În "Miracolul din Tekir", cel mai recent film în care apare, joacă rolul unei vindecătoare - o femeie-vraci, care alungă bolile cu descântece şi vrăji. În viaţa de zi cu zi, Dorotheea Petre e însă un om cu picioarele pe pământ. Frumoasă şi tăcută, fără nimic din gălăgia cu care se înconjoară de obicei actriţele, e şi un om foarte tenace. Pentru a o putea răsplăti, în 2006, juriul Festivalului de la Cannes a inventat pentru ea un premiu special. Cea mai premiată tânără actriţă a noastră îşi începe dimineţile în miros de cafea.
- Bună dimineaţa, Dorotheea. Cum te-ai trezit azi?
- Bună dimineaţa. M-am trezit cu gânduri bune. Dimineaţa sunt foarte energică. E 9 şi deja mi-am băut cafeaua.
- Înseamnă că eşti şi foarte matinală, nu?
- Mă trezesc la 7 dimineaţa. Ăsta e ceasul meu biologic.
- Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă...
- Dacă mă scol de dimineaţă şi-mi beau apa plată cu lămâie, ştiu sigur că o să fie o zi bună (râde). Uite, azi e înnorat şi ploios, sunt puţin meteosensibilă, dar nu m-am lăsat păcălită de vreme. Am ieşit la cafea cu o prietenă care şi-a lăsat copilul la aceeaşi şcoală unde o las şi eu pe Sophie, mi-a povestit o întâmplare drăguţă şi m-a binedispus. Îmi place mult să beau cafeaua în oraş. Să te trezeşti foarte devreme, să bei cafeaua în linişte, cu sentimentul că eşti alături de cineva drag, care te cunoaşte, cu care nu trebuie să schimbi prea multe cuvinte, e minunat. La 8, 8 şi 10, când ies eu la cafea, şi aerul e mult mai proaspăt.
- Ai vreun ritual anume, de dimineaţă?
- Dimineţile mele sunt strâns legate de fiica mea. Mă trezesc, fac tot felul de treburi prin casă, îi pregătesc pacheţelul pentru şcoală şi apoi o trezesc şi pe ea. Cele mai frumoase dimineţi sunt cele în care trăiesc relaţia mea cu Sophie la modul intens sau cele în care ies la câte o plimbare sau la alergat. M-am bucurat să văd că în Cotroceni sunt toţi trandafirii înfloriţi. Ieri am găsit un trandafir imperial alb la care m-am uitat multă vreme.
- Tu te-ai născut la Eforie Nord. Cum sunt oamenii născuţi la mare? Te regăseşti în ei?
Fata de la malul mării
- Da, au o anumită linişte. Faptul că am petrecut atâta timp acolo şi că şi acum, o mare parte din vacanţe le petrec tot la mare, m-a relaxat foarte mult, mă face genul de om care nu are nevoie de mult ca să fie bine în pielea lui. Mă pot bucura, pur şi simplu, de faptul că stau pe un scaun la soare. Timpul se dilată foarte mult în momentele alea.
- Povesteşte-ne puţin de familia ta...
- Am crescut într-o familie mare. Suntem patru fraţi la părinţi, între noi sunt diferenţe cam de un an şi jumătate. Am fost foarte uniţi de mici şi ne iubim foarte mult şi acum. Eu am fost sora mai mare, care răspundea de ceilalţi trei băieţi, când rămâneam singuri acasă. A trebuit să mă impun, să mă fac ascultată. Aveam grijă de ei, le găteam tot felul de chestii, le cântam la chitară, le desenam.
- Aşa ţi-ai descoperit şi talentul, de dragul fraţilor tăi?
- Talentul actoricesc cred că mi l-am descoperit chiar înainte să apuc să fiu sora mai mare, de pe vremea când bunicul îmi citea poezii, seara, înainte de culcare. Mă emoţionau foarte tare. Îmi plăceau cuvintele, sonoritatea lor, îmi plăcea să le repet. Îmi declanşau aceeaşi emoţie pe care o simt azi în faţa unei replici.
- În cazul meu s-a întâmplat totul foarte repede, au curs întâmplările spre ceea ce mi-am dorit. N-am întâmpinat multe obstacole până am ajuns actriţă. Dar faptul că am crescut acolo, că mi-am păstrat un anumit tip de sensibilitate, în izolarea în care trăiam, ca într-un glob de sticlă, a fost un lucru bun. M-a ferit de uniformizare.
