Am cunoscut-o în condiţii neobişnuite, într-un spital din ţară. Când am privit-o prima dată, am avut un sentiment de teamă şi de respingere. Era una dintre persoanele cu care urma să-mi împart zilele şi nopţile premergătoare unei intervenţii chirurgicale. În orice spital, atmosfera este deprimantă, durerea fizică, traumele psihice îşi lasă amprenta asupra ta, ca individ. Daniela era operată de o zi-două, era plină de tuburi, avea un turban mare de bandaje răsucit elegant în jurul capului şi, cel mai cumplit, un angrenaj sofisticat de sârme vârâte în gură, în aşa fel încât de-abia înţelegeam ce vorbea. Şi nu putea mânca nimic. Timp de 6 săptămâni, singura modalitate de a se alimenta erau lichidele. Nu are pe nimeni. A fugit de acasă, provine dintr-o familie dezmembrată, în care bătaia "este ruptă din rai", nimeni nu o dorea, şi s-a aciuit pe lângă o mânăstire unde măicuţele au acceptat-o. Nu are niciun venit, decât o pensie de handicap pe care, bineînţeles, o folosesc cei de acasă, dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc, nu despre ce nu avea Daniela vroiam să vă spun, ci despre nişte ochi de înger, pe care i-am descoperit în spatele armurii de tifoane şi tuburi, o privire atât de curată, care-şi făcea drum cu dezinvoltură şi nonşalanţă direct spre sufletul meu. În jurul ei era plin de icoane şi cărţi sfinte, lucruri simple, pe care orice creştin le are acasă, însă în cazul ei, aveau o încărcătură emoţională deosebită. Mi s-a întâmplat un lucru ciudat, am simţit că acel colţ atât de simplu al unei camere de spital avea un aer de sfinţenie, un miros de mir, o lumină îngerească... Felul în care se ruga, simplitatea gesturilor ei, legătura ei puternică cu divinitatea m-au făcut să înţeleg privirea aceea curată, plină de recunoştinţă faţă de oricine îi acorda o brumă de afecţiune, faţă de oricine o trata omeneşte.
N-am întâlnit niciodată până acum, o persoană atât de dornică să ajute pe oricine avea nevoie, fără să ceară nimic în schimb, atât de dornică să-şi sacrifice nopţile doar pentru a face bine altora, care erau singuri şi trişti...
Gândindu-mă la felul în care am reacţionat când am văzut-o prima dată, m-am ruşinat de mine, de felul în care am gândit, de prejudecăţile meschine care m-au determinat să mă protejez, să mă apăr de ea. Mi-am amintit că Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele şi ea a ştiut asta, în timp ce eu am avut nevoie de reflecţie, analiză, pentru a-i acorda puţină afecţiune, pentru a o strânge la sânul meu şi, Doamne, de cât de multă afecţiune are nevoie fata aceasta!
I-am promis că-i voi trimite un cadou de Moş Crăciun şi am întrebat-o ce şi-ar dori. Am rămas surprinsă de modestia pretenţiilor ei: şampon, ciocolată şi bomboane. Ne-am despărţit, repetându-mi ca un copil: şampon, ciocolată şi bomboane.
Mi-am amintit un film pe care l-am văzut cu mulţi ani în urmă, "Lista lui Schindler". Ceva, la sfârşitul filmului, m-a zdruncinat: disperarea lui Schindler că nu a putut face mai mult, drama individului care a descoperit adevărata valoare, iubirea faţă de semeni şi ajutorul faţă de ei, necondiţionat... Iubirea e totul, e marea taină care ne leagă. Am ştiut atunci că voi avea grijă de ea, nu numai de Moş Crăciun. Aşa mi-am promis. Nişte ochi de înger m-au privit şi-au rămas pe vecie pictaţi în sufletul meu. Am început prin a mă speria şi a o respinge, apoi m-am descoperit analizând-o, uimită, descoperind în micul ei univers o lume plină de candoare, şi am sfârşit iubind-o...
Am simţit că aripa unui înger mi-a mângâiat pentru o clipă obrazul obosit.
DANA MUNTEAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
