ANCHETĂ - Dedicaţie la o floare

- Dacă din florile care v-au ieşit de-a lungul vieţii în drum există, una, legată de-o întâmplare pe care nu puteţi s-o uitaţi, noi vă invităm să-i spuneţi povestea. E luna Mai, primăvara a explodat şi aşteaptă să-i celebrăm triumful -

MATEI FLORIAN
Planta mea fără nume

Acum cinci ani, când am cumpărat casa, ea era deja înăuntru. O plantă verzuie, cu frunze mari, ro­tunde, cărnoase, uşor zburlită şi cam şuie, cu tulpini încovoiate care porneau de-a valma spre podea. Părea să nu se împace prea bine cu ghiveciul ei mic, de plas­tic, părea că nu mai are mult şi că o să plece şerpeşte pe parchetul la­minat. Era cam mofluză şi uşor îngălbenită. Părea bătrână şi ţâf­noa­să. In­tro­vertită. Orgolioasă. Nepă­să­toare. Sălbăticită. N-avea nimic din cochetăria unui tran­dafir japonez, de pildă. Sau din eleganţa subţire şi aristocrată a unui leandru. Era o atârnătoare plebee, într-un ghiveci mic, de plastic. Dar măcar avea perso­na­litate. Mi-a plăcut de ea. Proprietarul mi-a spus că o lasă, că n-are unde să o ducă, că n-are cum să o transporte. E o floare bună, mi-a zis, n-are nevoie să fie udată des, nici de prea multă lumină. L-am în­trebat cum se numeşte, a râs şi mi-a zis că nu ştie, l-am întrebat dacă înfloreşte, a râs iar, mi-a zis că nici asta nu ştie. Nu crede că înfloreşte. Lui nu i-a înflorit niciodată. La rândul lui, o moştenise de la cel care locuise îna­inte. Şi a zâmbit din nou. "E un fel de floarea casei, nu e ea prea fru­moasă, dar ră­mâne aici, oricine ar veni". În sfârşit, mă făcusem mare. Eram proprietar, aveam o casă, un aragaz, un frigider şi o floare. Aveam şi treizeci şi ceva de ani. Era bine, cum să nu fie bine? Nu udasem niciodată o floare a mea, doar pe ale altora. E şi ăsta un cri­teriu ca să ştii că te-ai făcut mare.
Partea proastă, atunci când te-ai făcut mare, ai trei­zeci şi ceva de ani, o casă, un aragaz, un frigider şi o floare, e că îţi dai seama că, deocamdată, nu poţi locui aici. Ai nevoie de zeci de alte lucruri cu care să umpli o casă, fie ea şi un apartament de bloc de două camere, de undeva de la marginea Bucu­reştiului. Un pat, de pildă, o masă, nişte scaune, un birou, ştiţi şi dumneavoastră, n-are rost să le înşir pe toate. Iar pentru asta, tot când te faci mare îţi dai seama, îţi trebuie şi nişte bani. Iar dacă n-ai banii ăia, amâni să te muţi, mai stai un pic cu ai tăi, şi încet, pe rând, începi să aduci lucruri în casa ta cea nouă. M-am tot mutat încet, vreme de şase luni şi mai bine. Un scaun, o masă, un birou. Au fost luni în care nu m-am mutat deloc, pentru că nu aveam ce să aduc. Luni calde, de vară, cu asfalt topit şi aer pre­cum câlţii de lână. Luni în care n-aş fi ieşit din ca­să pentru nimic din lume. Dar am ieşit, doar pen­tru că era ea. Ea, nebuna, ţâfnoasa, draga mea de floare. Nu puteam s-o las singură, nu puteam s-o las neu­dată. Pur şi simplu nu puteam. Mă che­ma, nu ştiu cum, dar mă chema. Ştiţi, cli­pele alea când, brusc, inima îţi zvâcneşte şi te întrebi ce-i asta. Cauţi răspunsul şi-l găseşti. Al meu ăsta era: floarea. Nu poţi s-o laşi să moară, îmi ziceam, nu poţi. Ple­cam când simţeam că mă cheamă. O găseam acolo, şi mai galbenă, şi mai zuză, şi mai îmbătrânită, planta mea fără nume, din casa mea goală. O udam, îi vorbeam, o rugam să mă ierte. Îi mângâiam frun­zele, îi promiteam că n-o s-o mai uit. Cumva, nu ştiu cum, simţeam că mă iartă, că nu se supără pe mine. Cumva, nu ştiu cum, simţeam că mă place. Ştiu, era o plantă, nici măcar nu-i ştiam numele. Dar, încet, în tot acel mutat care nu se mai sfârşea, devenise mult, mult mai mult de atât.
Într-un târziu, m-am mutat cu totul. Ea supra­vie­ţuise verii ăleia de coşmar. Părea mulţumită, părea să lenevească în noul ei ghiveci de ceramică, pla­cidă, verde, aplecată binişor spre parchetul laminat. Nici nu mai părea aşa de bătrână. Dimpotrivă. Eram la casa mea, îmi udam propria floare, ar fi putut să fie bine, nu prea era. Şi asta înţelegi când te faci mare, că binele ăsta nu e la cheremul tău. N-a fost prea bine mult timp, o vreme nici n-am mai stat în noua casă. Planta a continuat să fie udată, la trei-patru zile; v-am zis, nu e o floare mofturoasă. S-a făcut tot mai mare, a trebuit să-i iau câteva tulpini şi să le mut într-un alt ghiveci. Au crescut şi ele. Nu mi-aş mai fi imaginat casa fără ea. Draga de ea. Fru­moasa. Zurlia. Verzitura mea atâr­nată. Când m-am întors în casă, mă aştepta. I-am vorbit, am mân­gâ­iat-o, am întrebat-o dacă îşi aminteşte de mine. Nu mi-a răspuns, nu atunci. Mi-am văzut de treabă.
Încet, a început să fie bine. Din nou. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când simt binele ăsta, îmi vine să scriu. Am început să scriu. Chiar în dimineaţa în care am scris primul rând dintr-o nouă carte, a în­flo­rit. Şi ea, şi sora ei geamănă din celălalt ghiveci. În acelaşi timp, odată cu mine. M-a aşteptat, mi-a răs­puns. Au rămas înflorite de atunci. O puzderie de flori mărunte şi roşii. Mă iertaţi, dar îmi cam vine să plâng. E chiar în faţa mea acum şi îi scriu asta: că o iubesc!


