Destine

Dr. biolog VIOREL PĂIŞ - Un om de ştiinţă evocat sub imperiul dreptăţii şi din adâncul unei mari iubiri

Congres în Spania, la Valencia, 2014

Să stai ceasuri întregi, zile şi luni la rând, ani, unul după altul, la masa de lucru şi să cauţi, să cercetezi, să înţelegi tainele materiei vii, sădite în lumea infinită a celulei încă dinainte de naştere.

Să nu te obosească trecerea clipelor, să nu vezi anotimpurile, să trăieşti doar pentru a descifra adevărul vieţii în ochiul rotund al microscopului, şi lumina lui albăstruie să fie singura care te leagă de ceea ce este în jur. O viaţă întreagă petrecută sub haloul acestei lumini, cu speranţă şi nădejde că orice mişcare, orice observaţie ar putea descâlci întortocheatele căi ale fiinţei. Pentru binele tuturor, pentru sănătatea lor, pentru adevărul ştiinţific nimic nu este prea mult, orice sacrificiu trebuie acceptat şi asumat. Aşa a înţeles să trăiască şi să-şi ducă până la capăt viaţa dr. biolog Viorel Păiş, unul dintre cei mai înzestraţi cercetători ai tainelor ascunse în universul celulelor.

Scurtă biografie ştiinţifică

Viorel Păiş s-a născut în anul 1942, lângă Vălenii de Munte, în Drajna de Jos. Fire curioasă, mergând cu întrebările şi ipotezele până în cele mai intime detalii ale fenomenelor, a fost un mare iubitor de natură. A absolvit Facultatea de Biologie, ajungând Doctor în Biologie Celulară, fiind atras mai ales de tainele ascunse în celule. Aşa a ajuns şeful Laboratorului de microscopie electronică la Clinica de Neurochirurgie din Bucureşti. A fost mereu fascinat de necunoscutele creierului uman, şi cercetările sale au adus rezultate pe măsura muncii şi aşteptărilor. De-a lungul multor ani de observaţii, analize şi cercetări, a descoperit nişte celule cu rol deosebit în sistemul nervos, pe care le-a numit cordocite. Fără a intra în prea multe detalii şi termeni de specialitate, care i-ar nedumeri poate pe cititori, trebuie reţinut faptul că a fost un pionier al studiului acestor celule cu un rol fundamental în creier. Folosind microscopia optică şi microscopia electronică de transmisie, a reuşit să le localizeze şi a subliniat rolul lor antitumoral în formarea tumorilor cerebrale, pe de-o parte, dar şi posibilitatea ca acestea să se transforme, în anumite condiţii, în tumori meningeale fibroase pe care le-a numit cordocitoame. Datorită rezultatelor obţinute, a fost invitat să lucreze ca cercetător în cadrul Institutului de Neurofarmacologie "Rudolf Magnus" şi la Institutul de Biologie Moleculară din Utrecht (Olanda). A fost "cercetător vizitator" la Universitatea California (UCLA), Şcoala de Medicină "David Geffen", Los Angeles, SUA, şi a lucrat şi la Institutul de Nanosisteme (CNSI), Departamentul de Microscopie Electronică. În ţară, a colaborat cu Spitalul de arşi, făcând cercetări despre acţiunea unor substanţe asupra pielii, a colaborat cu Prof. Dr. Ana Aslan. A fost considerat promotor al microscopiei electronice în dermatologie, publicând prima monografie din România privind ultrastructura acestui organ - pielea - în condiţii normale şi patologice, şi a publicat un atlas de citopatologie ultrastructurală cutanată la om. Timp de mai bine de treizeci de ani, a lucrat alături de doi savanţi - Prof. Dr. Constantin Arseni şi Prof. Dr. Leon Dănăilă, cercetând tainele creierului pe o bogată cazuistică oferită de aceştia, rezultatele cercetărilor şi observaţiilor lui fiind înscrise în tratatele apărute, unele în colaborare, sau în lucrările prezentate la congrese interne şi internaţionale. Munca lui de peste patruzeci de ani la microscopul electronic a stat la baza multor descoperiri, numele lui fiind un reper important în cercetarea medicală.

