O dimineață cu... DOROTHEEA PETRE

"Nu mi-e frică de valuri!"

În "Miracolul din Tekir", cel mai recent film în care apare, joacă rolul unei vindecătoare - o femeie-vraci, care alungă bolile cu des­cântece și vrăji. În viața de zi cu zi, Dorotheea Petre e însă un om cu picioarele pe pământ. Frumoasă și tăcută, fără nimic din gălăgia cu care se înconjoară de obicei actrițele, e și un om foarte tenace. Pentru a o putea răsplăti, în 2006, juriul Festivalului de la Cannes a inventat pentru ea un premiu special. Cea mai premiată tânără actriță a noastră își începe di­minețile în miros de cafea.

- Bună dimineața, Dorotheea. Cum te-ai trezit azi?

- Bună dimineața. M-am trezit cu gânduri bune. Dimi­neața sunt foarte energică. E 9 și deja mi-am băut cafeaua.

- Înseamnă că ești și foar­te matinală, nu?

- Mă trezesc la 7 dimi­nea­ța. Ăsta e ceasul meu biolo­gic.

- Se spune că ziua bună se cunoaște de dimineață...

- Dacă mă scol de di­mineață și-mi beau apa plată cu lămâie, știu sigur că o să fie o zi bună (râde). Uite, azi e înnorat și ploios, sunt puțin meteosensibilă, dar nu m-am lăsat păcălită de vreme. Am ieșit la cafea cu o prietenă ca­re și-a lăsat copilul la aceeași școală unde o las și eu pe Sophie, mi-a povestit o întâmplare drăguță și m-a binedispus. Îmi place mult să beau cafeaua în oraș. Să te trezești foarte devreme, să bei cafeaua în liniște, cu sentimentul că ești alături de cineva drag, care te cunoaște, cu care nu trebuie să schimbi prea multe cuvinte, e minunat. La 8, 8 și 10, când ies eu la cafea, și aerul e mult mai proaspăt.

- Ai vreun ritual anume, de dimineață?

- Diminețile mele sunt strâns legate de fiica mea. Mă trezesc, fac tot felul de treburi prin casă, îi pre­gătesc pachețelul pentru școală și apoi o trezesc și pe ea. Cele mai frumoase dimineți sunt cele în care tră­iesc relația mea cu Sophie la modul intens sau cele în care ies la câte o plimbare sau la alergat. M-am bucu­rat să văd că în Cotroceni sunt toți trandafirii înfloriți. Ieri am găsit un trandafir imperial alb la care m-am uitat multă vreme.

- Tu te-ai născut la Eforie Nord. Cum sunt oa­menii născuți la mare? Te regăsești în ei?

- Da, au o anumită liniște. Faptul că am petrecut atâta timp acolo și că și acum, o mare parte din vacanțe le petrec tot la mare, m-a relaxat foarte mult, mă face genul de om care nu are nevoie de mult ca să fie bine în pielea lui. Mă pot bucura, pur și simplu, de faptul că stau pe un scaun la soare. Timpul se dilată foarte mult în momentele alea.

- Povestește-ne puțin de familia ta...

- Am crescut într-o familie mare. Suntem patru frați la părinți, între noi sunt diferențe cam de un an și jumătate. Am fost foarte uniți de mici și ne iubim foarte mult și acum. Eu am fost sora mai mare, care răspundea de ceilalți trei băieți, când rămâneam sin­guri acasă. A trebuit să mă im­pun, să mă fac ascultată. Aveam grijă de ei, le găteam tot felul de chestii, le cântam la chitară, le desenam.

- Așa ți-ai descoperit și talentul, de dragul fraților tăi?

- Talentul actoricesc cred că mi l-am des­co­­perit chiar înainte să apuc să fiu sora mai ma­re, de pe vremea când bunicul îmi citea poezii, seara, înainte de culcare. Mă emoționau foarte tare. Îmi plăceau cuvintele, sonoritatea lor, îmi plăcea să le repet. Îmi declanșau aceeași emoție pe care o simt azi în fața unei replici.

- Nu e mai greu drumul de la Eforie la centru, când vrei să fii actor?

- În cazul meu s-a întâmplat totul foarte repede, au curs întâmplările spre ceea ce mi-am dorit. N-am întâmpinat multe obstacole până am ajuns actriță. Dar faptul că am crescut aco­lo, că mi-am păstrat un anumit tip de sensibilitate, în izola­rea în care trăiam, ca într-un glob de sticlă, a fost un lucru bun. M-a ferit de unifor­mi­zare.

- Te mai apucă melan­co­liile, dorul de casă?

