Poveștile trandafirului

Dedicație la o floare

Buchetul

Eram copil și casa noastră era plină de obiecte magice. Sau cel puțin așa îmi păreau mie. Și oare când trăiești mai intens și aievea eresurile, când te poți dărui necondiționat și încrezător poveștilor și magiei, decât sub mirarea uriașă a copilăriei? Curios și iscoditor, exploram zi de zi încăperile casei, trăind revelații. Iar între lucrurile care mă atrăgeau în mod deosebit, era o vază de cristal, așezată la loc de cinste în sufragerie, pe pianina cea veche a mamei și lângă vioara tatei, alte două obiecte care mi-au fer­mecat copilăria. Vaza era din porțelan smălțuit, și atunci când o atingeam, sco­tea un su­net dulce, pe care nu-l voi uita nicicând. Și în vaza aceea era un buchet de tran­dafiri uscați. Culorile lor, ușor patinate, bătând spre roz și spre violet, păreau că au încremenit în timp, pe pianina cea neagră. Resemnați dar încă demni, mă întâmpinau și mă priveau dimi­nețile - cu petalele lor ca niște ochi mag­netici. Mă priveau și mă ocroteau. Mai târziu, am început să observ că va­ra, în fiecare an, alt trandafir, încă proas­păt, se mai adă­uga buchetului împrumu­tându-i vi­goare. Într-un târziu, mama mi-a explicat că ada­usul florilor era un ritual al părinților mei. În fie­care an, tata îi dăruia câte un trandafir de ziua căsătoriei lor, și mama îl punea, ca pe un dar prețios, în vaza de cristal. Niște jaloane ale fericirii. "De ce îți dă­ruiește mereu tata, trandafiri?" - o întrebam ne­știutor pe mama. "Pentru că trandafirul este floa­rea iubirii. Iar noi ne-am luat din dragoste". Și ca un adagiu la bucuria pe care o trăia, mama des­chidea albumele cu amintiri încuiate în fotografii. Albumele ei fabu­loa­se, care au ținut câteodată locul poveștilor. Cel mai des îmi arăta o foto­grafie cu ea mireasă. Ținea în palmele ei subțiri și cu degete lungi, un buchet de trandafiri. Mie, imaginea aceea a mamei, tânără și fericită, la început de viață, mi se părea coborâtă din­tr-un basm. Încât o rugam să mi-o arate mereu. Iar ea se con­forma bucuroasă, micului nostru ritual de tandrețe. "Bine, dar da­că trandafirul este floarea iu­birii, atunci de ce are ghimpi?" - o întrebam, bătând la poarta miraco­lelor. "Pentru că iubirea trebuie apărată cu orice preț, așa cum își apără trandafirul frumusețea cu țepii lui. Și po­vestea ta e la fel. Și tu ai venit pe lume dintr-un preaplin de iubire. Tu ești puiul meu, menit de mine din petale de trandafiri. Așa că te voi ocroti mereu, cu îndârjire. Și cât voi fi, și după ce nu o să mai fiu".
Deschid și azi albumele cu fotografii ale mamei. Farmecul lor este mult mai intens și mai dureros. Mama s-a mutat, și ea, printre fotografiile acelea îngălbenite. O amintire curată și blândă, care îmi bântuie și îmi mân­gâie sufletul. Fotografia ei de mireasă, cu bu­chetul splendid de trandafiri, e acum la capătul patului meu. Mama, trandafirul ocrotitor care continuă să strălucească și azi peste mine. De undeva de deasupra mea. De Sus.

