- De când nu ne-am mai văzut, s-a făcut primăvară. O primăvară cam ploioasă şi friguroasă, dar care pe tine nu te abate din drum. Când te-am căutat pentru interviu, erai plecată la Iaşi. Cu ce te-au ademenit moldovenii?
- Am mers să cânt în cadrul unui eveniment care se numeşte "Ziua Familiei"! A fost ceva foarte emoţionant pentru mine, o emoţie amplificată de bucuria reîntâlnirii cu Iaşiul, un oraş care mi-e foarte drag. Pe lângă frumuseţea lui încărcată de istorie, Iaşiul are un "ce" al lui, un parfum dulce şi o lumină aparte, senină, întocmai ca sufletul moldovenesc. Iar primăvara capătă şi ea o strălucire aparte: cumva mai limpede, mai transparentă, mai eterică, iar apusurile... parcă sunt din miere amestecată cu aur. Şi peste toate, spectacolul acesta, "Ziua Familiei", s-a ţinut chiar în Parcul Copou! M-am rugat la Dumnezeu să nu plouă în ziua aceea, iar El, Bunul, ne-a ajutat, pe mine şi pe sutele de oameni care au venit să mă vadă şi să mă asculte. A fost un soare proaspăt şi curat, aşa că am petrecut câteva ore minunate sub teii enormi, pictaţi de primăvară într-un verde splendid.
- Corina, eşti printre cele mai iubite cântăreţe din România. Pe unde treci, laşi dâră de soare. Cum se explică ataşamentul ăsta statornic, pe care oamenii ţi-l arată de zeci de ani?
- Nu-ţi pot răspunde exact la întrebare. Cert este că dragostea asta mă bucură, dar mă şi obligă enorm. În general, când mă întâlnesc cu "publicul", indiferent de loc, între mine şi oameni se creează o relaţie fulgerătoare, ca între vechi prieteni, oameni care se cunosc de mult. Deşi, cu majoritatea lor nu m-am mai văzut niciodată. Şi totuşi, nu există nicio răceală, nicio reţinere. Aşa s-a întâmplat şi acum la Iaşi. De data asta, secretul a stat, probabil, în faptul că publicul era compus mai mult din oameni de vârsta a treia, care împreună cu mine, ne amintim la unison de tinereţile noastre, cu bunele şi cu relele trăite atunci. Fără să vrem, ne cuprinde acelaşi sentiment de nostalgie şi, împreună preţ de o oră, suntem martorii unui miracol: ne simţim iarăşi tineri! Apoi, prin cântecele de odinioară, pe care le aduc în dar şi care sunt aranjate într-o ordine oarecum cronologică, îi fac să retrăiască (iar eu retrăiesc alături de ei) momentele când s-au îndrăgostit, când s-au cununat, când li s-au născut copiii, dar şi când au început să le încărunţească tâmplele. Iar povestea se încheie în prezent, când iată-i şi iată-ne pensionari, într-o altă Românie decât aceea din anii 1970!
- În ce constă, de fapt, această "Zi a Familiei"?
- E un eveniment care se organizează de mai mulţi ani, în diverse localităţi din ţară, inclusiv în Iaşi. În esenţă, sunt sărbătorite zeci sau uneori chiar sute de familii în care soţii au depăşit cincizeci de ani de căsătorie. Îţi dai seama?! Peste cincizeci de ani de mariaj! Toate aceste familii sunt invitate într-o sală de festivităţi sau - iată! - într-un parc de poveste, şi acolo sunt onorate, pentru izbânda lor, pentru că au avut puterea, răbdarea, spiritul de sacrificiu şi, mai presus de orice, iubirea aceea adevărată, care i-a ajutat să străbată împreună peste o jumătate de secol. Am mai participat la asemenea sărbători şi în alte oraşe, cea din Iaşi nu a fost o premieră, şi totuşi, pentru mine, aceste întâlniri sunt întotdeauna emoţionante! Mai întâi, pentru că-mi aduc aminte de ai mei: de bunicii, părinţii, unchii şi mătuşile mele, oameni care, la fel ca aceste familii, şi-au petrecut toată viaţa împreună, neabătuţi de la calea iubirii şi a onoarei, în ciuda tuturor necazurilor şi greutăţilor cu care s-au confruntat. Ei respectau acea credinţă din bătrâni: "că pentru omul sau femeia ta, dacă-i cuminte şi de casă, dator eşti să muţi şi munţii din loc, ca să-i porţi de grijă, dator eşti să-i întorci o vorbă bună şi o mângâiere pe obraz, dator eşti să-i respecţi osteneala şi truda şi să-i fii întru totul alături, cu-adevărat, şi la bine, şi la greu". Apoi, aceste întâlniri mă emoţionează şi pentru că majoritatea celor prezenţi, fiind cu vreo zece-cincisprezece ani mai în vârstă decât mine, au fost martorii debutului meu la concursul "Steaua fără nume", în martie 1970. Din primăvara aceea nu există, din păcate, nicio filmare, căci concursul s-a transmis în direct şi nu a fost înregistrat. Dar dânşii sunt martorii vii ai acelui moment, mult mai preţioşi decât orice filmare, şi-şi amintesc de debutul meu ca de un eveniment, chiar şi azi, după patruzeci şi şase de ani! Deci, cum să nu fiu emoţionată?! Cânt din tot sufletul pentru ei. Mă apropii cântând de fiecare masă şi-i privesc pe fiecare în ochi, cu cea mai sinceră afecţiune! Pentru aceşti oameni, dintr-o generaţie apropiată de a mea, dintr-o generaţie greu încercată de viaţă, am multă iubire şi o compasiune profundă, iar asta e perfect explicabil: în fond, cei aflaţi azi în jurul vârstei de şaptezeci-optzeci de ani sunt, de o viaţă, familia mea! Vezi, Ines, la optsprezece ani, eu mi-am dorit să fiu artistă pentru mine, tot pentru mine am fost cochetă, pentru mine am vrut aplauzele şi recunoaşterea profesională. Dar, cu anii, am înţeles că, de fapt, tot ce am vrut pentru mine era pentru ei. Cu timpul, am înţeles că misiunea pe care mi-a dat-o Bunul Dumnezeu de îndeplinit în viaţa asta a fost şi e aceea de a descreţi frunţile oamenilor, de a le încălzi inimile. Şi, Doamne, ce mult iubesc această misiune!
