-astea. "Ce să am, mă, limonadă cu miere, că energie am de la Dumnezeu!".
Foto: VICTOR VLANGA (2)/ MIHAI LEONTES (4)