EMILIA PĂIŞ
"Eu cred că aceasta este esenţa dragostei dintre doi oameni: sacrificiu şi devotament"

Cum intri în cameră, un pic la dreapta, e un fotoliu, iar în faţa lui, o măsuţă pe care toate par pregătite în aşteptare. Creioanele ascuţite, un teanc de hârtie albă, nişte cărţi aşezate ordonat, o lupă, nişte imagini cu celule văzute la microscop, câteva hârtiuţe cu însemnări lăsate acolo pentru o a doua zi care n-a mai venit, un caiet deschis la un semn anume şi multe pixuri, gata să fie folosite, dacă presupunerile, ideile, descoperirile ar trebui notate, ca să nu se spulbere în uitare. Lampa învăluie totul într-o lumină blândă şi tristă. Suntem în camera de lucru a dr. biolog Viorel Păiş. Emilia Păiş, soţia lui, este acum singură. Singurătatea ei poartă numele soţului dispărut mult prea devreme, în urma unui infarct. Încercăm prin acest dialog să cunoaştem viaţa unui cercetător, dar şi să înţelegem în ce măsură talentul, munca, onestitatea, dăruirea care l-au animat de-a lungul întregii vieţi pot fi ingredientele unei existenţe de excepţie, dedicate cunoaşterii.

- Aţi fost, de-a lungul anilor, cel mai apropiat colaborator al dr. biolog Viorel Păiş. Vi se spunea "echipa de şoc", pentru că pasiunea pentru cercetare a fost mereu pe primul plan, punând în umbră viaţa personală. V-aţi dedicat cu totul studiului. A fost greu, a fost uşor să trăiţi astfel?

- Când ne-am cunoscut, soţul meu, Viorel Păiş, era cercetător ştiinţific în Departamentul de Microscopie Electronică. De la început m-a atras la el seriozitatea, curiozitatea şi pasiunea pentru cercetare; avea un suflet copilăresc, era mereu vesel, dar când era vorba de meserie, era un cerebral, gândurile lui fiind mereu canalizate doar către ceea ce lăsa pe masa de lucru şi la microscop. Pentru a-l ajuta mai mult, am renunţat la Facultatea de Medicină. Am văzut că bărbatul pe care-l iubeam avea mare nevoie de mine şi n-am dat înapoi. Mai târziu, el a recunoscut sacrificiul meu, spunând că nu ar fi realizat atâtea lucruri, dacă nu l-aş fi ajutat în permanenţă.

Dar eu cred că tocmai aceasta este esenţa iubirii, a dragostei dintre doi oameni: sacrificiu şi devotament pentru a-l ajuta pe celălalt să se împlinească. Am trăit o dragoste aşezată, calmă, ne-am respectat şi eram mereu nedespărţiţi; plecam şi veneam de la serviciu împreună, lucram în acelaşi laborator, aveam aceleaşi nelinişti şi întrebări legate de observaţiile ştiinţifice. Pentru unii poate părea obositor, dar pentru noi nu a fost aşa. Eram fericiţi, lucrând cot la cot, într-un domeniu atât de captivant cum este cercetarea ştiinţifică. M-am străduit să creez în jurul lui o oază de linişte de care avea nevoie pentru studiu şi creaţie. Aşa am ajuns să fim, într-adevăr, o "echipă de şoc", greu de învins, pentru că nu trăiam decât pentru ceea ce însemna familia şi cercetarea. Am reuşit să împăcăm rigoarea unei vieţi aspre, aşa cum a fost aceea în cercetarea românească, ani de-a rândul, cu echilibrul unei familii fericite. În ciuda greutăţilor, am avut o viaţă frumoasă şi împlinită, deşi au fost destule piedici, lipsuri, dar şi invidii din partea altora, în ceea ce priveşte rezultatele în activitatea de cercetare. Poate că unii se întreabă cum de este posibil ca într-o familie de cercetători să se ajungă la performanţă ştiinţifică. Astăzi pot să le răspund cu toată convingerea: cercetarea înseamnă, în primul rând, un imens sacrificiu al vieţii personale în favoarea ştiinţei. Nu se poate altfel. Fără o dăruire exemplară, fără urmărirea temeinică a scopului propus, fără muncă asiduă n-ai cum să ajungi la rezultate notabile. Aşa cum este, de altfel, în orice domeniu de vârf.
De multe ori, soţul meu s-a întors de la uşă, când eram pregătiţi să mergem la vreun spectacol, se aşeza la birou şi începea să scrie, pentru că tocmai atunci îi venea în minte ceva de care era preocupat. Mă punea să-i aduc însemnările, să-i citesc fişele făcute înainte, să-i dau fotografiile şi imaginile scoase la microscop şi, uite aşa, spectacolul de teatru sau de operă la care renunţam se transforma în ore de muncă încheiată de multe ori odată cu zorii.

