La exact 30 de ani de la istorica victorie a fotbaliştilor de la Steaua, în finala Cupei Campionilor Europeni, România reuşeşte o performanţă similară în cel mai important sport de echipă feminin, handbalul. Ce n-au reuşit Oltchimul şi Baia Mare în anii din urmă reuşeşte o echipă de care puţină lume auzise până la finala de la Gyor: CSM Bucureşti. Coincidenţele cu seara magnifică de la Sevilla nu se opresc aici. Ca şi atunci, meciul s-a jucat pe muchie de cuţit, iar diferenţa dintre finaliste nu s-a putut stabili decât la seriile "de infarct" ale loviturilor de departajare: 11 metri atunci, 7 metri acum. La fel ca şi Steaua, CSM nu fusese creditată de nimeni cu şanse la victorie, nici înainte de începerea competiţiei, nici înainte de marea finală. De altfel, debutantă în Liga Campionilor, CSM Bucureşti pornea cu şansa a patra dintre cele patru echipe ajunse în formatul final, "Final 4", iar toate celelalte trei trupe prezente acolo o învinseseră în grupa principală a competiţiei! În fine, cât se poate de relevant e şi detaliul că ambele victorii au fost obţinute în deplasare: băieţii de la Steaua au învins puternica echipă a Barcelonei în Spania, la Sevilla, pe "Ramon Sanchez Pizjuan", în faţa a peste 50.000 de spectatori ai gazdelor, fetele de la CSM au trecut de marea echipă din Gyor (de două ori câştigătoare a Ligii Campionilor, în ultimii 3 ani) chiar pe terenul acesteia, în Ungaria, în faţa a 10.000 de suporteri maghiari pătimaşi.
Ar fi multe de spus despre cum a apărut, din nimic, această mare echipă, înfiinţată abia în 2007. O trupă construită în jurul unor mari valori ale handbalului românesc - Cristina Vărzaru, Oana Manea sau Aurelia Brădeanu - dar şi cu jucătoare străine de talia Jelenei Grubisic (cea mai bună jucătoare a acestui "Final 4") sau Bella Gulldén (cea mai bună marcatoare a competiţiei). E de discutat şi despre condiţiile pe care România le oferă pentru o astfel de performanţă. Ca să-şi completeze ciclul săptămânal de pregătire fizică, antrenamente şi jocuri, CSM schimbă nu mai puţin de trei săli şi aşteaptă ca atunci când are meciuri importante Polivalenta să nu fie închiriată de vreo altă echipă. E de discutat şi despre finanţarea sportului la noi, căci mare parte din bugetul anual de 2,5 milioane de euro vine din bani publici...
Dar, dincolo de toate aceste discuţii, victoria entuziasmantă a CSM-ului, cea mai importantă a unei echipe de club din România după 1989, ne aduce aminte că sportul e, înainte de toate, emoţie şi bucurie. E emoţia Aureliei Brădeanu înaintea loviturii decisive de la 7 metri, paşii aceia, traşi parcă la relanti, de la mijlocul terenului până la semicerc, în care, la 37 de ani de-abia împliniţi, îţi revezi întrega carieră: cele 16 turnee finale pentru România, cele 15 ediţii de Liga Campionilor, cu patru semifinale şi o finală, dar fără nicio victorie... Iei mingea, o baţi de două ori, o strângi tare în mână, îţi alegi colţul, dreapta sus, închizi ochii şi tragi cât poţi tu de tare. Apoi auzi doar vuietul sălii şi simţi bucuria colegelor care aleargă spre tine să te îmbrăţişeze. Bucuria la care visezi de 30 de ani, de când erai mică, bucuria la care şi noi visam, tot de atunci, tot de 30 de ani, de la noaptea magică a Stelei de la Sevilla.
P.S.: Artizanul marii victorii este antrenorul danez Kim Rasmussen. O coincidenţă legată mai puţin de Emerich Jenei, antrenorul Stelei din '86, cât de recentul scandal de la Operă, în care coregrafului danez Johan Kobborg i s-a cerut să plece din ţară...