"La forza d'un bel viso"

Despre complicata inimă a omului

Când Michelangelo zăcea pe patul de moar­te, a venit la el un prieten - spune le­gen­da - și l-a întrebat pe genialul artist cum putuse îndura atâtea: cei nouăzeci de ani de viață, in­fatuarea Papei în slujba căruia lucra, perioada zbu­ciumată a Renașterii. Iar muribundul a răspuns: "La forza d'un bel viso" - forța unui chip frumos.
Asta mi-aș permite să afirm că am și eu în comun cu marele maestru: ca bărbat, am înțeles de foarte de­vreme, cu un fel de intuiție copilărească, faptul că, oricât am colinda lumea, nu vom găsi nimic mai cap­tivant, mai copleșitor pe pământ, decât frumusețea unei femei. Poate că această revelație are legătură cu mama pe care, băiețel fiind, o surprindeam adesea admirându-se pe furiș în oglindă. Frumusețea era sin­gura ei consolare pentru o viață searbădă și neîm­pli­nită.
În consecință, de pe la zece ani am devenit "de­pendent". De atunci și până în ziua de astăzi, de­pendența mea nu-mi dă pace, mă trimite mereu în că­utarea drogului numit frumusețe. Și, pesemne, că așa voi rămâne. Cu cât este mai lipsită de farmec lumea în care trăim, mai stupidă și mai trufașă, cu atât mi-e mai necesară apropierea acelor lucruri capabile să mă reconcilieze cu ea: un chip și un trup de femeie, ca și nenumărate priveliști din călătoriile mele, care m-au entuziasmat, mi-au încălzit inima și m-au transpus într-o stare euforică.
Înghit o mulțime de pilule, ca să rezist la tot ce văd urât și brutal în jurul meu. Am o meserie care mă poartă prin toată lumea. Sunt îndrăgostit nebunește de limba română, deși trăiesc, de câțiva ani, la Paris. Iar mai presus de orice, venerez cel mai minunat din­tre darurile oferite nouă, bărba­ți­lor - și anume, fe­meile. Acesta a fost preambulul. Însă el are im­por­tanța lui, fiindcă justifică tot restul.

Să nu fii mort înainte de-a fi murit cu adevărat

Prezentul text n-ar fi existat niciodată, dacă n-aș fi ispitit de poveștile de iubire publicate în paginile "Formulei AS", majoritatea lor semnate de femei. Din motivul acesta, m-am gândit ca și în numele altor bărbați, să explic că dragostea, fie ea cât de frumoasă, nu este din păcate eternă, că de fiecare dată când fiorul îndrăgostirii de la începuturi dispare, e mai bine să evadezi din relațiile care și-au consumat emo­ția. Problema aceasta cred că merită a fi discutată, fiindcă e preferabil să știi ce te-așteaptă, decât să mori într-o căsnicie, cu mult înainte de a fi murit cu ade­vă­rat. În ce mă privește, nu abdic de la principiul acesta, chiar dacă nu pot spune că sunt, neapărat, fericit. Sunt sincer, în schimb. Nu mimez niciodată iubirea și nu o confund cu servituțile casnice. Sunt, de fapt, un idealist. Cred în iubirea vie, adevărată, în care arde emoția de la început.

