Locul unde Dumnezeu a venit de patru ori - Mânăstirea Afteia

- Deşi e aşezată pe-un vârf de deal, cizmele istoriei au ajuns la temeliile ei, nimicind-o. Mai întâi tunurile lui Buccow, apoi kalaşnikovul ateismului comunist. Dar asemeni păsării din legendă, Mânăstirea Afteia s-a înălţat de patru ori din cenuşă, mai falnică decât la început. Strălucitoare, precum o lumină întruchipată, ea atrage astăzi oşti paşnice de credincioşi, veniţi să se roage şi să-i răscumpere suferinţa şi umilinţa trecutului -

Mânăstirea Afteia se află la jumătate de drum între Sebeş Alba şi Orăştie, în Mun­­ţii Şureanu. Ca să ajungi acolo, tre­buie să o iei la stânga, din şoseaua naţională care duce spre Deva, către Pianu de Sus. Drumul te poartă prin sate ardeleneşti, cu case mari şi porţi pe măsură, în dosul cărora poţi doar să ghiceşti curţile falnice. Sunt aşezări rânduite şi înstărite, cu oameni liniştiţi şi neplecaţi vitregiilor vremii, oameni care şi-au păs­trat credinţa cu preţul vieţii. De la Strungari, drumul se gâtuie şi apucă în sus spre munte, şerpuind pieptiş. O pă­dure luminoasă te cuprinde dintr-o latu­ră, apoi te înghite cu totul. Când am ajuns acolo, primăvara nu o luase în stă­pânire, şi mugurii arborilor bătrâni abia izbucniseră în respiraţia rece a muntelui. Apoi, la capătul codrului se deschide un luminiş de păşuni, vegheate de o bise­rică albă, cu turle de aramă, frumoasă ca în poveşti. Nu se aude niciun zgomot. Lumea, cu maşinile şi drumurile ei de asfalt, e departe. Aici e împărăţia ierbu­rilor, a sălbăticiunilor şi a luminii. Eşti ca într-un cuib al rugăciunii. Te simţi apărat, liniştit, împăcat cu tine. O linişte care s-a împământenit aici cu multe jertfe de vieţi omeneşti, dăruite celui care S-a lăsat răstignit pentru mântuirea noastră.

"O ţâr de schit"