Bolta de trandafiri

Trecuseră câțiva ani de când mama îmi deslușise secretul acelui buchet de trandafiri așezat cu gingășie pe pianina ei. Aveam de acum zece ani și ea s-a hotărât, între timp, să dea amploare iubirii ei pentru flori. Așa că a adus de la țară, de la bunicul din Vrancea, niște rădăcini de trandafiri. "Sunt soiuri aparte, moștenite de la strămoși. Soiuri de o fru­mu­sețe fără pereche, ai să vezi!" - spunea mama, mis­terioasă. Peste doar un an, grădina noastră s-a umplut de trandafiri înfloriți în aproape toate culorile! Erau niște culori intense, amestecate într-o armonie aproa­pe muzicală, care-ți tăia răsuflarea. Pe urmă, bunicul a meșterit el ce a meșterit și a făcut în grădina noastră din București câteva bolți uriașe de trandafiri. Și sub cea mai mare din­tre ele, a așezat o masă și un bal­dachin uriaș. Acolo, sub bolta aceea de trandafiri, care rămâneau înfloriți din primăvară și până târziu, în noiembrie, am trăit cele mai fru­moase zile ale vieții mele. Acolo ne strângeam cu mama și cu bunicile mele, la câte o cafeluță. Căci și în arta cafelei, tot mama și bunicile m-au inițiat. La fel ca și arta ascul­ta­tului de povești, în care erau mă­iestre! Povești despre vremuri de demult, spuse molcom, sub bolta de trandafiri rubinii, cu mireasma lor fără seamăn, pu­ternică și îmbătătoare. Iar când vara era fierbinte, bu­nicile mă răsfățau, la umbra deasă a boltei, cu șerbet făcut tot din petale de trandafiri, scufundat în apă ca gheața, turnată într-un pahar de cristal. Pro­tocolul lor m-a făcut să fiu mai atent la amănunte în viață, la micile detalii care pot să transforme un gest banal, în regalitate. Amănuntul dătător de valoare și despărțitor de lumi.
Puțin mai târziu, eram deja în liceu, mama îmi mai găsise încă o formă de alint. Sau poate de încurajare. Când și când, mă aștepta cu un trandafir rupt din grădină, pe care mi-l dăruia privindu-mă tandru, fără un cuvânt. Interiorizată și austeră în aparență, prin gestul acela, mama mă făcea fericit. O fericire pe care o degustam tihnit, tot sub bolta cea mare de trandafiri a grădinii, cu obrazul îngropat în parfumul petalelor.
Cu timpul, bolta de trandafiri devenise refugiul sub care îmi plăcea să mă acund ca să scriu și să citesc cu înfrigurare și, mai ales, să visez. Visam vise nețăr­murite. Bolta de trandafiri era armătura mea de feri­cire. De cum intram sub iradierile ei parfumate, tim­pul se oprea în loc. Acolo, orice întâmplare, cât de mi­că, devenea viață trăită la maximum. Atât de intensă era fericirea, încât mi se părea, câteodată, că dacă voi îndepărta puțin petalele, am să îl văd pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.
Nu voi uita în veci miresmele de atunci! Visul trăit aievea. Și ori de câte ori viața se mai răstește un pic la mine, mă strecor iute sub bolta de trandafiri, păs­trată adânc în sufletul meu. De sub bolta aceea, chipul mamei răsare și el luminos și neclar. Ce nu aș da să mai primesc și azi, un trandafir de la ea! Un semn discret, despre iubirea ei ascunsă dar atât de puternică.

Descântecul de tristețe

Dar poveștile trandafirilor spuse de mama nu se ter­mină aici. Aproape în fiecare vară, mergeam îm­preună la Dumitrești, satul bunicului meu matern. Mer­geam la Tante Marie, sora lui. Din grădina ei uria­șă, care se întindea până pe malul Râmnicului, luase mama trandafirii pe care-i făcuse apoi să se în­mul­țeas­că acasă la noi. Când ajungeam la Du­mi­trești, flo­rile tocmai ce explodaseră prin grădina bătrâ­nească, în culori și miresme care te amețeau. N-am văzut atâția trandafiri la un loc în toată viața mea. Încât grădina de la Dumitrești părea o catape­teasmă gigantică, așe­zată între cer și pământ.
La Dumitrești, mama m-a învățat și alte jocuri și obiceiuri legate de trandafiri. Aproape în fiecare zi, de pildă, mă ducea la râu, la scăldat. Dar mai întâi culegea un buchet de trandafiri din grădina lui Tante Marie. Și după ce alegea un ochi al râului cu apă mai liniștită, îl umplea cu petale de trandafiri din buchetul ei. Abia apoi îmi dădea voie să intru, și eu, în apă. De câte ori o întrebam ce e cu ritualal ăsta misterios, mama tăcea.
Mult mai târziu aveam să înțeleg. Eram de-acum bărbat în toată firea, și greutățile vieții mă potopiseră în mod brutal. Între ele, cea mai dură a fost dispariția prematură a tatălui meu. Mă simțeam ca un luptător căzut în genunchi. Nu abandonam lupta, dar îmi era greu s-o continui. Și atunci m-a luat mama iarăși de mână, așa, mai în vârstă, cum era de-acum, și m-a dus iarăși la matca din Dumitrești. Încurajată și de Tante Marie, m-a dus la râu. Era în amurg de acum. Între timp împletise, cu degetele ei subțiri și dibace, trei cununițe din tran­dafiri. Le-a aruncat pe rând în apa înroșită de amurg, și în timp ce cununile pluteau la vale, pe râu, mama a început să ros­teas­că cuvinte neînțelese, însoțite de-un cântec abia șoptit. După câteva zile, la fel ca și florile, lin­goarea mea a fost dusă și ea de vale, pe apa Râm­nicului... Spălată de des­cân­tecul mamei, de puterea iubirii ei.