DANIELA FĂINIŞ - "Trăiesc într-un labirint de lumini"

Mistere din porţelan

Floarea vieţii

Pe Daniela Făiniş, una dintre cele mai impor­tante artiste ale porţelanului, am reîntâlnit-o de cu­rând, într-o expoziţe deschisă în Bucureşti, la galeria "Art Yourself", de pe elegantul bulevard Da­cia. De-abia aşteptam să văd ce mai plăsmuise în ultimii ani. Iar titlul expoziţiei este promiţător: "Floarea vieţii", o creaţie la care artista meditează şi lucrează de mult. "Tapiserie de porţelan" a numit-o ea. O horbotă de flori şi lumină care-ţi fură privirea de cum intri în expoziţie, îndemnându-te să pui în­trebări.
Poate şi pentru că afară e Mai şi s-a dezlănţuit primăvara, am vrut mai întâi să aflu de la Daniela Făiniş de ce e ea atât de îndrăgostită de flori şi de plante, care i-au invadat cu febrilitate creaţia.

- Florile m-au urmărit pe mine mereu. O obsesie ca o inflorescenţă. O găseşti peste tot şi în natură. O găseşti şi pe porţile maramureşene, reprezentând soarele. La mânăstirea Prislop, poarta de intrare este o poartă maramureşeană, decorată cu acest simbol solar.

- De ce ţi-ai numit lucrarea tapiserie de por­ţelan?

- Pentru că aşa cum ţeşi firul de lână, tot aşa poţi să iei şi bucăţica de porţelan şi să împleteşti cu ea. Faci o floare cu fire de porţelan, floa­rea vieţii, cu şase petale, care cresc în spirală. Şi care pe măsură ce se naşte, se ţese odată şi cu lu­mi­na. Această tapiserie e incan­des­cen­tă. Transmite lumină. Aşa o per­cepi. Este cumva dintr-o altă di­men­siune. S-a potrivit mult cu Săr­bătorile Paştelui. Cred că are un mis­ter aparte.

Un bulgăre de lumină în iarbă

- De când lucrezi la Floarea vieţii? Ce te-a che­mat către ea?

- Sunt tot felul de fragmente de trecut, ciudate cumva, pe care min­tea şi lumina ochilor mei le-au adu­nat. Cred că nimic nu a fost în­tâmplător din ce am trăit. De pildă, la un moment dat am văzut nişte apa­riţii de bulgări stranii de lumină. Alte trăiri au avut o semnificaţie mai profundă, pentru că sunt legate de mâ­năstirea Prislop şi de mor­mân­tul Părintelui Ar­se­nie Boca. Toa­te s-au strâns adânc în mine şi m-au con­dus, pe căi insesizabile, să fac tapiseria in­can­descentă de porţelan, Floarea vieţii.

- Ce spui pare din altă realitate. Despre ce fel de lumină vorbeşti?