La mijlocul secolului al XVIII-lea, pe Plăişorul Cioarei se nevoia cuviosul Sofronie, un preot din partea locului, care slujise în sat, la Cioara, iar după moartea soţiei, plecase peste munţi, în Ţara Româ­nească. Se călugărise la Cozia, dar sufletul îl chemase înapoi, la obârşie, şi dornic de linişte, se retrăsese la Plăişorul Cioarei, într-o biserică veche, ridicată de oamenii locu­lui în amintirea izbăvirii de turci. Îşi durase aici "o ţâr de schit, ca la un mil departe de sat", cum spun hrisoavele, şi ţinea la învăţătură câţiva copii de ţărani. Erau vremuri grele pentru ro­mânii ardeleni. Habsburgii, care stăpâneau pe atunci Transil­vania, găsiseră că principatul de peste munţi are prea mulţi creştini protestanţi şi ortodocşi, schis­matici, cum îi numeau austriecii catolici. Cum de protestanţi, care erau saşi, nu se puteau atinge, pentru că aveau susţinerea nobilimii locale, habsbur­gii i-au lovit pe români, silindu-i să primească unirea cu Roma şi să fie, astfel, mai credincioşi şi faţă de Curtea imperială de la Viena. Doar că românii n-au vrut în ruptul capu­lui să-şi lase legea lor din strămoşi, stârnindu-i pe habsburgi contra lor.
Pentru Sofronie de la Cioara, or­to­doxia era mai scumpă decât viaţa. Aşa că a pornit la drum prin satele de pe Mureş, propovăduind cu glas înalt şi fierbinte, îndemnându-i pe români să-şi păstreze credinţa. Mii de ţărani l-au urmat, văzând în el pe sfântul trimis de Dumnezeu să-i întărească. Ajuns la Sibiu, în faţa comisiei imperiale, unul dintre ei avea să declare: "Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu... Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa Maria Tereza i-l dau. Cu aceste slabe mâni şi pi­cioare şi cu trupul meu am lucrat, zi şi noapte, ca să plătesc porţia (impozitele). Ele sunt ale crăesei, şi de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer, şi nicio putere omenească nu-l poate îndoi". Răs­punsul faţă de răzvrătiţii conduşi de Sofronie a fost scurt: Schitul de la Plăişorul Cioarei a fost făcut una cu pământul. Sofronie, care deja era privit ca un sfânt, a scăpat cu viaţă fugind, dar sătenii din împrejurimi n-au răbdat această mare silnicie, aşa că,în doar câţiva ani, i-au refăcut mânăstirea. Sătulă să tot negocieze cu ardelenii ortodocşi, împă­răteasa Maria Tereza l-a tri­mis în Tran­sil­vania, în anul 1761, pe Adolf Nikolaus von Buccow, numindu-l co­man­dant militar şi gu­ver­­na­tor al principa­tu­lui. Ge­neral al armatei impe­riale, dur şi nemilos, acesta a tre­cut la repre­salii pe sca­ră largă. 150 de mâ­năs­tiri şi schituri au fost distruse atunci de trupele aus­tri­e­ce, iar călugării care s-au împotrivit au fost ucişi. Un­de nu era de ajuns fo­cul, Buccow îşi aducea tunu­rile. Soldaţii săi au nimicit atunci şi schitul de la Plăi­şorul Cioarei. Ridicat din nou de ţărani, el a fost dis­trus definitiv pe 23 iunie 1786, iar ultimii călugări, ucişi. Mai rămăseseră nouă, care, ascunşi prin sat, la ţărani, ieşeau noaptea cu mare fereală, rugându-se pe ruinele fumegânde ale bisericii. De atunci înainte, niciun mo­nah nu a mai îndrăznit să se aşeze la Cioara.
Abia pe 20 septembrie 1904, părintele Constantin Oancea, preot în sat, a ridicat un mic paraclis de pia­tră, chiar pe locul în care fusese bisericuţa vechiului schit. A urmat zidirea unor chilii, iar în anul 1934, se pun temeliile unui sfânt lăcaş din lemn. A venit însă viforniţa comunistă, iar planul de reînviere a mânăs­tirii a îngheţat. Dar rugăciunile n-au murit. În lăcaşul de lemn veneau să slujească preoţii din împrejurimi. În anul 1986, grija bisericii le-a revenit părinţilor de mir Iosif Paven şi Simion Boboia. Printr-o rânduială a lui Dumnezeu, ambii au îmbrăcat apoi rasa monahală, părintele Simeon primind numele de Sofronie, iar părin­tele Iosif pe cel de Ioan. Cu ei, Schitul Plăişorul Cioarei, numit acum Afteia, a reînviat. Era a patra oară! Astăzi, la treizeci de ani de când a început să slujească în acest loc al martiriului, părintele Ioan Paven este stareţ al aşezământului.

Locul sfânt

Părintele Paisie Man e slab şi sfios. Îşi ale­ge vor­bele de parcă ar putea răni cu ele pe ci­ne­va. Îi e greu să vorbească despre sine. În schimb, atunci când povesteşte despre Mânăs­tirea Afteia, unde a venit în urmă cu două decenii, su­fletul i se aprinde, simţi sub cuvinte zbuciu­mul unui om îndrăgostit de un loc sfânt. Locul în care o mânăstire se încăpăţânează să renas­că şi să reziste, deşi a fost făcută fărâme de multe ori.
"Cei care vin aici simt că plaiul acesta e altfel, că e impregnat de iubirea lui Dumne­zeu. Acum câţiva ani a venit la Afteia un băiat din Ungaria. Era catolic şi avea o prietenă, cred că era o unguroaică din România. Au venit într-o vară împreună, şi lui i-a plăcut atât de mult, încât a doua vară a venit singur. Nu ştia româneşte deloc, avea doar un bileţel pe care scria că vrea să rămână mai mult. A stat la noi, venea la slujbe, la masă... E ceva aici care îi atrage pe oameni. Dacă într-un loc anume se fac rugăciuni ani la rândul, acolo e prezent Harul lui Dumnezeu, iar creaţia se sfinţeşte. Când intri într-o biserică din aceea veche, unde sute de ani s-au rugat credincioşii şi preoţii, simţi întotdeauna ceva. Eu am ajuns pentru prima dată la Afteia în 1995, în Postul Adormirii Maicii Domnului, în vacan­ţa de vară, de după primul an de facultate. A fost exact aşa cum îmi imaginasem eu că e la mânăstire. Mi-am trăit toate visele pe care le avusesem în anii în care mă gândeam la călugărie. După şederea aceea scur­tă, când am plecat spre casă, plân­geam în hohote, atât de tare mă în­drăgostisem de locul acesta. Nici mă­car nu puteam să vorbesc - abia pe la Hunedoara am putut să leg câteva vorbe."

