Când Michelangelo zăcea pe patul de moarte, a venit la el un prieten - spune legenda - şi l-a întrebat pe genialul artist cum putuse îndura atâtea: cei nouăzeci de ani de viaţă, infatuarea Papei în slujba căruia lucra, perioada zbuciumată a Renaşterii. Iar muribundul a răspuns: "La forza d'un bel viso" - forţa unui chip frumos.
Asta mi-aş permite să afirm că am şi eu în comun cu marele maestru: ca bărbat, am înţeles de foarte devreme, cu un fel de intuiţie copilărească, faptul că, oricât am colinda lumea, nu vom găsi nimic mai captivant, mai copleşitor pe pământ, decât frumuseţea unei femei. Poate că această revelaţie are legătură cu mama pe care, băieţel fiind, o surprindeam adesea admirându-se pe furiş în oglindă. Frumuseţea era singura ei consolare pentru o viaţă searbădă şi neîmplinită.
În consecinţă, de pe la zece ani am devenit "dependent". De atunci şi până în ziua de astăzi, dependenţa mea nu-mi dă pace, mă trimite mereu în căutarea drogului numit frumuseţe. Şi, pesemne, că aşa voi rămâne. Cu cât este mai lipsită de farmec lumea în care trăim, mai stupidă şi mai trufaşă, cu atât mi-e mai necesară apropierea acelor lucruri capabile să mă reconcilieze cu ea: un chip şi un trup de femeie, ca şi nenumărate privelişti din călătoriile mele, care m-au entuziasmat, mi-au încălzit inima şi m-au transpus într-o stare euforică.
Înghit o mulţime de pilule, ca să rezist la tot ce văd urât şi brutal în jurul meu. Am o meserie care mă poartă prin toată lumea. Sunt îndrăgostit nebuneşte de limba română, deşi trăiesc, de câţiva ani, la Paris. Iar mai presus de orice, venerez cel mai minunat dintre darurile oferite nouă, bărbaţilor - şi anume, femeile. Acesta a fost preambulul. Însă el are importanţa lui, fiindcă justifică tot restul.
Să nu fii mort înainte de-a fi murit cu adevărat
Prezentul text n-ar fi existat niciodată, dacă n-aş fi ispitit de poveştile de iubire publicate în paginile "Formulei AS", majoritatea lor semnate de femei. Din motivul acesta, m-am gândit ca şi în numele altor bărbaţi, să explic că dragostea, fie ea cât de frumoasă, nu este din păcate eternă, că de fiecare dată când fiorul îndrăgostirii de la începuturi dispare, e mai bine să evadezi din relaţiile care şi-au consumat emoţia. Problema aceasta cred că merită a fi discutată, fiindcă e preferabil să ştii ce te-aşteaptă, decât să mori într-o căsnicie, cu mult înainte de a fi murit cu adevărat. În ce mă priveşte, nu abdic de la principiul acesta, chiar dacă nu pot spune că sunt, neapărat, fericit. Sunt sincer, în schimb. Nu mimez niciodată iubirea şi nu o confund cu servituţile casnice. Sunt, de fapt, un idealist. Cred în iubirea vie, adevărată, în care arde emoţia de la început.
Un om lipsit de iubire nu poate iubi
În prezent, parcă n-aş mai susţine sută la sută valabilitatea acestei interpretări, ca explicaţie a instinctului meu de fugă. Inima omului e complicată şi are sute şi mii de motive ca să fie aşa cum este. Bănuiesc că şi în cazul meu acţionează multiple resorturi care îmi modelează "comportamentul", unele ceva mai superficiale, provenite tot din copilărie. Atunci i-am privit cu atenţie pe adulţi şi am constatat că, sărmanii de ei, duc o existenţă jalnică: mânii subite, laşităţi, vise trădate, banalităţi sufocante. Şi ostilităţile reciproce dintre bărbat şi femeie. Nicio urmă de altruism şi uitare de sine, oriîncotro ai fi căutat.
Aşadar, încă din anii adolescenţei, am decis cu aroganţă că eu voi face totul altfel. Aveam de gând să duc o viaţă "romantică", una cu plictiseală zero, cu locuri străine, cu limbi străine, cu glasuri străine, cu un cer pictat în culori africane, cu o muncă de care să nu-mi fie silă, când deschid ochii dimineaţa. Şi - aici urmează nelegiuirea - cu femei, nu cu multe, dar neapărat autentice, femei alături de care să-mi fie dor... să mă plictisesc, femei adevărate, puternice, inteligente, sensibile, dăruite cu marea ştiinţă a emoţiei. Înainte să fiu huiduit de galeria celor cu moravuri sănătoase, aş vrea să adaug aici o mică pledoarie în apărarea mea: niciodată nu m-au interesat femeile văzute ca nişte mobile multifuncţionale, modelul gospodină, cu talente de cadână seara. Nu, ci m-am lăsat întotdeauna sedus de îngemănarea a trei calităţi nepreţuite: căldură sufletească, inteligenţă şi frumuseţe. Orice altceva mi-a fost perfect indiferent. Reputaţia, contul bancar, abilităţile de bucătăreasă, profesia, trecutul, numeroşii (ori puţinii) bărbaţi care m-au precedat în graţiile doamnei mi s-au părut nişte amănunte fără importanţă. Eu nu doresc să posed femeile, ci să fiu cu ele. Viu. Acum. În prezent.
Viaţa mea n-ar fi meritat nici pe jumătate să fie trăită, dacă nu mi-ar fi ieşit în cale ele, multele mele iubite. Şi dacă nu mi-ar fi dăruit poveştile lor. Cu abisurile în care au privit la un moment dat. Cu elanurile şi temeritatea ce le-au permis să-şi construiască viaţa pe care o visau. Cu ipostaze ale tristeţii şi voioşiei şi ale gândirii nonconformiste, pe care n-aş fi avut prilejul să le întâlnesc altfel.
Desigur, alături de femeile care îmi aduc propria lor experienţă de viaţă simt că îmi pot găsi liniştea. Ca şi alături de cele ce nu idolatrizează un bărbat, ci comunică de la egal la egal cu el. Siguranţa de sine are o forţă de atracţie irezistibilă. Iar despre jocul erotic, nici nu mai trebuie să vorbesc. El este lucrul cel mai minunat cu putinţă, o comoară de fericire şi farmec, lăsată nouă moştenire de univers. Din păcate, feeria aceasta nu durează mai mult de patru-cinci ani. În mod fatal, ajungi la ziua în care eşuezi în faţa televizorului, cu o bere în faţă, trăgând de cuvinte ca să poţi lega un dialog. Unde a dispărut iubirea? Cu siguranţă în bucătărie, de unde vine miros de cartofi prăjiţi...
Sper să nu fi jignit pe nimeni cu această intervenţie a mea. Sunt sigur că printre cititorii revistei sunt oameni care au sărbătorit nunta de argint. Dintre ei, sau dintre alţii mai tineri, care au reuşit să-şi eternizeze iubirea, m-ar bucura să-mi spulbere cineva argumentele şi să mă convingă, printr-o altă poveste, că există aşa ceva: iubirea eternă.
ANDREI DOICARU - Paris
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