Pasiune mistuitoare

În 1990, soţul meu a primit o bursă de la Institutul "Rudolf Magnus" din Olanda, pentru o perioadă de doi ani. Când s-a întors, la Clinica de Neurochirurgie toate erau schimbate (schimbate şi într-o continuă căutare şi neaşezare, aşa cum s-a întâmplat în toate domeniile, în anii aceia tulburi), microscopie electronică nu se mai făcea, microscopul electronic era părăsit într-o cameră, cu brancarde aruncate peste el. A suferit enorm când a văzut toate acestea, dar în ciuda acestor realităţi sumbre, el nu a încetat munca, pentru că, încă din anul 1988, când a scris despre ateroscleroza cerebrală din sistemul carotidian, a rămas cu nişte semne de întrebare legate de celulele speciale observate în creier. A vrut să continue aceste cercetări în anul 2006, numai că proiectul de cercetare propus nu i s-a mai aprobat şi a fost pensionat, deşi era cercetător ştiinţific gr. II şi ar fi putut, conform legii, să mai lucreze (a fost o încercare de a-l împiedica să-şi continue cercetările). Şi-a continuat, totuşi, investigaţiile, cu ajutorul colegilor din alte institute, astfel că pentru cercetările lui a primit în anul 2008 Premiul "Gheorghe Marinescu" al Academiei Române. Şansa lui a fost însă că fiul nostru, Emil Sebastian Păiş, care este medic în SUA, l-a prezentat directorului de cercetare de la UCLA. Acesta, văzându-l atât de pasionat, i-a cedat din timpul lui de acces la aparatura performantă, cu care a verificat rezultatele cercetărilor din ţară şi filmele făcute de-a lungul anilor.

"Spre sfârşitul vieţii, a regretat că a fost atât de «patriot» şi a refuzat să plece din ţară"

- V-aţi gândit vreodată că plecarea din ţară i-ar fi oferit soţului dvs. mai multe şanse în cercetare?

- Niciodată soţul meu nu şi-a dorit să plece definitiv din ţară, dar spre sfârşitul vieţii, mi-a mărturisit că regretă că a fost atât de patriot, pentru că ar fi putut să realizeze mult mai multe dacă ar fi fost susţinut, aşa cum se întâmplă cu cercetătorii din alte ţări. Străinii i-au spus că cea mai mare slăbiciune a românilor este că nu vor să colaboreze între ei, că sunt invidioşi şi nu se ajută. Din păcate, şi între cercetători lucrurile stau exact aşa, nu se susţin, nu se ajută, nu se citează în lucrări; dar soţul meu nu era aşa, el avea un mare respect pentru munca altora, a fost loial adevărului ştiinţific.

- Ceea ce spuneţi subliniază o tristă realitate întâlnită aproape în toate mediile, cu atât mai trist este că această lipsă de solidaritate şi onestitate apare şi în rândul intelectualilor.