- Mă apu­că atunci când văd că nu mă mai pot bucura de cotloa­nele lui, de casele și de străzile lui, cu aceeași în­cân­tare și mirare cu care o făceam în copilărie. Până pe la 12 ani, Eforie Nord era un loc foarte cos­mo­po­lit, era plin de tu­riști veniți din toa­te colțurile lu­mii. Acum e din ce în ce mai a­glomerat și mai degradat. Am câ­teva locuri dragi acolo. Unul e calea ferată de la intrarea în sta­ți­une, un loc as­cuns, în care mi-am petre­cut foar­te multe ore când eram mică. Al­tul sunt niște trep­te vechi, care intră direct în mare.

- Când ai băut ultima oară cafea­ua pe faleză?

- Nu cred că mi-am băut nicio­dată cafeaua pe faleză, fiindcă eu beau cafea doar de 3, 4 ani încoace. Dar îmi plăcea să mă plimb, pur și simplu, pe-acolo, îmi plăceau culorile pe care cerul le are la răsărit. Îmi amintesc că primul răsărit l-am văzut pe malul lacului Techirghiol, când mă duceam la ghiol cu bunicii, să mă dea cu nămol. Plecam întotdeauna foarte de di­mi­neață. Ghiolul arăta foarte, foarte straniu la orele alea.

- "Miracolul din Tekir", cel mai recent film în care ai jucat, pare făcut exact după poveștile co­pilăriei tale. A fost scris pentru tine?

- Ruxandra Zenide, regi­zoa­rea filmului, mi-a spus că s-a dus într-o vacanță la spa-ul de la Hotel Europa și că a im­pre­sionat-o atât de tare locul, încât a decis să facă un film. Dar e adevărat și că i-am po­ves­tit foarte multe lucruri din copi­lăria mea, petrecută la malul mă­rii. Se prea poate ca po­veș­tile mele și entuziasmul cu care îi vorbeam să se fi adăugat și ele.

- A fost mai ușor să filmezi «acasă»?

- N-aș putea spune asta. Unele scene au fost filmate în Buzău, la Vulcanii noroioși, iar cele mai dificile, când trebuia să mă scufund în ghiol, sunt re­alizate în studio. Am învățat să conduc o căruță. Și a mai fost și scena nașterii, din bar­că, o scenă foarte grea. Din păcate, a căzut la mon­taj.

- Ce ți-a adus nou rolul ăsta, din punct de vedere actoricesc?

- Faptul că trebuia să merg pe o fâșie foarte în­gus­tă de expresie, între a mă comporta ca un om foarte simplu și firesc, și a păstra, totuși, niște ele­mente de mister, de magie, care să mențină activă funcția de metaforă a personajului. A trebuit să fiu reală și ireală în același timp.

- Faci vrăji și în viața de zi cu zi, Dorotheea?

- Nu, nu sunt deloc superstițioasă, nu cred în vrăji, în descântece, în deochi. Cred în coincidențe fericite, în lucrurile bune pe care le atragem cu puterea minții, în miracolele care nu sar în ochi, în acele întâmplări fericite, care ne schimbă și ne prefac. Unul din ele e chiar fiica mea.

- Ce a schimbat în tine Sophie?

- M-a maturizat. Eu am făcut-o pe Sophie la 25 de ani, destul de de­vre­me. Dar m-a făcut și mai vulne­rabilă. Un copil îți înmoaie foar­te mult fibra, te face mai empatic, mai re­ceptiv la întâm­plă­rile lumii din jur. Chiar în clipa asta stau în li­ving, pe canapea, și mă uit la portretul pe care mi l-a făcut ea. E o Dorotheea cu ochii foarte mari și negri, făcuți cu multă tem­pera neagră.

- Miroase a ploaie, dacă des­chizi fe­reas­tra apar­tamentului tău?

- Miroase mai degrabă ca o bu­că­țică de pădure, cu ier­buri și frunze ume­de. Am o gră­di­nă frumoasă în spa­tele blocului. Și, oricum, grădina s-a strecurat puțin și înăuntru. Sunt în­con­­jurată de co­pă­cei. Îmi plac lă­mâii, măslinii, por­to­ca­lii...

- O să în­chi­dem curând tele­fo­nul. Cum îți vei um­ple ce-a mai ră­mas din dimineața de azi?

- Cu gânduri, cu vorbe, lângă cana mea preferată de ceai. Am un scenariu pe care îl tot răsfoiesc, mai citesc replici și le mai zic prin casă. Cred că am să merg puțin și la bazin, să dau câteva ture. Sunt o înotătoare foarte bună, m-am antrenat în diverse furtuni în timpul cărora, din inconștiență, nu ieșeam din mare. Nu mi-e frică de valuri.

Foto: BOGDAN BOTOFEI (1)