Când tinereţea Îl caută pe Dumnezeu

"De-atunci am început să mă în­treb care e sensul vieţii, care e ros­tul, pentru ce trăim. Şi a fost darul lui Dumnezeu că, pe fondul ăsta de căutări, a venit la noi, la Ghelari, ca paroh, părintele Vasile Vlad. Când m-am dus prima dată la dânsul, am vorbit cu el mai mult şi mi-a zis să-mi aleg o carte - avea o biblio­te­că foarte mare - şi ştiu că mi-am ales Euharistia lui Alexander Schme­mann. El mi-a dat Sfântul Ioan Casian, şi a zis că mi-o dă mie de tot. Bineînţeles că Euharistia am dus-o peste o săptămână înapoi, că n-am înţeles nimic (abia după aceea am citit-o de mai multe ori). În schimb, am început să citesc Sfântul Ioan Casian şi aşa am pornit să şi înţe­leg şi să caut. Căutarea aceasta m-a îndreptat către facultatea de teologie, unde n-am dat ca să mă fac preot, ci ca să mă lămuresc care e adevărul, rostul existenţei noas­tre. Cât despre călugărie, nici nu ştiam ce înseamnă. Dar tot citind din Sfântul Ioan Casian, am fost fasci­nat de el şi am simţit că vreau să mă duc şi eu la o mânăstire, să văd cum e. Simţeam că mă atra­ge felul ăsta de viaţă. De multe ori stăteam seara şi mă rugam sau mai citeam câte ceva şi ziceam - uite, acum călu­gării în­cep Miezonoptica, ei se roagă, eu mă duc să mă culc... Şi aveam o nostalgie, îmi ziceam că e fru­mos că cineva se roagă pentru lume. Mă gândeam să merg la Frăsinei, că era o mânăstire mai vestită, dar când l-am întrebat pe părintele Vasile Vlad, el mi-a spus: «Du-te la Afteia, că e mai linişte decât la Fră­si­nei». Şi am venit aici, în 1995. Stareţ era tot părin­tele Ioan Paven, care slujea aici încă din 1986, într-o bisericuţă ridicată în perioada interbelică. Şi realita­tea mi-a depăşit toate aşteptările. A fost ca atunci când bagi peştele în apă, nimic forţat, artificial. M-au şi inte­grat, după vreo două zile, în obşte, mi-au dat o chilie, chiar cum îmi imaginasem, pentru că nu am vrut să stau ca un musafir. Am stat cu ei, am mâncat cu ei, am venit la slujbă cu ei, am trăit chiar aşa, cum îmi imaginam eu că e la mânăstire, deşi am fost deschis până în ultima clipă şi la va­rianta căsătoriei, a traiului în lume. Alor mei le mai spuneam «Eu mă duc la mânăstire», dar râdeau, nimeni nu m-a luat în serios. Sunt 17 ani de atunci, au trecut repede."

"Călugăr înseamnă să Îl iubeşti pe Dumnezeu neîmpărţit"

- Şi acum, când de la cartea Sfântului Ioan Casian aţi trecut la realitate, cum e să fii călugăr?