- Regret faptul că nu a fost ajutat atunci când avea nevoie, că nu i s-au recunoscut totdeauna meritele în ţară, că nu este amintit de către cei care s-au folosit de munca lui de-o viaţă, că au rămas atâtea lucruri pe care voia să le mai studieze. Prea repede dăm la o parte viaţa unui om şi lovim în valori. Un fel de nerecunoştinţă generală se aşează peste realizările şi munca celor plecaţi dintre noi. Am observat că acesta este un fenomen des întâlnit în lumea noastră românească, imediat ce dispare cineva. Aş fi vrut ca cei cu care a colaborat să nu-l uite sau să-l omită intenţionat, repet, intenţionat, atunci când vorbesc în interviuri despre realizările lor. Ar fi şi acesta un omagiu îndreptăţit. Acestora le transmit un citat din Lucian Blaga: "Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele". De curând, a fost făcut cetăţean de onoare post-mortem al localităţilor Vălenii de Munte şi Drajna de Jos, societatea civilă recunoscând astfel meritele lui. Dar forurile medicale, Academia Română, pe care le-a reprezentat la zeci de congrese internaţionale, au aşezat un strat de uitare peste el, deşi au o datorie morală faţă de memoria lui. Nu este drept să-l uite, şi nu spun asta în calitate de soţie a lui, ci de colaborator cu care a lucrat o viaţă întreagă.

***

Nu sunt un pasionat al ştiinţei. Mă impresionează, însă, oamenii care luptă pentru dreptate, iar felul în care doamna Emilia Păiş a înţeles să apere memoria soţului ei este, cu adevărat, exemplar. Neobosită în a impune rostirea adevărului, femeia aceasta firavă, care mi-a mărturisit că de la moartea soţului ei nu-şi mai găseşte locul şi că timpul este prea încăpător acum pentru ea, luptă onest, temeinic şi tenace. Sunt convinsă că va reuşi!
Nu pot să nu mă întreb, totuşi, ce rămâne dincolo de interviuri, cărţi, congrese de specialitate, prietenii, ore nenumărate de laborator, întrebări şi căutări febrile. Cât din acestea străbat până la noi, din spatele datelor şi rezultatelor exacte, seci, de neschimbat, obţinute după ani şi ani de cercetare? Cât anume din zbuciumul unui căutător poate fi înscris în poezia luminii albastre a microscopului? Este oare suficient să trăieşti frumos şi demn, să fii onest şi să pui mai presus de fericirea personală binele celorlalţi? Ce mai lipseşte oare acestei lumi pentru ca oamenii de excepţie de lângă noi să fie preţuiţi aşa cum li se cuvine?

CARTE DE VIZITĂ

- Lucrările dr. biolog Viorel Păiş au revoluţionat concepte celulare; el a schimbat conceptul clasic privind natura şi funcţia piei mater (membrană care protejează sistemul nervos) - demonstrând pentru prima dată, prin microscopie electronică de transmisie, că aceasta este formată din cordocite şi vase de sânge.
- A demonstrat că celulele numite cordocite au rol fundamental în cooperarea cu celulele stem, în procesele de regenerare şi reparare tisulară.
- A descris pentru prima dată în literatura de specialitate o nouă formă de moarte celulară programată autoschizică, şi anume, "autosciziunea în endoteliul vascular cerebral uman".
- A demonstrat prezenţa cordocitelor în piele.
- A fost director de proiect la 32 de teme de cercetare finanţate de Academia de Ştiinţe Medicale, a scris 7 cărţi, 17 atlase şi 242 lucrări ştiinţifice în domeniul microscopiei electronice clinice, dermatologice şi neuropatologice.
- Cercetările de biologie şi patologie celulară au fost apreciate de comunitatea ştiinţifică internaţională, fiind inclus în Who's Who in the World 2014 şi 2016 şi în Who's Who in Science and Engineering 2016-2017.
- În 2006 a fost nominalizat în Medical Who's Who - Romania şi în 2008 a primit Premiul "Gh. Marinescu" al Academiei Române, pentru lucrarea "Celulele interstiţiale ale creierului uman. Atlas de microscopie optică şi electronică", semnată împreună cu acad. Leon Dănăilă.