OTILIA ŢEPOSU
Floarea de ţiclamă

În ziua aceea am ajutat-o să se spele. Nu mai putea să stea în picioare nesprijinită, aşa că am aşezat-o pe un scaun pus sub duş. A stat cuminte ca un prunc ascultător, câtă vreme am potrivit apa, să nu fie nici prea rece, dar nici prea caldă. Apoi i-am dat săpunul, dar îl ţinea atât de strâns în mâini, ca şi cum s-ar fi ţinut de el ca să nu cadă de pe scaun. Am crezut că-i este frică. Am luat săpunul din mâinile ei, care s-au reaşezat pe genunchi, cu palmele desfăcute ca două frunze rupte şi uitate pe-o bancă. Nu se uita la mine. Îşi privea mâinile, cu capul aple­cat, şi-n momentul acela am crezut că, de fapt, ei nu-i era frică, ci se ruşina de faptul că nu mai poate să se spele singură. Aşa am crezut, dar m-am înşelat. Ea ştia. Şi-atunci m-am gândit să o spăl cât mai repede cu putinţă şi s-o ating foarte puţin, cât mai rar, ca să nu simtă atingerea de mine, ca să-i mic­şorez oarecum ruşinea. Am săpunit un burete şi i-am masat uşor umerii lăsaţi. Apa se aduna într-o băltoacă, la picioarele ei. Pusesem din gre­şeală piciorul scaunului pe care şedea tocmai pe capacul sifo­nu­lui, ceea ce îngreuna scur­ge­rea apei. Ca să salvez situaţia, am redus debitul apei, numai că neştiind rostul robinetelor în­vechite, apa a devenit brusc rece, apoi dintr-odată mult prea fier­binte. A tresărit doar şi n-a zis nimic, mi-a în­găduit încă o dată nepriceperea, fără să facă vreun co­men­tariu. N-am vrut s-o mai mişc, să nu-i provoc noi dureri, am continuat s-o spăl, fără s-o ating cu mâi­nile, ci doar cu buretele. La pi­cioarele ei, apa pli­nă de spumă se rotea scurgându-se încet. M-am uitat la vârtejul acela de apă şi m-am rugat să cureţe toate neputinţele ei, să-i ia şi boala, odată cu durerea şi cu bătrâneţea. După zile de veghe la căpătâiul suferinţelor ei, ajun­sesem să mă rog de tot ceea ce-mi era prin preajmă. M-am rugat la fereastra pe care se uita privind cu nesaţ nişte mere ne­coapte încă, m-am rugat de perdeaua care oprea lumina prea puternică a amiezii, m-am rugat de dulapul pe care stătea gean­ta ei de drum, şi m-am rugat şi de masa pe care-i erau înşirate medica­men­tele.Mă ru­gam în acele zile fără încetare, presimţind ca o veste care vine de departe, de dincolo de tot ceea ce ştiam până atunci, că eram în apropierea morţii, cum n-am mai fost ni­ciodată. Am cerut ajutor de la Dum­nezeu Atotputernic şi Îndurător, dar şi de la fiecare fir de iarbă care creştea ne­stin­gherit în curtea ei, care rămăsese pentru prima oară neîngrijită. În­cercam să înţeleg ce se în­tâmpla, dincolo de me­dici, diagnostice şi sfaturi ve­nite de la toţi. Ce se în­tâm­pla cu mine şi cu ea şi cât din ceea ce se întâmpla va rupe definitiv le­gătura dintre noi. Şi, mai ales, în­cer­cam să găsesc un sprijin, o certitudine, ceva de care să mă ţin, în fiecare din întâmplările şi mo­men­­tele zilei, pentru că mi se părea că toate sunt prinse într-un vârtej din care nu mai este scăpare. Exact ca vârtejul de apă