Am cunoscut-o în condiții neobișnuite, într-un spital din țară. Când am privit-o prima dată, am avut un sentiment de teamă și de respingere. Era una dintre persoanele cu care urma să-mi împart zilele și nopțile premergătoare unei intervenții chirurgicale. În orice spital, atmosfera este deprimantă, durerea fizică, traumele psihice își lasă amprenta asupra ta, ca individ. Daniela era operată de o zi-două, era plină de tuburi, avea un turban mare de bandaje răsucit elegant în jurul capului și, cel mai cumplit, un angrenaj sofisticat de sârme vârâte în gură, în așa fel încât de-abia înțelegeam ce vorbea. Și nu putea mânca nimic. Timp de 6 săptămâni, singura modalitate de a se alimenta erau lichidele. Nu are pe nimeni. A fugit de acasă, provine dintr-o familie dezmembrată, în care bătaia "este ruptă din rai", nimeni nu o dorea, și s-a aciuit pe lângă o mânăstire unde măicuțele au acceptat-o. Nu are niciun venit, decât o pensie de handicap pe care, bineînțeles, o folosesc cei de acasă, dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc, nu despre ce nu avea Daniela vroiam să vă spun, ci despre niște ochi de înger, pe care i-am descoperit în spatele armurii de tifoane și tuburi, o privire atât de curată, care-și făcea drum cu dezinvoltură și nonșalanță direct spre sufletul meu. În jurul ei era plin de icoane și cărți sfinte, lucruri simple, pe care orice creștin le are acasă, însă în cazul ei, aveau o încărcătură emoțională deosebită. Mi s-a întâmplat un lucru ciudat, am simțit că acel colț atât de simplu al unei camere de spital avea un aer de sfințenie, un miros de mir, o lumină îngerească... Felul în care se ruga, simplitatea gesturilor ei, legătura ei puternică cu divinitatea m-au făcut să înțeleg privirea aceea curată, plină de recunoștință față de oricine îi acorda o brumă de afecțiune, față de oricine o trata omenește.
N-am întâlnit niciodată până acum, o persoană atât de dornică să ajute pe oricine avea nevoie, fără să ceară nimic în schimb, atât de dornică să-și sacrifice nopțile doar pentru a face bine altora, care erau singuri și triști...
Gândindu-mă la felul în care am reacționat când am văzut-o prima dată, m-am rușinat de mine, de felul în care am gândit, de prejudecățile meschine care m-au determinat să mă protejez, să mă apăr de ea. Mi-am amintit că Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele și ea a știut asta, în timp ce eu am avut nevoie de reflecție, analiză, pentru a-i acorda puțină afecțiune, pentru a o strânge la sânul meu și, Doamne, de cât de multă afecțiune are nevoie fata aceasta!
I-am promis că-i voi trimite un cadou de Moș Crăciun și am întrebat-o ce și-ar dori. Am rămas surprinsă de modestia pretențiilor ei: șampon, ciocolată și bomboane. Ne-am despărțit, repetându-mi ca un copil: șampon, ciocolată și bomboane.
Mi-am amintit un film pe care l-am văzut cu mulți ani în urmă, "Lista lui Schindler". Ceva, la sfârșitul filmului, m-a zdruncinat: disperarea lui Schindler că nu a putut face mai mult, drama individului care a descoperit adevărata valoare, iubirea față de semeni și ajutorul față de ei, necondiționat... Iubirea e totul, e marea taină care ne leagă. Am știut atunci că voi avea grijă de ea, nu numai de Moș Crăciun. Așa mi-am promis. Niște ochi de înger m-au privit și-au rămas pe vecie pictați în sufletul meu. Am început prin a mă speria și a o respinge, apoi m-am descoperit analizând-o, uimită, descoperind în micul ei univers o lume plină de candoare, și am sfârșit iubind-o...
Am simțit că aripa unui înger mi-a mângâiat pentru o clipă obrazul obosit.
DANA MUNTEAN