- Te mai apucă melancoliile, dorul de casă?
- Mă apucă atunci când văd că nu mă mai pot bucura de cotloanele lui, de casele şi de străzile lui, cu aceeaşi încântare şi mirare cu care o făceam în copilărie. Până pe la 12 ani, Eforie Nord era un loc foarte cosmopolit, era plin de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Acum e din ce în ce mai aglomerat şi mai degradat. Am câteva locuri dragi acolo. Unul e calea ferată de la intrarea în staţiune, un loc ascuns, în care mi-am petrecut foarte multe ore când eram mică. Altul sunt nişte trepte vechi, care intră direct în mare.
Cu Elina Lowensohn
Scene din "Miracolul din Tekir"
- Când ai băut ultima oară cafeaua pe faleză?
- Nu cred că mi-am băut niciodată cafeaua pe faleză, fiindcă eu beau cafea doar de 3, 4 ani încoace. Dar îmi plăcea să mă plimb, pur şi simplu, pe-acolo, îmi plăceau culorile pe care cerul le are la răsărit. Îmi amintesc că primul răsărit l-am văzut pe malul lacului Techirghiol, când mă duceam la ghiol cu bunicii, să mă dea cu nămol. Plecam întotdeauna foarte de dimineaţă. Ghiolul arăta foarte, foarte straniu la orele alea.
- "Miracolul din Tekir", cel mai recent film în care ai jucat, pare făcut exact după poveştile copilăriei tale. A fost scris pentru tine?
- Ruxandra Zenide, regizoarea filmului, mi-a spus că s-a dus într-o vacanţă la spa-ul de la Hotel Europa şi că a impresionat-o atât de tare locul, încât a decis să facă un film. Dar e adevărat şi că i-am povestit foarte multe lucruri din copilăria mea, petrecută la malul mării. Se prea poate ca poveştile mele şi entuziasmul cu care îi vorbeam să se fi adăugat şi ele.
- A fost mai uşor să filmezi «acasă»?
- N-aş putea spune asta. Unele scene au fost filmate în Buzău, la Vulcanii noroioşi, iar cele mai dificile, când trebuia să mă scufund în ghiol, sunt realizate în studio. Am învăţat să conduc o căruţă. Şi a mai fost şi scena naşterii, din barcă, o scenă foarte grea. Din păcate, a căzut la montaj.
- Ce ţi-a adus nou rolul ăsta, din punct de vedere actoricesc?
- Faptul că trebuia să merg pe o fâşie foarte îngustă de expresie, între a mă comporta ca un om foarte simplu şi firesc, şi a păstra, totuşi, nişte elemente de mister, de magie, care să menţină activă funcţia de metaforă a personajului. A trebuit să fiu reală şi ireală în acelaşi timp.
- Faci vrăji şi în viaţa de zi cu zi, Dorotheea?
- Nu, nu sunt deloc superstiţioasă, nu cred în vrăji, în descântece, în deochi. Cred în coincidenţe fericite, în lucrurile bune pe care le atragem cu puterea minţii, în miracolele care nu sar în ochi, în acele întâmplări fericite, care ne schimbă şi ne prefac. Unul din ele e chiar fiica mea.
- Ce a schimbat în tine Sophie?
- M-a maturizat. Eu am făcut-o pe Sophie la 25 de ani, destul de devreme. Dar m-a făcut şi mai vulnerabilă. Un copil îţi înmoaie foarte mult fibra, te face mai empatic, mai receptiv la întâmplările lumii din jur. Chiar în clipa asta stau în living, pe canapea, şi mă uit la portretul pe care mi l-a făcut ea. E o Dorotheea cu ochii foarte mari şi negri, făcuţi cu multă tempera neagră.
- Miroase a ploaie, dacă deschizi fereastra apartamentului tău?
- Miroase mai degrabă ca o bucăţică de pădure, cu ierburi şi frunze umede. Am o grădină frumoasă în spatele blocului. Şi, oricum, grădina s-a strecurat puţin şi înăuntru. Sunt înconjurată de copăcei. Îmi plac lămâii, măslinii, portocalii...
- O să închidem curând telefonul. Cum îţi vei umple ce-a mai rămas din dimineaţa de azi?
Cea mai premiată tânără actriţă din România
Foto: BOGDAN BOTOFEI (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
