La exact 30 de ani de la istorica victorie a fotbaliștilor de la Steaua, în finala Cupei Campionilor Europeni, România reușește o performanță similară în cel mai important sport de echipă feminin, handbalul. Ce n-au reușit Oltchimul și Baia Mare în anii din urmă reușește o echipă de care puțină lume auzise până la finala de la Gyor: CSM București. Coincidențele cu seara magnifică de la Sevilla nu se opresc aici. Ca și atunci, meciul s-a jucat pe muchie de cuțit, iar diferența dintre finaliste nu s-a putut stabili decât la seriile "de infarct" ale loviturilor de departajare: 11 metri atunci, 7 metri acum. La fel ca și Steaua, CSM nu fusese creditată de nimeni cu șanse la victorie, nici înainte de începerea competiției, nici înainte de marea finală. De altfel, debutantă în Liga Campionilor, CSM București pornea cu șansa a patra dintre cele patru echipe ajunse în formatul final, "Final 4", iar toate celelalte trei trupe prezente acolo o învinseseră în grupa principală a competiției! În fine, cât se poate de relevant e și detaliul că ambele victorii au fost obținute în deplasare: băieții de la Steaua au învins puternica echipă a Barcelonei în Spania, la Sevilla, pe "Ramon Sanchez Pizjuan", în fața a peste 50.000 de spectatori ai gazdelor, fetele de la CSM au trecut de marea echipă din Gyor (de două ori câștigătoare a Ligii Campionilor, în ultimii 3 ani) chiar pe terenul acesteia, în Ungaria, în fața a 10.000 de suporteri maghiari pătimași.
Ar fi multe de spus despre cum a apărut, din nimic, această mare echipă, înființată abia în 2007. O trupă construită în jurul unor mari valori ale handbalului românesc - Cristina Vărzaru, Oana Manea sau Aurelia Brădeanu - dar și cu jucătoare străine de talia Jelenei Grubisic (cea mai bună jucătoare a acestui "Final 4") sau Bella Gulldén (cea mai bună marcatoare a competiției). E de discutat și despre condițiile pe care România le oferă pentru o astfel de performanță. Ca să-și completeze ciclul săptămânal de pregătire fizică, antrenamente și jocuri, CSM schimbă nu mai puțin de trei săli și așteaptă ca atunci când are meciuri importante Polivalenta să nu fie închiriată de vreo altă echipă. E de discutat și despre finanțarea sportului la noi, căci mare parte din bugetul anual de 2,5 milioane de euro vine din bani publici...
Dar, dincolo de toate aceste discuții, victoria entuziasmantă a CSM-ului, cea mai importantă a unei echipe de club din România după 1989, ne aduce aminte că sportul e, înainte de toate, emoție și bucurie. E emoția Aureliei Brădeanu înaintea loviturii decisive de la 7 metri, pașii aceia, trași parcă la relanti, de la mijlocul terenului până la semicerc, în care, la 37 de ani de-abia împliniți, îți revezi întrega carieră: cele 16 turnee finale pentru România, cele 15 ediții de Liga Campionilor, cu patru semifinale și o finală, dar fără nicio victorie... Iei mingea, o bați de două ori, o strângi tare în mână, îți alegi colțul, dreapta sus, închizi ochii și tragi cât poți tu de tare. Apoi auzi doar vuietul sălii și simți bucuria colegelor care aleargă spre tine să te îmbrățișeze. Bucuria la care visezi de 30 de ani, de când erai mică, bucuria la care și noi visam, tot de atunci, tot de 30 de ani, de la noaptea magică a Stelei de la Sevilla.
P.S.: Artizanul marii victorii este antrenorul danez Kim Rasmussen. O coincidență legată mai puțin de Emerich Jenei, antrenorul Stelei din '86, cât de recentul scandal de la Operă, în care coregrafului danez Johan Kobborg i s-a cerut să plece din țară...