Un om lipsit de iubire nu poate iubi

Cu siguranță că există o expli­ca­ție. Aș putea să scot la înaintare artileria grea, po­ves­tind despre mama care, la puțin timp după naștere, a încercat deja să scape de mine, plasându-mă la bunicii mei din pro­vincie, pentru că detesta să-și asume o respon­sabili­tate atât de mare cum era creșterea unui copil. Am aflat, deci, destul de devreme că iubirea nu figura în programul meu de viață. Sau, traducând în limbajul de serviciu al psihologilor: cineva ca mine este inapt pentru sentimente profunde: un om lipsit de iubire nu poate iubi.
În prezent, parcă n-aș mai susține sută la sută va­la­bilitatea acestei interpretări, ca explicație a instinc­tului meu de fugă. Ini­ma omului e com­pli­cată și are sute și mii de motive ca să fie așa cum este. Bănuiesc că și în cazul meu acțio­nează multiple resorturi care îmi modelează "com­portamentul", une­le ceva mai super­ficiale, provenite tot din copilărie. Atunci i-am privit cu atenție pe adulți și am constatat că, sărmanii de ei, duc o existență jalnică: mânii subite, lașități, vise trădate, banalități sufocante. Și ostilitățile reci­pro­ce dintre bărbat și femeie. Nicio urmă de altruism și uitare de sine, oriîncotro ai fi căutat.
Așadar, încă din anii adolescenței, am decis cu aroganță că eu voi face totul altfel. Aveam de gând să duc o viață "romantică", una cu plictiseală zero, cu locuri străine, cu limbi străine, cu glasuri străine, cu un cer pictat în culori africane, cu o muncă de care să nu-mi fie silă, când deschid ochii dimineața. Și - aici ur­mează nelegiuirea - cu femei, nu cu multe, dar neapărat autentice, femei alături de care să-mi fie dor... să mă plictisesc, femei adevărate, puternice, in­te­­ligente, sensibile, dăruite cu marea știință a emoției. Înainte să fiu huiduit de galeria celor cu moravuri să­nă­toa­se, aș vrea să adaug aici o mică ple­doarie în apă­rarea mea: niciodată nu m-au interesat femeile văzute ca niște mo­bile multifuncționale, modelul gos­podină, cu talente de cadână seara. Nu, ci m-am lăsat în­tot­deauna sedus de îngemănarea a trei calități ne­pre­­țuite: căl­du­ră sufletească, inteligență și frumusețe. Orice altceva mi-a fost per­fect indiferent. Reputația, contul ban­car, abilitățile de bucătăreasă, pro­fesia, tre­cutul, numeroșii (ori puținii) bărbați care m-au pre­cedat în grațiile doamnei mi s-au părut niște amănunte fără impor­tanță. Eu nu doresc să posed femeile, ci să fiu cu ele. Viu. Acum. În prezent.

Fatalul miros de cartofi prăjiți

Viața mea n-ar fi meritat nici pe jumătate să fie trăită, dacă nu mi-ar fi ieșit în cale ele, multele mele iubite. Și dacă nu mi-ar fi dăruit poveștile lor. Cu abisurile în care au privit la un moment dat. Cu elanurile și temeritatea ce le-au permis să-și cons­truiască viața pe care o visau. Cu ipostaze ale tristeții și voioșiei și ale gândirii nonconformiste, pe care n-aș fi avut prilejul să le întâlnesc altfel.
Desigur, alături de femeile care îmi aduc propria lor experiență de viață simt că îmi pot găsi liniștea. Ca și alături de cele ce nu idolatrizează un bărbat, ci comunică de la egal la egal cu el. Siguranța de sine are o forță de atracție irezistibilă. Iar despre jocul ero­tic, nici nu mai trebuie să vorbesc. El este lucrul cel mai minunat cu putință, o comoară de fericire și far­mec, lăsată nouă moștenire de univers. Din păcate, fe­e­ria aceasta nu durează mai mult de patru-cinci ani. În mod fatal, ajungi la ziua în care eșuezi în fața te­le­vi­zo­rului, cu o bere în față, trăgând de cuvinte ca să poți lega un dialog. Unde a dispărut iubirea? Cu sigu­ranță în bucătărie, de unde vine miros de cartofi prăjiți...
Sper să nu fi jignit pe nimeni cu această inter­ven­ție a mea. Sunt sigur că prin­tre cititorii revistei sunt oa­meni care au sărbătorit nun­ta de argint. Dintre ei, sau dintre alții mai tineri, ca­re au reușit să-și eternizeze iu­birea, m-ar bucura să-mi spulbere cineva argu­men­tele și să mă convingă, prin­tr-o altă poveste, că există așa ceva: iubirea eter­nă.

ANDREI DOICARU - Paris