aflat la picioarele ei, care se rotea încetişor, făcând pe margine baloane în care lumina târzie a amiezii se colora înduioşător. Atunci m-a întrebat cu o voce extrem de sigură, de clară, din care nu răzbăteau suferinţa şi durerile şi spai­mele, ci doar nedumerirea ei în faţa a ceea ce se petrecea. "Oare noi o să ne mai întâlnim vreo­da­tă?" În momentul acela, am ştiut că ea ştie ce ur­mează să se întâmple cu ea, că-şi presimte sfârşitul. Şi mai mult decât atât, am înţeles că ştia că şi eu ştiam că trăiam, pro­babil, ultimele clipe împreună. Am scăpat din mâini săpunul şi a fost greu până când am reuşit să-l prind, fără să-mi alunece iar. Când m-am ri­dicat, toate în jur erau scăldate în luminile co­lo­rate ale baloanelor de săpun, ea stătea cu capul aple­cat, cuminte, şi pentru o clipă, pentru o clipă doar, am crezut că mi s-a părut că am auzit-o vorbind, că poate a fost numai în capul meu între­barea ei.

***

Am stat apoi pe un scaun cu spătarul lipit de uşa dincolo de care ea adormise. Îmi veneau în cap tot felul de întâmplări, momente trăite de-a lungul ani­lor. O fotografie în care ea, tânără, îmi întinde o crean­gă de măr înflorit, chipul ei vesel din ziua în care m-a dus prima oară la şcoală, o bluză albă cu dun­guliţe subţiri albastre, pe care-o îmbrăca de sărbători, felul în care-şi dădea peste urechi părul albit de griji. Şi-atunci, în lumina coaptă a zilei de iulie, am văzut pe pervaz floarea ei. Floarea "de ţiclamă" la care ţinea cel mai mult, floarea pe care i-o dă­rui­sem când a împlinit o jumătate de veac, pe vremea în care eram cu toţii sănătoşi şi fericiţi. O îngrijise cu devotament neţăr­murit, pentru că era darul meu, şi floarea ajunsese să aibă aproape trei­zeci de ani şi flori minu­na­te, ca nişte fluturi în zbor. În faţa florii am început iar să mă rog, să mă rog pen­tru uşurarea cli­pelor ei. Nu ştiam dacă să mă rog pentru ca timpul să trea­că pentru ea mai repede sau să în­cre­me­nească pe veci. Şi-am început să-i spun florii, florii ei dragi, cât de rău îmi pare că nu ştiu ce să fac, cum să mă port, ce să zic când ştiu că îmi moare mama. Şi m-am rugat de iertare florii, ca şi cum ea era mama mea, pentru toate făcutele şi ne­fă­cutele, mai ales nefăcutele, care de atâtea ori au în­târziat gândul către ea. M-am rugat din toate pu­terile mele şi le simţeam atât de mari, încât nu m-ar fi mirat să poată mişca şi munţii din loc. Numai că toate au rămas la locurile lor. Am plâns. Am plâns mult şi fără opre­lişti. Am plâns mult şi fără speranţă. Am plâns până când ochii mi-au secat şi toată sarea suferinţei lor mi-a împietrit inima. Nu ştiu cât am plâns, dar când am putut deschide iar ochii, floarea din faţa mea era veştedă, cu frunzele opărite parcă, lăsate nepu­tin­cios în jos. Era 15 iulie şi mama mea răbdătoare şi în­ţe­leaptă, frumoasă şi delicată, atentă şi timidă, luptă­toa­re şi iar răbdătoare, mama mea, cuminte ca în­tot­deauna, plecase în altă lume, să îngrijească alte flori.