- Uite, îmi amintesc cum acum doi ani, am fost la biserica Drăgănescu, pictată de părintele Ar­senie Boca. Şi era acolo o bătrână cu multe păsări la poartă, iar eu am întrebat-o dacă nu are şi de vân­zare. Mi-a spus că dacă vreau, îmi pune o cloş­că cu pui. "Da" - i-am spus. Şi ea mi-a pus o cloş­că şi mi-a zis că "a numit" ouăle pentru mine, a zis că sunt pentru Daniela când le-a pus sub cloşcă. Când s-au născut puii, i-am adus de la Drăgănescu, şi m-am apucat să le fac poze la mine în curte. I-am pus în iarbă şi, la un moment dat, pe când eram cu aparatul în mână, am văzut un bulgăre ca o păpădie, dar era aievea. Era un bulgăr de lumină în iarbă! Şi i-am făcut o poză. Şi fotografia a ieşit. Clară, clară! Eşti uimit să vezi sfera aia de lumină, ziua în amiaza mare. Globul era chiar în mijlocul puişorilor. Cine ştie, poate că atunci mi-a apărut pe fotografie umbra unui înger care plutea prin grădina mea... Poate că bucuria pe care o simţeam mi-a dat puterea să-l văd. Am stat minute întregi nemişcată, urmărind lumina aia care s-a topit încet. Ca o vrajă. Altădată m-am dus la Sarmi­ze­getusa, împreună cu soţul meu, Aristin, şi câţiva prieteni. Eram tot cu aparatul de fotografiat în mână şi pozam pietrele şi simbolurile de acolo. Şi, la un moment dat, am văzut iar nişte lumini colorate. Nu ştiu dacă mă crezi, dar eu, când apar lucruri care nu ţin de normalitate, nu mă blochez. Nici nu mă sperii, nici nu mă minunez, dar probabil că intru într-o stare specială, că de aia le şi văd. Uimirea mă aduce în starea aia. Şi atunci, în clipa magică de la Sarmizegetusa, mi s-a părut că simt şi că înţeleg mai mult. Dincolo de realitate. Eram aşa de fascinată de acele lumini, că mi s-a părut că încet, încet, trecusem şi eu pe un alt tărâm. De-acolo de unde veneau şi ele. Şi am înţeles şi de ce mi s-au întâmplat toate astea la Sarmizegetusa Regia. Pentru că e un loc special acolo, m-am gândit foarte mult şi cu multă emoţie că acolo trăiseră strămoşii noştri din urmă cu mii de ani. Eram chiar în mijlocul templului, între pietre. Şi le-am mul­ţumit atunci celor ce trăiseră acolo, le-am spus în gând că şi eu mă trag din ei. Eram bucuroasă că ei au existat şi că exist şi eu, acum, în timpul meu. Am simţit foarte multă iubire pentru locul acela. Şi toc­mai atunci au apărut acele lumini, de dimensiunea unei mingi de handbal, care au început să se plimbe prin faţa mea!... Erau colorate, totul părea ireal, atât de ireal, că nici nu mai puteam să vorbesc. Le-am sur­­prins şi în aparat. Declanşam tot timpul, înne­bunită de cum jucau în faţa ochilor mei. Şi credeam că şi ceilalţi le-au văzut. Încetişor, am ieşit din ima­ginile astea spectaculoase şi m-am dus la prieteni cu sufletul la gură. "Voi aţi văzut?". "Ce să ve­dem?" - m-au întrebat nedu­me­riţi. Târziu, am în­ţeles că în acel loc aparte, avusesem privilegiul să in­tru în relaţie cu spiritele lui vechi. Chiar cred că este adevărat! Dar dacă e să continui poveştile astea ciudate, care mi se întâmplă, din când în când, in­trăm într-o zonă prea delicată.

- Ce vrei să spui?

- Păi eu văd mereu semne stranii, şi tot de lu­mină. Odată, eram acasă cu Aristin. El urcase la mansardă. Îi place lui să stea să privească cerul de-acolo, că are impresia că vede cum se curbează Pă­mântul. Mie nu. Eu sunt mai terestră. Aşa că stă­team în curtea casei noastre de la Cernica şi îmi lua­sem o carte s-o răs­fo­iesc. Cartea e a unui şaman care povesteşte fragmente din viaţa lui. Unde s-a deschis cartea, am început să citesc. Şi acolo spunea că este bine, din când în când, să ne gândim la persoanele din jurul nostru şi să ne cerem iertare, că precis le-am deranjat cu ceva. Când te duci să-ţi ceri iertare, trebuie să te duci cu sufletul, cu trupul, cu mintea, cu inima, te duci cu totul. În momentul în care am citit cuvintele astea, mintea mea a şi plecat la mama, la Aristin, la mama lui, la vecina de aici, care îmi veneau în minte. Şi simţeam că sunt chiar lângă ele. Şi, la un moment dat, mi-a apărut pe piept o înlănţuire de lumini, un fel de încrengătură, aşa cum sunt lichenii. Erau puncte luminoase albe, multe. Mi-am zis că am stat strâmb şi mi-a amorţit ceafa. Şi am început să mă frec pe gât, zicându-mi că am stat eu concentrată. Pe urmă am început să mişc picioarele. L-am văzut pe Aristin pe balcon şi am început să strig la el: "Ei, tu vezi ceva de acolo? Vezi ce am eu pe piept?". S-a uitat la mine ciudat şi a zis că glumesc.Am stat apoi aşa mult timp, după care am început să-mi mişc mâinile, ca să văd dacă dispare această minune care era pe pieptul meu. Părea un labirint de lumini. Vibrau, şi acolo unde se intersectau, era punctul şi mai luminos. Seara, eu am multe cărţi puse lângă pat, şi le răsfoiesc. Cărţi de ezoterism. Am luat o carte, când dintr-odată mi se opreşte privirea pe o hartă. Arăta exact ce vă­zu­sem eu! Labirintul de lumini! Era corpul uman de­se­nat şi pe el apăreau luminile astea. Şi am zis: Dum­nezeule! Ce-am văzut chiar există! Dar cea mai frumoasă trăire de felul acesta am avut-o re­cent. Lucrasem foarte mult şi aveam din cauza asta şi dureri atroce de coloană. Dar trebuia să facem fotografii la lucrările mele monumentale. Eram acasă, la Cernica, şi Aristin s-a urcat pe scară ca să pună o pânză în spatele lor. Şi, la un moment dat, m-am ridicat şi eu şi nu-mi venea să-mi cred ochi­lor: tot spaţiul meu plin de porţelanuri se umpluse de lumini! Erau mii şi mii de luminiţe şi eu mă simţeam minunat printre ele. Eram atât de încântată, că am început să mă rotesc şi să dansez. L-am în­tre­bat pe soţul meu dacă vede şi el ce văd şi eu. Mi-a spus să mă potolesc, că îl sperii. El nu vă­zuse nimic. Ţi-am spus poveştile astea, ca să înţelegi mai bine mesajul tapiseriei mele de porţelan. Floarea vieţii a mea freamătă, o simţi că vibrează, e vie, îţi atrage imediat privirea, şi lumina ochilor tăi intră în rezo­nanţă cu lumina ei. Are încărcătura pe care am adu­nat-o în aceşti ani.

