M-a mângâiat aripa unui înger...

Cititor Formula AS
Numele ei este Daniela.

Am cunoscut-o în condiții neobișnuite, într-un spital din țară. Când am privit-o prima dată, am avut un sen­timent de teamă și de res­pingere. Era una din­tre per­soanele cu care urma să-mi îm­part zilele și nopțile pre­mergătoare unei in­ter­venții chirur­gi­cale. În orice spital, atmosfera este deprimantă, du­rerea fizică, traumele psi­hice își lasă amprenta asupra ta, ca individ. Daniela era operată de o zi-două, era plină de tuburi, avea un turban ma­re de bandaje răsucit elegant în jurul capului și, cel mai cumplit, un angrenaj sofisticat de sârme vârâte în gură, în așa fel încât de-abia înțelegeam ce vor­bea. Și nu putea mânca nimic. Timp de 6 săp­tă­mâni, singura modalitate de a se alimenta erau lichidele. Nu are pe nimeni. A fugit de acasă, provine dintr-o familie dezmem­brată, în care bătaia "este ruptă din rai", nimeni nu o dorea, și s-a aciuit pe lângă o mânăstire unde măicuțele au acceptat-o. Nu are niciun venit, decât o pensie de handicap pe care, bineînțeles, o folosesc cei de acasă, dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc, nu despre ce nu avea Daniela vro­iam să vă spun, ci despre niște ochi de înger, pe care i-am des­co­perit în spatele armurii de tifoane și tuburi, o pri­vire atât de curată, care-și făcea drum cu dezin­vol­tură și nonșalanță direct spre sufletul meu. În jurul ei era plin de icoane și cărți sfinte, lucruri simple, pe care orice creștin le are acasă, însă în cazul ei, aveau o încărcătură emo­țională deo­sebită. Mi s-a întâmplat un lucru ciu­dat, am simțit că acel colț atât de simplu al unei camere de spi­tal avea un aer de sfințenie, un mi­ros de mir, o lumină îngerească... Felul în care se ruga, sim­plitatea gesturilor ei, legătura ei pu­ter­nică cu divi­nitatea m-au făcut să înțeleg privirea aceea curată, plină de recunoștință față de oricine îi acorda o brumă de afecțiune, față de oricine o trata omenește.
N-am întâlnit niciodată până acum, o persoană atât de dornică să ajute pe oricine avea nevoie, fără să ceară nimic în schimb, atât de dornică să-și sacrifice nopțile doar pentru a face bine altora, care erau singuri și triști...
Gândindu-mă la felul în care am reacționat când am văzut-o prima dată, m-am rușinat de mine, de felul în care am gândit, de prejudecățile meschine care m-au determinat să mă protejez, să mă apăr de ea. Mi-am amintit că Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele și ea a știut asta, în timp ce eu am avut nevoie de reflecție, analiză, pentru a-i acorda puțină afecțiune, pentru a o strânge la sânul meu și, Doamne, de cât de multă afecțiune are nevoie fata aceasta!
I-am promis că-i voi trimite un cadou de Moș Crăciun și am întrebat-o ce și-ar dori. Am rămas surprinsă de modestia pretențiilor ei: șampon, ciocolată și bomboane. Ne-am despărțit, repetân­du-mi ca un copil: șampon, ciocolată și bom­boa­ne.
Mi-am amintit un film pe care l-am văzut cu mulți ani în urmă, "Lista lui Schindler". Ceva, la sfârșitul filmului, m-a zdruncinat: disperarea lui Schindler că nu a putut face mai mult, drama individului care a descoperit adevărata valoare, iubirea față de semeni și ajutorul față de ei, ne­con­diționat... Iubirea e totul, e marea taină care ne leagă. Am știut atunci că voi avea grijă de ea, nu numai de Moș Crăciun. Așa mi-am promis. Niș­te ochi de înger m-au privit și-au rămas pe ve­cie pictați în sufletul meu. Am început prin a mă speria și a o respinge, apoi m-am descoperit ana­lizând-o, uimită, descoperind în micul ei uni­vers o lume plină de candoare, și am sfârșit iu­bind-o...
Am simțit că aripa unui înger mi-a mângâiat pentru o clipă obrazul obosit.

DANA MUNTEAN