Poveştile trandafirului

Dedicaţie la o floare

Buchetul

Eram copil şi casa noastră era plină de obiecte magice. Sau cel puţin aşa îmi păreau mie. Şi oare când trăieşti mai intens şi aievea eresurile, când te poţi dărui necondiţionat şi încrezător poveştilor şi magiei, decât sub mirarea uriaşă a copilăriei? Curios şi iscoditor, exploram zi de zi încăperile casei, trăind revelaţii. Iar între lucrurile care mă atrăgeau în mod deosebit, era o vază de cristal, aşezată la loc de cinste în sufragerie, pe pianina cea veche a mamei şi lângă vioara tatei, alte două obiecte care mi-au fer­mecat copilăria. Vaza era din porţelan smălţuit, şi atunci când o atingeam, sco­tea un su­net dulce, pe care nu-l voi uita nicicând. Şi în vaza aceea era un buchet de tran­dafiri uscaţi. Culorile lor, uşor patinate, bătând spre roz şi spre violet, păreau că au încremenit în timp, pe pianina cea neagră. Resemnaţi dar încă demni, mă întâmpinau şi mă priveau dimi­neţile - cu petalele lor ca nişte ochi mag­netici. Mă priveau şi mă ocroteau. Mai târziu, am început să observ că va­ra, în fiecare an, alt trandafir, încă proas­păt, se mai adă­uga buchetului împrumu­tându-i vi­goare. Într-un târziu, mama mi-a explicat că ada­usul florilor era un ritual al părinţilor mei. În fie­care an, tata îi dăruia câte un trandafir de ziua căsătoriei lor, şi mama îl punea, ca pe un dar preţios, în vaza de cristal. Nişte jaloane ale fericirii. "De ce îţi dă­ruieşte mereu tata, trandafiri?" - o întrebam ne­ştiutor pe mama. "Pentru că trandafirul este floa­rea iubirii. Iar noi ne-am luat din dragoste". Şi ca un adagiu la bucuria pe care o trăia, mama des­chidea albumele cu amintiri încuiate în fotografii. Albumele ei fabu­loa­se, care au ţinut câteodată locul poveştilor. Cel mai des îmi arăta o foto­grafie cu ea mireasă. Ţinea în palmele ei subţiri şi cu degete lungi, un buchet de trandafiri. Mie, imaginea aceea a mamei, tânără şi fericită, la început de viaţă, mi se părea coborâtă din­tr-un basm. Încât o rugam să mi-o arate mereu. Iar ea se con­forma bucuroasă, micului nostru ritual de tandreţe. "Bine, dar da­că trandafirul este floarea iu­birii, atunci de ce are ghimpi?" - o întrebam, bătând la poarta miraco­lelor. "Pentru că iubirea trebuie apărată cu orice preţ, aşa cum îşi apără trandafirul frumuseţea cu ţepii lui. Şi po­vestea ta e la fel. Şi tu ai venit pe lume dintr-un preaplin de iubire. Tu eşti puiul meu, menit de mine din petale de trandafiri. Aşa că te voi ocroti mereu, cu îndârjire. Şi cât voi fi, şi după ce nu o să mai fiu".
Deschid şi azi albumele cu fotografii ale mamei. Farmecul lor este mult mai intens şi mai dureros. Mama s-a mutat, şi ea, printre fotografiile acelea îngălbenite. O amintire curată şi blândă, care îmi bântuie şi îmi mân­gâie sufletul. Fotografia ei de mireasă, cu bu­chetul splendid de trandafiri, e acum la capătul patului meu. Mama, trandafirul ocrotitor care continuă să strălucească şi azi peste mine. De undeva de deasupra mea. De Sus.