O voce din cer

- Te-aş ruga să nu tai firul poveştii până nu vor­beşti şi de întâmplarea de la Prislop. E fas­cinant să vezi din ce zone nebănuite răsare arta...

- Iată, sunt vreo patru ani de când am ajuns pri­ma oară la Prislop. S-a întâmplat pe căi ocolite. Ini­ţial, îi promisesem unei măicuţe că voi merge la Iz­vorul Tămăduitor, la Sâmbăta. Noi veneam dinspre Braşov, cu maşina. Am intrat la Sâmbăta în mâ­năstire, am văzut biserica şi am mers la izvor. În curte, un preot ne întreabă: "Da' unde vă duceţi?". "Acasă, spre Craiova" - i-am răspuns. "Păi, sun­teţi la doi paşi de Prislop. Nu vă duceţi şi la mor­mântul sfânt?". "Cum să ne ducem, părinte, că vine seara?". Şi el: "E păcat, e păcat. Trebuie să vă duceţi la Prislop". Şi ne-am dus. În faţa noastră era Haţegul, se deschidea o lumină de soare deasupra lui, iar în stânga şi în dreapta era furtună, un cer negru şi ameninţător. În faţă aveam soare şi din spate eram înconjuraţi de nori negri. Aşa am ajuns prima dată la Prislop. Iar slujba de seară a fost cea mai frumoasă din viaţa noastră. Am avut impresia că şi eu sunt un înger şi fac parte din cântările măi­cuţelor şi din tihna lor. Era iarnă, afară era deja întuneric, dar deasupra mânăstirii Prislop era ca şi când acolo ar fi răsărit soarele. Cerul era foarte luminos.
Şi tot la Prislop am trăit o întâmplare mult mai aparte, tot împreună cu soţul meu. Ne dusesem să aprindem nişte lumânări. Am cumpărat un snop, i-am dat câteva lui Aristin şi ne-am despărţit. El s-a dus la una din căsuţele acelea unde se aprind lumânările, eu am mers la alta, cu lumânări pentru morţi. Eram cu gândul la bunicii mei şi numeam lumânarea gândindu-mă la fiecare dintre ei, când am auzit o voce, chemând înspre mine şi Aristin.O voce foarte blândă: "Măi Aristine! Ce faci, măi?" În prima clipă, m-am gândit că o fi vreun cunoscut. N-am dat atenţie. Dar Aristin a venit la mine şi m-a luat de mână: "M-ai strigat?" "Nu". Şi iar s-a întors: "Nu glumeşti?" Între noi doi mai era o doamnă care aprindea lumânări. S-a dus şi la ea: "Pe mine m-a strigat cineva. Dvs. aţi auzit?" "Nu ştiu ce se întâmplă, dar vocea s-a auzit la un metru în spatele meu. Eram convinsă că e cineva acolo", a spus şi doamna. Toţi trei auzisem glasul blând chemându-l, ca şi cum îl ştia de o viaţă. Din momentul acela, soţul meu e marcat. În spatele căsuţelor în care se puneau lumânările este un deal mic. De acolo nu putea să îl cheme nimeni, aşa că a început să se uite pe dedesubt, credea că-i cineva ascuns sub căsuţele pentru lumânări. Nu era nimeni. Mai târziu, am ajuns din nou la biserica Drăgănescu şi i-am spus preotului ce s-a întâmplat. "Nu sunteţi singurii. Acolo se întâmplă mereu semne şi minuni!", ne-a spus. Ne-am mai dus la Prislop, de vreo 4-5 ori. De fiecare dată s-au întâmplat lucruri spectaculoase şi ciudate. Odată, voiam să mergem pe Valea Oltului, la o mânăstire. Imediat ce treci de Cozia, mai sus de ea, este un pod. Iar pe partea cealaltă a podului, e o bisericuţă ce se vede din şosea. Ştiam că este un preot bun acolo şi eu eram în perioada în care îmi doream un copil. Mergeam cu sufletul des­chis, căutând un preot cu care să stau de vorbă. Ştiam de acea biserică, o văzusem de atâtea ori. Dar când am ajuns în dreptul podului, n-am vă­zut-o. O fi mai încolo, mi-am zis. Tot nimic! Am mai mers 14 kilometri. Eram doi oameni şi nu vedeam o biserică. Pur şi simplu, dispăruse din peisaj, pentru noi. Şi atunci el a zis că poate nu trebuia să mergem la biserica asta, ci la Prislop. De asta nu se oprise drumul nostru pe Valea Oltului. Trebuia să mergem la Prislop. Şi ne-am dus. Eu n-am mai intrat în biserică, m-am dus mai sus de mormântul Părintelui şi m-am aşezat pe o rădăcină de copac. Am stat pe ea acolo şi am plâns vreo oră, două. Încontinuu. Anume m-am dus până acolo, ca să plâng. Lucru­rile sunt une­ori întâmplătoare, alte­ori zici că par anume aşe­zate.