NORA IUGA
Purpura monarhului bătrân

Lăcrămioarele sunt mult prea delicate pentru mine, bujorii nu mi-au plăcut niciodată, fiindcă seamănă cu verzele, zambilele îi plăceau mamei, dar miros a mort, irisul, cu labiile lui care se desfac, are ceva aproape obscen. Adevărul e că nu-mi plac florile, nu sunt mare amatoare de flori. Nu ţin flori în casă, primesc buchete şi le dau mai departe.
Nino, bărbatul meu, nu mi-a adus niciodată vreo floare. Nici ceilalţi bărbaţi pe care i-am iubit. Dar mie nici nu mi-au plăcut bărbaţii care să-mi facă de­cla­raţii făţişe sau care să-mi spună că sunt frumoasă. Mi-au plăcut ceilalţi, care îmi sugerau doar, care mă lăsau să bănuiesc. Mi-a plăcut mult mai mult să îmi imaginez, să încropesc eu însămi ceva în spatele vor­belor lor neutre. Ca deunăzi, când, după o vre­me, bărbatul care m-a sunat la telefon a încheiat spu­nând «Bine, atunci sărut mâinile...», fiindcă e foarte domn, ca pe timpuri, şi apoi a făcut o mică pauză şi a spus «...şi la revedere!». Iar pentru mine, această completare şi, mai ales, tăcerea aceea mis­terioasă de dinainte a în­sem­nat de o mie de ori mai mult decât orice floare. Nu, nu vreau să ştiu dacă nu cumva el a spus vor­bele acelea ab­so­lut me­canic. Cât timp ele au năs­cut în mine ce au năs­cut, îmi e de ajuns.
Mie nu-mi plac florile, mie îmi plac copacii. Îi iubesc la nebunie, au în ei un tragism extraordinar. Îmi place că sunt drepţi, că mor în picioare, că ţin piept furtunilor. Nimic nu mi se pare mai tragic decât să merg pe un munte şi să văd o coastă întreagă plină de copaci căzuţi unii peste alţii, smulşi din rădăcină sau frânţi la ju­mătate, cu lemnul alb, ca oasele la vedere. Copacii sunt pentru mine mai mult decât florile, mai mult decât oamenii.
Singurele flori care îmi plac sunt trandafirii bordo, catifelaţi, atunci când sunt morţi de mult. Petalele lor cad doar dacă le scuturi. Se ţin aşa, în vază, cu anii, pe jumătate îmbobociţi, păs­trând parfumul lor, uşor fanat, ca mirosul de pudră pe obrazul unei femei foarte bătrâne. Ca miro­sul de icoană de lemn sfinţit şi us­cat. "Trandafirii mor şi miros ca sâ­nul de lemn al Mariei" spuneam cândva într-un vers.
Îmi place enorm senzualitatea bătrânilor, la fel de mult cum îmi place şi senzualitatea adoles­cen­ţilor. Senzualitatea aceea care ezită, senzualitatea nedusă la capăt, fiindcă într-un caz nu ştii, iar în celălalt nu mai poţi. Senzualitatea care încolţeşte în tine, care naşte porniri teribile, mult mai intense, mai disperate, mai înnebunitoare.
Roşul acela de vişină putredă al trandafirului uscat îmi vorbeşte de ea. E roşul care duce la stin­gere, roşul de amurg târziu, roşul întunecat ca pur­pura monarhului bătrân. Un fel de grandeur et décadence, ca o mare flacără care se stinge în ea însăşi. Îşi întunecă culoarea închizându-şi în ea propria istorie, dar lasă, totuşi, un sâmbure de viaţă, de senzualitate, să mai pâlpâie stins, între petale.


MIHAI EMINESCU
Floare albastră

"Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uitat încalte,
Sufletul vieţei mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite".

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis ni­mi­ca.

"Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedé în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţiné de subsuoară,
Te-oi ţiné de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?".

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi... este trist în lume!

(Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN)