MATEI FLORIAN
Planta mea fără nume
Acum cinci ani, când am cumpărat casa, ea era deja înăuntru. O plantă verzuie, cu frunze mari, rotunde, cărnoase, ușor zburlită și cam șuie, cu tulpini încovoiate care porneau de-a valma spre podea. Părea să nu se împace prea bine cu ghiveciul ei mic, de plastic, părea că nu mai are mult și că o să plece șerpește pe parchetul laminat. Era cam mofluză și ușor îngălbenită. Părea bătrână și țâfnoasă. Introvertită. Orgolioasă. Nepăsătoare. Sălbăticită. N-avea nimic din cochetăria unui trandafir japonez, de pildă. Sau din eleganța subțire și aristocrată a unui leandru. Era o atârnătoare plebee, într-un ghiveci mic, de plastic. Dar măcar avea personalitate. Mi-a plăcut de ea. Proprietarul mi-a spus că o lasă, că n-are unde să o ducă, că n-are cum să o transporte. E o floare bună, mi-a zis, n-are nevoie să fie udată des, nici de prea multă lumină. L-am întrebat cum se numește, a râs și mi-a zis că nu știe, l-am întrebat dacă înflorește, a râs iar, mi-a zis că nici asta nu știe. Nu crede că înflorește. Lui nu i-a înflorit niciodată. La rândul lui, o moștenise de la cel care locuise înainte. Și a zâmbit din nou. "E un fel de floarea casei, nu e ea prea frumoasă, dar rămâne aici, oricine ar veni". În sfârșit, mă făcusem mare. Eram proprietar, aveam o casă, un aragaz, un frigider și o floare. Aveam și treizeci și ceva de ani. Era bine, cum să nu fie bine? Nu udasem niciodată o floare a mea, doar pe ale altora. E și ăsta un criteriu ca să știi că te-ai făcut mare.
Partea proastă, atunci când te-ai făcut mare, ai treizeci și ceva de ani, o casă, un aragaz, un frigider și o floare, e că îți dai seama că, deocamdată, nu poți locui aici. Ai nevoie de zeci de alte lucruri cu care să umpli o casă, fie ea și un apartament de bloc de două camere, de undeva de la marginea Bucureștiului. Un pat, de pildă, o masă, niște scaune, un birou, știți și dumneavoastră, n-are rost să le înșir pe toate. Iar pentru asta, tot când te faci mare îți dai seama, îți trebuie și niște bani. Iar dacă n-ai banii ăia, amâni să te muți, mai stai un pic cu ai tăi, și încet, pe rând, începi să aduci lucruri în casa ta cea nouă. M-am tot mutat încet, vreme de șase luni și mai bine. Un scaun, o masă, un birou. Au fost luni în care nu m-am mutat deloc, pentru că nu aveam ce să aduc. Luni calde, de vară, cu asfalt topit și aer precum câlții de lână. Luni în care n-aș fi ieșit din casă pentru nimic din lume. Dar am ieșit, doar pentru că era ea. Ea, nebuna, țâfnoasa, draga mea de floare. Nu puteam s-o las singură, nu puteam s-o las neudată. Pur și simplu nu puteam. Mă chema, nu știu cum, dar mă chema. Știți, clipele alea când, brusc, inima îți zvâcnește și te întrebi ce-i asta. Cauți răspunsul și-l găsești. Al meu ăsta era: floarea. Nu poți s-o lași să moară, îmi ziceam, nu poți. Plecam când simțeam că mă cheamă. O găseam acolo, și mai galbenă, și mai zuză, și mai îmbătrânită, planta mea fără nume, din casa mea goală. O udam, îi vorbeam, o rugam să mă ierte. Îi mângâiam frunzele, îi promiteam că n-o s-o mai uit. Cumva, nu știu cum, simțeam că mă iartă, că nu se supără pe mine. Cumva, nu știu cum, simțeam că mă place. Știu, era o plantă, nici măcar nu-i știam numele. Dar, încet, în tot acel mutat care nu se mai sfârșea, devenise mult, mult mai mult de atât.
Într-un târziu, m-am mutat cu totul. Ea supraviețuise verii ăleia de coșmar. Părea mulțumită, părea să lenevească în noul ei ghiveci de ceramică, placidă, verde, aplecată binișor spre parchetul laminat. Nici nu mai părea așa de bătrână. Dimpotrivă. Eram la casa mea, îmi udam propria floare, ar fi putut să fie bine, nu prea era. Și asta înțelegi când te faci mare, că binele ăsta nu e la cheremul tău. N-a fost prea bine mult timp, o vreme nici n-am mai stat în noua casă. Planta a continuat să fie udată, la trei-patru zile; v-am zis, nu e o floare mofturoasă. S-a făcut tot mai mare, a trebuit să-i iau câteva tulpini și să le mut într-un alt ghiveci. Au crescut și ele. Nu mi-aș mai fi imaginat casa fără ea. Draga de ea. Frumoasa. Zurlia. Verzitura mea atârnată. Când m-am întors în casă, mă aștepta. I-am vorbit, am mângâiat-o, am întrebat-o dacă își amintește de mine. Nu mi-a răspuns, nu atunci. Mi-am văzut de treabă.
Încet, a început să fie bine. Din nou. Nu știu alții cum sunt, dar eu, când simt binele ăsta, îmi vine să scriu. Am început să scriu. Chiar în dimineața în care am scris primul rând dintr-o nouă carte, a înflorit. Și ea, și sora ei geamănă din celălalt ghiveci. În același timp, odată cu mine. M-a așteptat, mi-a răspuns. Au rămas înflorite de atunci. O puzderie de flori mărunte și roșii. Mă iertați, dar îmi cam vine să plâng. E chiar în fața mea acum și îi scriu asta: că o iubesc!
OTILIA ȚEPOSU
Floarea de țiclamă
În ziua aceea am ajutat-o să se spele. Nu mai putea să stea în picioare nesprijinită, așa că am așezat-o pe un scaun pus sub duș. A stat cuminte ca un prunc ascultător, câtă vreme am potrivit apa, să nu fie nici prea rece, dar nici prea caldă. Apoi i-am dat săpunul, dar îl ținea atât de strâns în mâini, ca și cum s-ar fi ținut de el ca să nu cadă de pe scaun. Am crezut că-i este frică. Am luat săpunul din mâinile ei, care s-au reașezat pe genunchi, cu palmele desfăcute ca două frunze rupte și uitate pe-o bancă. Nu se uita la mine. Își privea mâinile, cu capul aplecat, și-n momentul acela am crezut că, de fapt, ei nu-i era frică, ci se rușina de faptul că nu mai poate să se spele singură. Așa am crezut, dar m-am înșelat. Ea știa. Și-atunci m-am gândit să o spăl cât mai repede cu putință și s-o ating foarte puțin, cât mai rar, ca să nu simtă atingerea de mine, ca să-i micșorez oarecum rușinea. Am săpunit un burete și i-am masat ușor umerii lăsați. Apa se aduna într-o băltoacă, la picioarele ei. Pusesem din greșeală piciorul scaunului pe care ședea tocmai pe capacul sifonului, ceea ce îngreuna scurgerea apei. Ca să salvez situația, am redus debitul apei, numai că neștiind rostul robinetelor învechite, apa a devenit brusc rece, apoi dintr-odată mult prea fierbinte. A tresărit doar și n-a zis nimic, mi-a îngăduit încă o dată nepriceperea, fără să facă vreun comentariu. N-am vrut s-o mai mișc, să nu-i provoc noi dureri, am continuat s-o spăl, fără s-o ating cu mâinile, ci doar cu buretele. La picioarele ei, apa plină de spumă se rotea scurgându-se încet. M-am uitat la vârtejul acela de apă și m-am rugat să curețe toate neputințele ei, să-i ia și boala, odată cu durerea și cu bătrânețea. După zile de veghe la căpătâiul suferințelor ei, ajunsesem să mă rog de tot ceea ce-mi era prin preajmă. M-am rugat la fereastra pe care se uita privind cu nesaț niște mere necoapte încă, m-am rugat de perdeaua care oprea lumina prea puternică a amiezii, m-am rugat de dulapul pe care stătea geanta ei de drum, și m-am rugat și de masa pe care-i erau înșirate medicamentele. Mă rugam în acele zile fără încetare, presimțind ca o veste care vine de departe, de dincolo de tot ceea ce știam până atunci, că eram în apropierea morții, cum n-am mai fost niciodată. Am cerut ajutor de la Dumnezeu Atotputernic și Îndurător, dar și de la fiecare fir de iarbă care creștea nestingherit în curtea ei, care rămăsese pentru prima oară neîngrijită. Încercam să înțeleg ce se întâmpla, dincolo de medici, diagnostice și sfaturi venite de la toți. Ce se întâmpla cu mine și cu ea și cât din ceea ce se întâmpla va rupe definitiv legătura dintre noi. Și, mai ales, încercam să găsesc un sprijin, o certitudine, ceva de care să mă țin, în fiecare din întâmplările și momentele zilei, pentru că mi se părea că toate sunt prinse într-un vârtej din care nu mai este scăpare. Exact ca vârtejul de apă aflat la picioarele ei, care se rotea încetișor, făcând pe margine baloane în care lumina târzie a amiezii se colora înduioșător. Atunci m-a întrebat cu o voce extrem de sigură, de clară, din care nu răzbăteau suferința și durerile și spaimele, ci doar nedumerirea ei în fața a ceea ce se petrecea. "Oare noi o să ne mai întâlnim vreodată?" În momentul acela, am știut că ea știe ce urmează să se întâmple cu ea, că-și presimte sfârșitul. Și mai mult decât atât, am înțeles că știa că și eu știam că trăiam, probabil, ultimele clipe împreună. Am scăpat din mâini săpunul și a fost greu până când am reușit să-l prind, fără să-mi alunece iar. Când m-am ridicat, toate în jur erau scăldate în luminile colorate ale baloanelor de săpun, ea stătea cu capul aplecat, cuminte, și pentru o clipă, pentru o clipă doar, am crezut că mi s-a părut că am auzit-o vorbind, că poate a fost numai în capul meu întrebarea ei.
***
Am stat apoi pe un scaun cu spătarul lipit de ușa dincolo de care ea adormise. Îmi veneau în cap tot felul de întâmplări, momente trăite de-a lungul anilor. O fotografie în care ea, tânără, îmi întinde o creangă de măr înflorit, chipul ei vesel din ziua în care m-a dus prima oară la școală, o bluză albă cu dungulițe subțiri albastre, pe care-o îmbrăca de sărbători, felul în care-și dădea peste urechi părul albit de griji. Și-atunci, în lumina coaptă a zilei de iulie, am văzut pe pervaz floarea ei. Floarea "de țiclamă" la care ținea cel mai mult, floarea pe care i-o dăruisem când a împlinit o jumătate de veac, pe vremea în care eram cu toții sănătoși și fericiți. O îngrijise cu devotament nețărmurit, pentru că era darul meu, și floarea ajunsese să aibă aproape treizeci de ani și flori minunate, ca niște fluturi în zbor. În fața florii am început iar să mă rog, să mă rog pentru ușurarea clipelor ei. Nu știam dacă să mă rog pentru ca timpul să treacă pentru ea mai repede sau să încremenească pe veci. Și-am început să-i spun florii, florii ei dragi, cât de rău îmi pare că nu știu ce să fac, cum să mă port, ce să zic când știu că îmi moare mama. Și m-am rugat de iertare florii, ca și cum ea era mama mea, pentru toate făcutele și nefăcutele, mai ales nefăcutele, care de atâtea ori au întârziat gândul către ea. M-am rugat din toate puterile mele și le simțeam atât de mari, încât nu m-ar fi mirat să poată mișca și munții din loc. Numai că toate au rămas la locurile lor. Am plâns. Am plâns mult și fără opreliști. Am plâns mult și fără speranță. Am plâns până când ochii mi-au secat și toată sarea suferinței lor mi-a împietrit inima. Nu știu cât am plâns, dar când am putut deschide iar ochii, floarea din fața mea era veștedă, cu frunzele opărite parcă, lăsate neputincios în jos. Era 15 iulie și mama mea răbdătoare și înțeleaptă, frumoasă și delicată, atentă și timidă, luptătoare și iar răbdătoare, mama mea, cuminte ca întotdeauna, plecase în altă lume, să îngrijească alte flori.