Biserica neterminată

- Legătura aceasta cu părintele Arsenie o simţi, cumva, şi în munca ta de artist?

- Începusem să lu­crez la Floarea vieţii şi vi­zitele noas­tre la Prislop se în­mulţeau, erau nişte che­mări către care eram pur şi simplu direcţionaţi. Oda­tă, după vecer­nie, am întrebat o măi­cuţă de ce pictura bi­sericii nu e ter­mi­nată. "Pă­rin­tele nu şi-a ales încă artistul care să o pic­teze!" - mi-a răs­puns. "A­tunci când îl va alege el, atunci va fi terminată bise­rica". Am fost uimită şi marcată de aceste vorbe. Bise­ri­ca are doar nişte i­coane adu­nate de Părintele Arsenie şi altarul de lemn, care e pictat de el. În rest, este ne­pic­tată. Când am plecat de acolo, primul lu­cru pe care l-am făcut a fost să rămân cu ochii fixaţi pe poarta maramu­re­şeană. Şi am văzut pe ea Floa­rea vieţii. M-am gândit mult timp la ea. Eu încă cro­şe­tez cu fire de porţelan la lucrarea mea, pentru că în mintea mea răzbat uneori vorbele măicuţei, că biserica îşi aş­teaptă un artist. Mă gândesc tot mai des, în frânturi de-o clipită, cum ar fi ca în mica biserică de piatră de la Prislop să fie explozia de lumină a porţelanului ţesut de mine? Cum ar fi ca aceşti pereţi să fie tapetaţi cu petale care sunt ca fulgul de nea? Fulgi translucizi şi suavi, primind lumină, ca într-un vis.

Epilog

- Te-ai izolat la Cer­nica, cu Floarea vieţii din grădina ta de porţelan. De ce ai fugit de oraş?

- Cioran scria că la Pa­ris, el îşi făcea pierdută cheia de la garsoniera lui, la portar. Să nu-l afle nimeni, să aibă linişte. A­tunci era cel mai fe­ricit. Simt şi eu bucuria asta acasă la mine, când nu mai su­nă tele­foa­nele, când nu am obli­gaţii şi mă pot bucura de bu­căţica mea de gră­­dină şi de toate lucrurile mă­runte şi simple din jur. Cloş­ca mea cu pui, care tocmai au ieşit din găoace, mi se pare un miracol. Natura este per­fec­tă. Pri­veşti orice fir de iar­bă şi orice plantă şi înţelegi că toate sunt minuni. Îţi trebuie doar răga­zul să le descoperi. Şi atunci eşti bogat. Cred că sunt privi­legiată, pen­tru că am un loc mi­rific, numai al meu. În spate e pă­durea, ală­turi mâ­năs­tirea şi pes­te toa­te, verdele şi tihna. Ce să-mi do­resc mai mult?