- E o întrebare grea. Eu mi-am dorit şi îmi doresc să fiu călugăr, dar nu sunt călu­găr. Călugăr înseamnă să Îl iubeşti pe Dum­nezeu neîmpărţit şi cu toată fiinţa să I te dăruieşti Lui. Or, noi, aici, la Afteia, ne-am deschis foarte mult faţă de oameni şi suntem mai aproape de mireni, decât de monahi. Nu, eu nu am sânge de călugăr, dar îmi pla­ce, îmi place mult când merg la biserică. Sunt acasă aici, deşi nu ar trebui să mă simt acasă, pentru că noi, călugării, nu ar trebui să fim ataşaţi de un loc anume, ci să fim în peregrinare, într-o continuă căutare. Dar eu am ajuns să îmi fac o altă casă, cu altă fa­milie şi cu alţi prieteni... o familie mare, în care îi includ şi pe pelerinii care vin aici cu copiii lor - sunt o grămadă de copii cu care mă joc şi cu care sunt prieten. Am, aşadar, de toate, mult mai mult decât aveam înainte. De asta zic că nu sunt călugăr. Undeva, însă, tânjesc şi mi-aş fi dorit să fiu călugăr ade­vărat. Dar sunt foarte fericit aici în mânăs­tire, aşa cum sunt. Mi-au zis odată nişte studenţi: "Părinte, n-am văzut un om aşa bucuros. De ce sun­teţi aşa?" "Dar de ce aş fi trist? Am Liturghie în fie­care zi, mă îm­părtăşesc aproape în fiecare zi, sunt la sluj­bă opt ore zilnic. Ce aş putea să îmi doresc altce­va? Ce aş putea să cer mai mult? Ştiu că Dum­nezeu poate să îmi dea mai mult, numai că nu are cui, că nu încape în vasul meu. Dacă eu m-aş nevoi şi L-aş iubi mai mult pe Dumnezeu, Dumne­zeu mi-ar da şi mai mult." Eu chiar cred că unde avem liturghia, unde există ier­tare, e deja prezentă Împă­ră­ţia Lui Dum­nezeu. Până la urmă, ce înseam­nă că noi ne pregătim de Înviere? Nu ne pregătim doar să co­memorăm fap­tul că acum 2000 de ani a înviat Hris­tos. Până la urmă, e o transformare a noastră şi o înviere a noastră, nu e o călătorie seacă, ci e o călătorie plină de bucurie. Toată perioada Postului Mare înseamnă chiar o înviere a noastră, în sensul că, prin post, omo­râm ceea ce, de fapt, ne omoară. Omorâm moartea din noi, patimile, păcatul, toată instinctualitatea, toată animalitatea din noi, şi facem loc virtuţilor şi Harului lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi buni de Dumne­zeu, dar patimile ne intră în fire ca o degradare, ca o dege­nerare, ca o stricare a ei. Dacă la sfârşitul postului tu nu ai înviat, nu te-ai schimbat... Călătoria înseamnă învierea ta, şi când prăznuieşti învierea lui Hristos, este de fapt o înviere a ta. Dacă nu simţi nimic din asta, ai trecut prin Postul Mare degeaba.

Raiul e aici

- Cum poţi ajunge la bucuria asta, părinte? Cum să ţi-o naşti în inimă, cum să o păstrezi ferită de răul şi urâtul lumii?

- Eu cred că raiul e aici, Împărăţia Lui Dumnezeu e aici, prin liturghie, prin biserică. Putem să rămânem afară numai din negrija noastră şi din nebăgarea noastră de seamă. O bătrânică de aici, care stătea aproape, pe deal, a murit recent. Era o femeie deo­sebită, viaţa ei a fost credinţa şi biserica, soţul ei a fost cantor, nişte oameni deosebiţi. În ultima perioadă era bolnavă, dar nu se plângea că o doare ceva, ci se plângea că nu poate să vină la mânăstire, la slujbe. Nu putea să înţeleagă: "Cum să nu merg eu la bise­rică duminica?" A plecat de câteva ori pe jos, dar nu mai era în stare. Avea un dor nestins de slujbă şi de biserică. Înainte de a muri, m-am dus să o spovedesc, să o împărtăşesc. Era fericită că merge la Dumnezeu. Ştia sigur că va ajunge în rai.
Putem să trecem pe lângă Dumnezeu, iar asta e singura tragedie a vieţii. Putem să ne încuiem singuri împărăţia, să trecem pe lângă ea, indiferenţi, aşa cum au trecut evreii pe lângă Hristos. Era acolo cu ei, în mijlocul lor, iar ei nu Îl înţelegeau şi au trecut pe lângă El... Asta e marea tragedie a unei vieţi. Iar acum, pentru noi, creştinii, Împărăţia e între noi, în mijlocul nostru, deja gustăm din bucuria ei, ne împărtăşim de ea, dar încă nu deplin. Avem aici pe pământ şi raiul, şi iadul, începem şi trăim de aici atât raiul, cât şi iadul. Noi zicem că lumea e rea, dar lu­mea e rea pentru că noi suntem răi, iar lumea se impregnează cu toate energiile, cu toate gândurile noastre, cu toate faptele noastre. Noi trăim o lume rea, pentru că suntem un coşmar unul pentru altul şi nu încăpem de celălalt. Dar lumea poate să fie şi raiul, depinde doar de ce facem noi.

Crăiasa munţilor

Vocea părintelui Paisie se întinde egală şi liniştită între bolţile reci. Suntem în bise­rica mare a mânăstirii, ridicată chiar pe locul celor străvechi, distruse în timpul ma­rilor urgii. Noul lăcaş e negrăit de frumos. O mândrie a ortodoxiei transilvănene. Al­bul său luminos îl zăreşti de departe. Şi zvel­ţetea, gata să zboare spre cer. Ferestrele înguste, legate cu brâu de piatră, lasă să curgă o lumină subţire peste câmpul cu flori al pereţilor, zugrăviţi cu har şi chemare de-un pictor tânăr şi talentat: Ioan Popa. O revărsare de culori delicate, care dă o intimitate extraordinară bisericii, de nu-ţi mai vine să pleci din ea. Pe lângă rugă­ciu­nile şi cântările monahale, cu siguranţă că şi grădina cu sfinţi din interiorul bisericii adună mulţimi de oameni la mânăstirea cocoţată pe-un vârf de deal. Şi nu vin doar din împrejurimi, ci de departe, unii dintre ei, chiar şi de peste mări şi ţări. Călători atraşi de frumuseţea munţilor din această parte a României, care găzduiesc şi cetăţile dacice, se opresc chemaţi, parcă, de-o vrajă, şi în curtea Mânăstirii Afteia. E greu să înţelegi ce anume îi adună, doar dacă îţi asculţi inima poţi să prinzi cu adâncul ei ceea ce min­ţii îi scapă întotdeauna. Numai aşa poţi pricepe cum pe locul acesta s-a ridicat, de patru ori, din cenuşă, o mânăstire. Încăpăţânându-se să nu moară şi să-l ves­tească, întruna, pe Dumnezeu.
Poate că rugile mucenicilor ardeleni care au pierit ucişi în timp ce se rugau în biserică au făcut Afteia să renască de fiecare dată. Rugile şi caznele pe care le-au îndurat, nedorind să-şi piardă cre­dinţa, care le-a fost mai scumpă decât viaţa. Şi au fost răzbunaţi. Astăzi, tunurile lui Buccow au pu­tre­zit, Imperiul Habsburgic e doar o filă din cărţile de istorie, în vreme ce supliciul călugărilor omorâţi fără milă, la Cioara, a născut Mânăstirea Afteia, cu biserica ei, ca o crăiasă a munţilor. Privind-o, înţelegi că Dum­nezeu îşi răzbună întotdeauna martirii. Dar nu cu ură şi cu dureri, aşa cum facem noi, oamenii, ci cu o iubire încăpăţânată aproape, care ştie să răzbească şi să facă dreptate în veci de veci.

(Fotografiile autorului)