"DNA are o cauză legală şi utilă public, dar nu mi se pare că se poate justifica în legătură cu arestări făcute chiar la începutul campaniei electorale!"
- Domnule Ungureanu, suntem la 6 luni de la protestele de după tragedia din clubul Colectiv, când s-a cerut, imperativ, în stradă, o resetare a sistemului. Partidele au promis să se primenească. Acum, în plină campanie pentru locale, vedem o înghesuială de personaje cu probleme penale, multe cu şanse mari să câştige...
- Se poate spune că niciodată situaţia politică nu a fost mai proastă în România. Totuşi, nimic nou sub soare. Sunt candidaţi care, în parte, au probleme de natură penală, dar unii dintre ei s-au dovedit primari foarte buni, cum e cazul lui George Scripcaru, la Braşov. Din păcate, adevărul este că Direcţia Naţională Anticorupţie foloseşte o cauză absolut justificată, legală şi, desigur, utilă public, în scopuri politice, totuşi, mie nu mi se pare că DNA se poate justifica în legătură cu arestări care se puteau face acum 6 sau 8 luni şi care s-au făcut, ca din întâmplare, exact la începutul campaniei electorale. Iertaţi-mă, dar chiar dacă coşi cu alb pe alb, cusătura se vede! Avem şi hoţi, avem şi politicieni buni ca primari, dar avem şi procurori care ar trebui să mai reflecteze la ceea ce fac.
- Ce să mai înţeleagă, atunci, alegătorul, din toată această harababură?
- Oamenii sunt adesea subestimaţi. Ei înţeleg ce se întâmplă şi au învăţat, pe drept cuvânt, să se ţină deoparte. Mă aştept la un absenteism ridicat la alegeri, pe care nu l-aş pune doar pe seama politicienilor. E o nemulţumire faţă de sistem, în general. Aţi amintit de Colectiv, dar e vorba şi de ce se întâmplă pe un teren de fotbal sau într-un spital. E o oboseală, dacă nu chiar o resemnare, în faţa unei ţări care continuă să meargă prost.
- O resemnare totuşi greu de înţeles, când vezi că PSD are ca preşedinte un politician condamnat şi că fostul premier, şi el cercetat în justiţie, trage sfori pentru a fi preşedinte al Camerei Deputaţilor... În cazul ăsta, resemnarea pare un suicid...
- Dumneavoastră la ce v-aţi aşteptat, ca strada să strige "Vrem A+B!", iar deodată lumea să se despice în două şi de acolo să apară A şi B? Nu, asta e nerealist. Pe de altă parte, vă atrag atenţia, cu tot respectul, că există o diferenţă, până şi în politica românească. O spun fără pic de jenă: partidul din care fac parte, care are destule bube în cap, pe spinare şi pe picioare, este diferit, atât cât e diferit, de PSD. PNL e singurul partid dinspre care a pornit un semnal înspre stradă. Nu e o conversaţie între surzi. Strada vrea multe, partidul nostru nu s-a priceput să facă tot ce vrea strada, dar asta nu înseamnă că nu aude.
"Societatea civilă e naivă, dacă nu extrem de naivă!"
- De ce nu a reuşit societatea civilă să se organizeze, să vină cu o alternativă? Acest an tampon între guvernarea Ponta şi alegerile generale putea fi un bun prilej ca să vedem feţe proaspete, oneste, la alegeri.
- Pentru că societatea civilă e naivă, dacă nu extrem de naivă! Îşi poartă cu glorie insigna în piept, dar asta nu o face cu nimic mai bună. Ea e datoare să se profesionalizeze, şi asta înseamnă nu doar să ştii să faci seminarii şi să dai interviuri ceva mai savante decât cel pe care vi-l dau eu acum, înseamnă să înveţi administraţie, să vezi pe ce resorturi economice şi politice se sprijină ţara, de 27 de ani, şi să accepţi realitatea. Dacă te postezi doar ca idealist, revoluţionar, şi urli că totul e prost alcătuit, sigur, o să faci zgomot, dar asta nu va îmbunătăţi cu nimic situaţia.
- Partidul din care faceţi parte, PNL, a fost, la rândul său, foarte ezitant când a venit vorba să-şi desemneze candidatul pentru primăria generală a Capitalei. Cum explicaţi?
- E o criză de oameni pe care o trăiesc toate instituţiile din România, inclusiv ONG-urile, inclusiv presa, inclusiv instituţiile de cultură, toată lumea dă din colţ în colţ să găsească o valoare, un candidat, în cazul de faţă. La noi au fost, într-adevăr, greşeli, e o prostie să negi că s-au produs greşeli, dar greşelile au fost recunoscute şi, atât cât s-a putut, reparate. E, pur şi simplu, criză de oameni!
- Noul guvern aflat la conducerea României a fost ales tocmai pe criterii de performanţă. Cum se văd de la Bruxelles realizările lui? Valul de demisii din ultima lună ridică semne de întrebare.
- Ce s-a văzut de la Bruxelles este că în România, în urma unei traume sociale de mari proporţii, cum a fost tragedia de la Colectiv, sistemul politic s-a dat deoparte şi a lăsat locul unui sistem neutru, unui sistem tehnocrat. Dacă mă refer la persoana premierului Dacian Cioloş, nu aş spune că el a dezamăgit. S-a întâmplat altceva: un corp de tehnicieni care au fost aduşi pentru a asigura conducerea ministerelor a aflat, destul de repede, exact ce vorbeam mai înainte: anume, că realitatea e mult mai complexă, mai contradictorie şi deseori imposibilă, altfel decât se vede din afară. Sunt deja patru miniştri care au aflat, izbindu-se cu capul din plin, că realitatea e un lucru foarte dur. Una e să faci politică de cabinet la Bruxelles sau la Bucureşti, şi alta e să conduci un minister format din o grămadă de oameni şi să vezi că ai de-a face cu probleme care vin peste tine deodată şi din toate părţile. Să conduci un minister e un lucru foarte greu şi, iată, puţini reuşesc să-l facă bine.
- Ce se distinge bun, după cele şase luni de guvern Cioloş?
- Putem rămâne cu o grămadă de lucruri bune. Politica e un proces de învăţare permanentă. Totul e să aibă şi cine să înveţe. Bunăoară, putem rămâne cu ideea că există, în terminologia pe care o folosim, mult aer. Ne-am agăţat, şi de data asta, de un termen: tehnocrat. Nu e un termen-miracol. E, ca orice termen folosit în politică, o noţiune cu limite. Nu trebuie nici să ne bucure eventuala plecare a tehnocraţilor, nu trebuie nici să-i jelim. Noi nu avem nevoie de mai puţină politică şi de mai mulţi tehnocraţi, avem nevoie de politică mai bună, de politicieni care ştiu să facă politică mai bine. Adică, dacă sunt primari sau miniştri, să ştie administraţie.
"Uniunea Europeană a ajuns să plătească haraci premierului turc Erdogan"
- Nu doar agenda politică internă a României este înfierbântată, ci şi situaţia internaţională. Valurile de imigranţi musulmani au împărţit Europa în două: cei care fac apel la umanitate şi cei care, în contextul atentatelor de la Paris şi Bruxelles, cer o Europă mai fermă şi mai pragmatică.
- Uniunea Europeană tocmai a ajuns în situaţia de a cumpăra răgaz, plătind, pur şi simplu, tribut sau haraci - cum îi spuneau otomanii - celui care îşi permite să şantajeze Europa la gurile Bosforului, premierul turc Recep Erdogan. Erdogan a avut o propunere simplă: dacă îmi daţi 3 miliarde şi apoi alte 3 miliarde de euro şi dacă ridicaţi vizele de intrare pentru cetăţenii turci, atunci ţin robinetul închis. Dacă nu, dau drumul la refugiaţi. Asta ne spune multe despre UE, care nu a fost în stare să găsească soluţii pentru propriile probleme.
- Problema refugiaţilor favorizează ascensiunea extremei drepte europene, care câştigă bătălii peste tot. Euroscepticismul e în creştere. Încotro se îndreaptă Europa?