Bolta de trandafiri

Trecuseră câţiva ani de când mama îmi desluşise secretul acelui buchet de trandafiri aşezat cu gingăşie pe pianina ei. Aveam de acum zece ani şi ea s-a hotărât, între timp, să dea amploare iubirii ei pentru flori. Aşa că a adus de la ţară, de la bunicul din Vrancea, nişte rădăcini de trandafiri. "Sunt soiuri aparte, moştenite de la strămoşi. Soiuri de o fru­mu­seţe fără pereche, ai să vezi!" - spunea mama, mis­terioasă. Peste doar un an, grădina noastră s-a umplut de trandafiri înfloriţi în aproape toate culorile! Erau nişte culori intense, amestecate într-o armonie aproa­pe muzicală, care-ţi tăia răsuflarea. Pe urmă, bunicul a meşterit el ce a meşterit şi a făcut în grădina noastră din Bucureşti câteva bolţi uriaşe de trandafiri. Şi sub cea mai mare din­tre ele, a aşezat o masă şi un bal­dachin uriaş. Acolo, sub bolta aceea de trandafiri, care rămâneau înfloriţi din primăvară şi până târziu, în noiembrie, am trăit cele mai fru­moase zile ale vieţii mele. Acolo ne strângeam cu mama şi cu bunicile mele, la câte o cafeluţă. Căci şi în arta cafelei, tot mama şi bunicile m-au iniţiat. La fel ca şi arta ascul­ta­tului de poveşti, în care erau mă­iestre! Poveşti despre vremuri de demult, spuse molcom, sub bolta de trandafiri rubinii, cu mireasma lor fără seamăn, pu­ternică şi îmbătătoare. Iar când vara era fierbinte, bu­nicile mă răsfăţau, la umbra deasă a boltei, cu şerbet făcut tot din petale de trandafiri, scufundat în apă ca gheaţa, turnată într-un pahar de cristal. Pro­tocolul lor m-a făcut să fiu mai atent la amănunte în viaţă, la micile detalii care pot să transforme un gest banal, în regalitate. Amănuntul dătător de valoare şi despărţitor de lumi.
Puţin mai târziu, eram deja în liceu, mama îmi mai găsise încă o formă de alint. Sau poate de încurajare. Când şi când, mă aştepta cu un trandafir rupt din grădină, pe care mi-l dăruia privindu-mă tandru, fără un cuvânt. Interiorizată şi austeră în aparenţă, prin gestul acela, mama mă făcea fericit. O fericire pe care o degustam tihnit, tot sub bolta cea mare de trandafiri a grădinii, cu obrazul îngropat în parfumul petalelor.
Cu timpul, bolta de trandafiri devenise refugiul sub care îmi plăcea să mă acund ca să scriu şi să citesc cu înfrigurare şi, mai ales, să visez. Visam vise neţăr­murite. Bolta de trandafiri era armătura mea de feri­cire. De cum intram sub iradierile ei parfumate, tim­pul se oprea în loc. Acolo, orice întâmplare, cât de mi­că, devenea viaţă trăită la maximum. Atât de intensă era fericirea, încât mi se părea, câteodată, că dacă voi îndepărta puţin petalele, am să îl văd pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.
Nu voi uita în veci miresmele de atunci! Visul trăit aievea. Şi ori de câte ori viaţa se mai răsteşte un pic la mine, mă strecor iute sub bolta de trandafiri, păs­trată adânc în sufletul meu. De sub bolta aceea, chipul mamei răsare şi el luminos şi neclar. Ce nu aş da să mai primesc şi azi, un trandafir de la ea! Un semn discret, despre iubirea ei ascunsă dar atât de puternică.

Descântecul de tristeţe

Dar poveştile trandafirilor spuse de mama nu se ter­mină aici. Aproape în fiecare vară, mergeam îm­preună la Dumitreşti, satul bunicului meu matern. Mer­geam la Tante Marie, sora lui. Din grădina ei uria­şă, care se întindea până pe malul Râmnicului, luase mama trandafirii pe care-i făcuse apoi să se în­mul­ţeas­că acasă la noi. Când ajungeam la Du­mi­treşti, flo­rile tocmai ce explodaseră prin grădina bătrâ­nească, în culori şi miresme care te ameţeau. N-am văzut atâţia trandafiri la un loc în toată viaţa mea. Încât grădina de la Dumitreşti părea o catape­teasmă gigantică, aşe­zată între cer şi pământ.
La Dumitreşti, mama m-a învăţat şi alte jocuri şi obiceiuri legate de trandafiri. Aproape în fiecare zi, de pildă, mă ducea la râu, la scăldat. Dar mai întâi culegea un buchet de trandafiri din grădina lui Tante Marie. Şi după ce alegea un ochi al râului cu apă mai liniştită, îl umplea cu petale de trandafiri din buchetul ei. Abia apoi îmi dădea voie să intru, şi eu, în apă. De câte ori o întrebam ce e cu ritualal ăsta misterios, mama tăcea.
Mult mai târziu aveam să înţeleg. Eram de-acum bărbat în toată firea, şi greutăţile vieţii mă potopiseră în mod brutal. Între ele, cea mai dură a fost dispariţia prematură a tatălui meu. Mă simţeam ca un luptător căzut în genunchi. Nu abandonam lupta, dar îmi era greu s-o continui. Şi atunci m-a luat mama iarăşi de mână, aşa, mai în vârstă, cum era de-acum, şi m-a dus iarăşi la matca din Dumitreşti. Încurajată şi de Tante Marie, m-a dus la râu. Era în amurg de acum. Între timp împletise, cu degetele ei subţiri şi dibace, trei cununiţe din tran­dafiri. Le-a aruncat pe rând în apa înroşită de amurg, şi în timp ce cununile pluteau la vale, pe râu, mama a început să ros­teas­că cuvinte neînţelese, însoţite de-un cântec abia şoptit. După câteva zile, la fel ca şi florile, lin­goarea mea a fost dusă şi ea de vale, pe apa Râm­nicului... Spălată de des­cân­tecul mamei, de puterea iubirii ei.