"Opriţi timpul!"
- Cât de multe ar fi de spus la capitolul ăsta! Detaliile prefer să le păstrez pentru mine, ţin de acea intimitate pe care mi-o protejez din pudoare şi din bun-simţ. Aşa am fost învăţată: să nu-mi expun suferinţele. Dar, în esenţă, profesia în sine, pasiunea pentru ea, a fost ceea ce m-a salvat. Eu - spaima vârstei am experimentat-o când am împlinit patruzeci de ani. Acesta a şi fost unul dintre motivele pentru care, vreme de cinci ani, nu am revenit în România, din America. Credeam că totul se isprăvise pentru mine, că nu mai aveam altceva de făcut decât să mă ascund undeva, departe, ca Greta Garbo! A fost o perioadă cumplită, care m-a măcinat profund. În total, mi-au trebuit mai bine de zece ani ca să fiu sigură că am învins spaima indusă de spectrul bătrâneţii. Mi-au trebuit mai bine de zece ani ca să înţeleg că să îmbătrâneşti nu e o pacoste, că înaintarea în vârstă nu-ţi aduce numai suferinţe, că poate să-ţi aducă şi o formă de senin şi chiar de fericire, că, dincolo de vârsta din buletin, eu am încă o utilitate şi că sunt datoare să mă bucur cu o recunoştinţă plină de împăcare, faţă de fiecare an nou pe care mi-l dăruieşte Dumnezeu.
- Cum mai arată sufletul tău în primăvara asta, Corina? A înmugurit şi el?
- Să zicem că da. Sunt genul de optimist incurabil şi am destul de mult umor. Or, asta ajută, fără doar şi poate...
- Există un loc anume unde te întâlneşti cu primăvara în Bucureşti?
- Din fericire, locuiesc într-un cartier care e încă plin cu tei, deci nu trebuie decât să ies din casă şi am păşit deja în poveste! Căci străduţele din preajma locuinţei mele sunt chiar de poveste, atunci când florile teilor izbucnesc victorioase, dăruindu-ne nu doar frumuseţea lor delicată, ci şi parfumul lor dumnezeiesc. Am şi scris despre aceste plimbări ale mele şi despre copacul acesta pe care-l simt cu-adevărat ca fiindu-mi prieten - într-o nuvelă intitulată chiar "Teiul", pe care "Formula AS" a avut amabilitatea să mi-o publice acum vreo zece ani. Aşa că şi anul acesta, abia aştept să mă plimb, măcar un pic, pe sub teii înfloriţi. Deşi în suflet voi avea o umbră, căci, de data asta, voi fi singură, fără câinele meu drag, care alerga înaintea mea şi strănuta alergic din cauza florilor căzute pe trotuare.
"Lasă-mi, Doamne, pomii verzi!"
- Într-adevăr, pentru mine, muzica reprezintă în continuare o mare bucurie. Eu am făcut muzică din pasiune, dintr-o iubire sinceră pentru această artă şi din vocaţie. Or, când îţi alegi meseria din vocaţie, ea nu poate fi afectată nici de trecerea timpului, nici de rutină, nici de oboseală... Iar pasiunea şi iubirea sunt întotdeauna răsplătite cu acea bucurie care-ţi încălzeşte sufletul şi-ţi şopteşte "Nu te opri!". Pe parcursul acestui drum, nu poţi decât să te rogi: "Mai lasă-mi, Doamne, pomii verzi!" - ca să parafrazez o frumoasă melodie compusă de Margareta Pâslaru, pe versurile Anei Blandiana ("Lasă-mi, toamnă, pomii verzi").
- O ultimă întrebare de "zonă verde". Ce scrie în agenda ta, după luna Mai?
- În iunie voi încheia sezonul de filmări pentru emisiunea "Opriţi timpul", de la Naţional TV, şi voi intra în vacanţă. Peste vară vor fi difuzate cele mai bune ediţii realizate anul ăsta. În acest răgaz, am nişte puncte fixe în agendă, în sensul că voi merge pe la diverse târguri de carte, într-un turneu de re-lansare a volumului meu de nuvele şi povestiri "Căutând Iubirea" (la zece ani după prima lansare, editura Orizonturi a decis să scoată şi cea de-a doua ediţie, lucru care, desigur, m-a bucurat nespus). În rest, mi-am propus să mă mai şi odihnesc, să mă plimb puţin prin ţară, apoi şi pe alte meleaguri... Asta dacă nu cumva - ca-n fiecare vară (râde) - voi găsi vreun proiect muzical sau literar, care să nu suporte amânare! O să vedem... Ştii cum spunea Paulo Coelho: "Dacă aventura ţi se pare periculoasă, încearcă rutina: e ucigătoare!".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