- Aş începe cu o observaţie: trebuie să fim foarte prudenţi când punem etichete. "Extrema dreaptă" e o etichetă foarte comodă, pentru că ea desemnează vinovatul de care avem nevoie şi care ne e util. Politicienii care se plâng de ascensiunea extremei drepte ar trebui să recunoască, mai întâi, că tocmai ei sunt cauza acestei tulburări. Extrema dreaptă nu putea să conducă la alegerile locale din Franţa, să fie în pragul preşedinţiei în Austria sau să câştige, cine ştie, preşedinţia Statelor Unite, dacă un public enorm, alcătuit din oameni în carne şi oase, nu s-ar fi revoltat, de mult timp deja, împotriva politicii actuale. Multe partide s-au adunat la centru, şi-au pierdut identitatea. În tot acest timp, publicul lor a fost supus unui program, după mine inacceptabil, de reeducare în masă. Astăzi ne pierdem timpul discutând despre ce e voie şi ce nu e voie să spunem în societate, ce e corect şi ce nu e corect. Deodată, toată lumea e rasistă sau potenţial rasistă, avem societăţi care inventează în fiecare zi alte şi alte victime. Politicienii şi-au imaginat că societăţile sunt pregătite să înghită orice şi oricât. De aici ascensiunea extremelor. Politicienii trebuie să înţeleagă că sunt autorii acestei situaţii grave.
"Cea mai mare ameninţare e Rusia"
- Care credeţi că sunt, de fapt, ameninţările reale şi grave la adresa Europei în acest moment?
- În primul rând, Rusia! E o ameninţare cu atât mai mare, cu cât nucleul vest-european care conduce UE refuză să înţeleagă că Europa are şi Est şi că Estul Europei e o parte la fel de importantă ca Vestul. Atâta vreme cât Estul e tratat - nu indiferent, dar, cumva, cu presupoziţia că trebuie să accepte şi interesele Rusiei, în zona asta nu va fi linişte şi toată Europa va fi pusă în pericol. A doua ameninţare e de ordin intern, cultural, e vorba de absorbţia a milioane de migranţi, în majoritate musulmani, care riscă să producă perturbări grave în inima societăţilor occidentale.
- Cum ar trebui să ne apărăm de aceste ameninţări?
- O să vă spun ce se putea face. Trebuia ca, în frunte cu liderii politici, societăţile să-şi reafirme identitatea. Să nu ne fie ruşine să spunem că suntem europeni, că suntem creştini, suntem români, suntem unguri, suntem belgieni. Apoi, să se pună capăt unei culturi politice timorate care propune, la nesfârşit, o toleranţă care se transformă în inamicul unor societăţi care cred că în acest fel sunt virtuoase. Nu poţi să hrăneşti în continuare, cu bugete uriaşe, asistaţi social, nu poţi să închizi ochii la nişte ghetouri ostile, implantate în toate marile oraşe occidentale, şi care trec rapid la suspendarea legii. Asta se putea face, şi sper că se mai poate face încă, sigur, într-o ploaie de reproşuri şi huiduieli şi dezaprobări din partea campionilor virtuţii. În joc e, însă, ce se va întâmpla cu societăţile noastre şi cu cele de după noi, repede, foarte curând şi, posibil, ireversibil.
- În contextul existenţei reale a unui pericol rusesc, consideraţi că România îl gestionează printr-un discurs diplomatic clar?
- România nu-şi găseşte vocea de discuţie cu Rusia, pentru că nu a avut-o niciodată. Diplomaţia noastră e prizoniera unei absenţe pe care a început să o considere un atu. Ne-am obişnuit prea mult să facem o politică externă şi o diplomaţie pasive şi un joc de aşteptare care spune, în esenţă, "Lasă, că trece şi asta!". Vorbesc aici şi de relaţiile cu Rusia, şi de relaţiile cu Uniunea Europeană, pe tema cotelor de refugiaţi. Sigur că, până la urmă, şi ăsta e un joc, dar e un joc care nu ne pregăteşte cu nimic pentru momentul când va trebui să facem, cu adevărat, ceva, când va depinde totul de noi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