NORA IUGA
Purpura monarhului bătrân
Lăcrămioarele sunt mult prea delicate pentru mine, bujorii nu mi-au plăcut niciodată, fiindcă seamănă cu verzele, zambilele îi plăceau mamei, dar miros a mort, irisul, cu labiile lui care se desfac, are ceva aproape obscen. Adevărul e că nu-mi plac florile, nu sunt mare amatoare de flori. Nu țin flori în casă, primesc buchete și le dau mai departe.
Nino, bărbatul meu, nu mi-a adus niciodată vreo floare. Nici ceilalți bărbați pe care i-am iubit. Dar mie nici nu mi-au plăcut bărbații care să-mi facă declarații fățișe sau care să-mi spună că sunt frumoasă. Mi-au plăcut ceilalți, care îmi sugerau doar, care mă lăsau să bănuiesc. Mi-a plăcut mult mai mult să îmi imaginez, să încropesc eu însămi ceva în spatele vorbelor lor neutre. Ca deunăzi, când, după o vreme, bărbatul care m-a sunat la telefon a încheiat spunând «Bine, atunci sărut mâinile...», fiindcă e foarte domn, ca pe timpuri, și apoi a făcut o mică pauză și a spus «...și la revedere!». Iar pentru mine, această completare și, mai ales, tăcerea aceea misterioasă de dinainte a însemnat de o mie de ori mai mult decât orice floare. Nu, nu vreau să știu dacă nu cumva el a spus vorbele acelea absolut mecanic. Cât timp ele au născut în mine ce au născut, îmi e de ajuns.
Mie nu-mi plac florile, mie îmi plac copacii. Îi iubesc la nebunie, au în ei un tragism extraordinar. Îmi place că sunt drepți, că mor în picioare, că țin piept furtunilor. Nimic nu mi se pare mai tragic decât să merg pe un munte și să văd o coastă întreagă plină de copaci căzuți unii peste alții, smulși din rădăcină sau frânți la jumătate, cu lemnul alb, ca oasele la vedere. Copacii sunt pentru mine mai mult decât florile, mai mult decât oamenii.
Singurele flori care îmi plac sunt trandafirii bordo, catifelați, atunci când sunt morți de mult. Petalele lor cad doar dacă le scuturi. Se țin așa, în vază, cu anii, pe jumătate îmbobociți, păstrând parfumul lor, ușor fanat, ca mirosul de pudră pe obrazul unei femei foarte bătrâne. Ca mirosul de icoană de lemn sfințit și uscat. "Trandafirii mor și miros ca sânul de lemn al Mariei" spuneam cândva într-un vers.
Îmi place enorm senzualitatea bătrânilor, la fel de mult cum îmi place și senzualitatea adolescenților. Senzualitatea aceea care ezită, senzualitatea nedusă la capăt, fiindcă într-un caz nu știi, iar în celălalt nu mai poți. Senzualitatea care încolțește în tine, care naște porniri teribile, mult mai intense, mai disperate, mai înnebunitoare.
Roșul acela de vișină putredă al trandafirului uscat îmi vorbește de ea. E roșul care duce la stingere, roșul de amurg târziu, roșul întunecat ca purpura monarhului bătrân. Un fel de grandeur et décadence, ca o mare flacără care se stinge în ea însăși. Își întunecă culoarea închizându-și în ea propria istorie, dar lasă, totuși, un sâmbure de viață, de senzualitate, să mai pâlpâie stins, între petale.
MIHAI EMINESCU
Floare albastră
"Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uitat încalte,
Sufletul vieței mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite".
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
"Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședé în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romăniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținé de subsuoară,
Te-oi ținé de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?".
Înc-o gură - și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși... este trist în lume!
(Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN)