Pe jos, spre Parlament
- Bună dimineaţa, doamna Macovei. Sau mai bine să vă zic pe franţuzeşte? Unde vă găseşte telefonul meu?
- Bună dimineaţa. Sunt la Bruxelles, mă pregăteam să ies pe uşă şi să merg la birou.
- Locuiţi la hotel când sunteţi acolo?
- Nu, stau într-o garsonieră pe care am închiriat-o. M-am mutat de curând. E la două minute de mers pe jos de Parlament, într-o zonă de blocuri, unde stau mulţi parlamentari şi asistenţi.
- Nu vă e teamă să mergeţi pe jos prin oraş, după atentatele recente?
- Nu. Nu mi-a fost frică în Kosovo, unde mi-am început misiunea, învăţând cum să nu calc pe mine şi cum să deosebesc frunza de plastic, care e capătul unei mine de picior, de frunza adevărată. Acolo au sărit în aer colegi lângă mine. Nu putem trăi cu frică. Tocmai ca să ne apărăm democraţia trebuie să trăim normal.
- Ar trebui să ne temem şi noi, românii, pentru pielea noastră, când vine vorba de terorism?
- Nu trebuie să intrăm în panică, dar trebuie să fim conştienţi că există o posibilitate reală să aibă loc atacuri teroriste şi în România. Acum lucrez ca raportor pe proiectul de modificare a Codului Schengen, m-am zbătut să obţin măsuri de securitate speciale pentru ţări ca România, care nu sunt încă în acest spaţiu. Şi asta presupune că şi noi, românii, vom face controale la intrare şi la ieşire, exact la fel ca în statele Schengen, folosind bazele lor informaţionale, pentru că şi noi trebuie să ne apărăm cetăţenii.
- Cum sunt dimineţile bruxelleze, doamna Macovei?
- Sunt reci şi ploioase, de la o vreme, dar până la urmă, vremea ajunge să fie irelevantă cât timp 99% din timp o petrec în Parlamentul European. Nici nu mai contează cum e afară. Eşti într-o clădire de sticlă, în care alergi dintr-un loc în altul, de la o comisie la alta, de la voturi la şedinţă şi de la interviuri înapoi în birou, ca să lucrezi pe legi şi amendamente. Noi, în Parlament, avem tot ce ne trebuie, şi cantină, şi bănci, şi coafor, şi curăţătorie, până şi un Carrefour mic, numai să nu mai ieşim de acolo.(râde)
- Şi mai aveţi vreodată timp şi pentru altceva, timp de răsfăţ, doar pentru dumneavoastră?
- Când vreau un mic răsfăţ, mă duc la termele lui Carol, care sunt foarte vechi, sunt naturale şi refăcute acum. Mă duc seara, pentru că e deschis până la 12 noaptea şi e minunat să stai pe spate în apă şi să te uiţi la stele. Dar se întâmplă rar, cam o dată la patru luni. În rest, mai ies seara să mănânc cu colegii, dar ajungem să discutăm tot treburi de serviciu, dosare, cum să facem... Până la urmă, împrietenirea şi negocierea sunt puncte cheie în munca noastră aici.
- V-a fost greu să vă adaptaţi la sistemul ăsta de lucru? E greu să-ţi faci relaţii la Bruxelles?
- Eu am mai lucrat în mediul internaţional, am stat trei ani în Sarajevo, un an în Kosovo şi, din 1993 până în 2000 şi ceva, am făcut anual zeci de misiuni în viitoarele state membre ale Consiliului Europei. Nu mi-a fost greu deloc, sunt un om comunicativ, care vorbeşte, care se adaptează imediat. În 2009, când am ajuns aici, timp de şase luni, am băut cafele şi sucuri cu toţi colegii mei, ca să ne cunoaştem. Apoi am început să lucrăm, să negociem. Cine nu comunică, cine nu e sociabil şi nu vorbeşte două-trei limbi străine, nu are ce să caute aici, nu va face nimic.
- Ce înseamnă, de fapt, o negociere în Parlamentul European?
- Înseamnă să-i convingi pe ceilalţi să voteze un proiect de lege, de care te-ai ocupat personal. În timp, după ce te cunoşti cu oamenii şi au căpătat încredere în tine, poţi negocia şi în lift, şi pe hol, poţi spune: "Uite, mâine am un raport privind asta, te rog mult votează cu mine". Acum, ne cam cunoaştem cine are aceleaşi obiective, cine are aceleaşi priorităţi şi ne susţinem reciproc, n-avem nevoie de multe cuvinte. Pe cei mai greu de convins îi invit la un prânz sau la o cafea şi vorbim mai mult. Aliaţii mei sunt, în principal, ţările nordice, cu ei îmi fac majorităţile. La ce proiecte am eu, anti-corupţie, anti-fraudă, anti-conflict de interese, ce să caut în sud?
"La invitaţia mea, filmul «De ce eu?», al lui Tudor Giurgiu, a rulat în Parlamentul European"
- Înţeleg că azi e o dimineaţă tipică pentru dumneavoastră?
- Nu chiar, de regulă plec mult mai devreme spre Parlament. Dar azi am voturi în plenară, abia la 11.30. Şi aseară am stat ceva mai mult cu regizorul Tudor Giurgiu şi cu actorii din filmul "De ce eu?", care a rulat la invitaţia mea, în Parlamentul European. Am chemat foarte mulţi români din Belgia să-l vadă, au putut sta de vorbă cu actorii şi au trecut puţin dincolo de peliculă.
- De ce aţi adus la Bruxelles acest film?
- Pentru că vorbeşte despre o întâmplare reală şi tragică, despre cazul procurorului Panait, care s-a sinucis la 29 de ani. A fost forţat să-l găsească vinovat pe procurorul Lele de la Oradea, dar s-a prins că la mijloc e o capcană. Procurorul Lele trebuia înlăturat din sistem, fiindcă deranjase anchetând actele de contrabandă cu benzină pe graniţa cu Serbia, de care nu erau străini nici politicienii, nici SRI-ul. La final, Panait a făcut ce a crezut el că trebuie să facă, a refuzat să ancheteze un om nevinovat, dar în urma presiunilor care s-au făcut asupra lui, s-a sinucis. E un film care aminteşte că independenţa Justiţiei nu s-a câştigat uşor în România. Uneori, au fost şi tragedii pe drum.
- V-aţi regăsit în lupta asta a personajului pentru o justiţie curată?
- Da, am regăsit hotărârea şi determinarea lui de a afla adevărul. A rezistat la toate presiunile făcute asupra lui de Procurorul General şi de Ministrul Justiţiei (la putere erau atunci A. Năstase, R. Stănoiu etc). A dispus neurmărirea penală, pentru că Procurorul Lele era nevinovat. A rezistat profesional, dar nu a rezistat psihic. Aici depinde de vârsta fiecăruia, de experienţă, de susţinerea familiei sau a prietenilor, de structura psihică.
"Avem oameni foarte buni aici, dar avem şi colegi care nu fac nimic"
- Cât timp aţi fost în România Ministru al Justiţiei, şi asupra dumneavoastră s-au făcut presiuni. Cum e la Bruxelles? Sunt lucrurile diferite? Există şi acolo interese, corupţie?
- Da, mai există şi aici corupţie, mai există şi aici aranjamente pe contracte sau presiuni. Mi se mai întâmplă să fiu ameninţată, că dacă nu fac aşa cum vor unii, să am grijă...Dar nu de colegii din Parlament. Toate astea se întâmplă pentru că lucrez mai ales pe dosare împotriva corupţiei. Recent am propus, de pildă, crearea instituţiei Procurorului European, care va reduce frauda făcută cu bani europeni. Nu e vorba de o singură persoană, ci de o instituţie formată din câte un procuror desemnat din trei candidaţi, trimişi de fiecare stat membru şi de şeful lor, desemnat prin competiţie deschisă. Dacă infractorii se organizează atât de bine în reţele, e timpul ca şi procurorii să se organizeze la fel.
- Mulţi români spun că postul de europarlamentar e o sinecură. Cât adevăr e la mijloc? Câţi parlamentari stau degeaba?
- Şi-n alte ţări se spune că, atunci când eşti terminat politic acasă, eşti trimis la Bruxelles. Dar nu e neapărat aşa. Aici faci politică europeană şi faci lucruri foarte importante pentru ţară. Dacă vrei să faci. Unii muncesc mult pentru că vor să muncească. Alţii, foarte puţin. Salariul e însă acelaşi, de 6200 de euro net. E un salariu mare pentru România, dar nu e de zeci de mii de euro, cum spun unii. Ei iau în calcul şi banii pentru asistenţi, care sunt viraţi direct de serviciul financiar. E adevărat, însă, că pe vremuri, mulţi parlamentari făceau tot felul de înţelegeri cu asistenţii, să le dea jumătate de salariu înapoi. Sau îşi angajau în cabinet soţiile şi copiii adolescenţi. Din 2009 este interzis să mai faci aşa ceva. Ca să revin la întrebare, avem oameni foarte buni aici, cum sunt Adina Vălean sau Traian Ungureanu, dar avem şi colegi care n-au făcut nimic în România şi nici aici nu fac nimic. Sunt unii care nu vin niciodată, cinci ani de mandat. Nu-i poţi da afară. Nu-şi iau diurna, dar îşi iau salariul, care e constant. Puteţi face şi singuri un test, întrebaţi un europarlamentar străin pe cine cunoaşte el din România.
Un espresso şi un bilet de avion
- E prima iarnă din viaţa mea în care nu am mers la ski. Am avut foarte mult de lucru. Mă răzbun anul viitor.
- Unde mergeţi de obicei?
- Oriunde, dacă sunt pârtii roşii şi negre, adică pârtii dificile. Îmi place să sar şi la trambulină.
- Asta chiar nu mi-aş fi închipuit.
- În 2014, după alegerile prezidenţiale, am plecat la ski în Norvegia, la un prieten care mă tot invita de mult. Erau acolo nişte trambuline extraordinare, profesioniste, şi era şi nocturnă, că oricum, la ei se lasă seara de la ora 14.00. Am stat nopţi întregi şi am sărit. Am mai şi căzut, fiindcă m-am mai învârtit eu prin aer, am vrut să fac tot felul de figuri. Nu există relaxare mai mare: să zbori deasupra munţilor, să sari în aer e minunat!
- Timpul trece şi sunteţi aşteptată în plen. Vă mai întreb doar atât: dacă mâine ar trebui să renunţaţi la politică, v-aţi începe dimineaţa la fel?
- Îmi place să beau un espresso tare şi câteva căni de ceai de plante, pe care mi le aduc din România sau mi le comand din Provence, de la o mică fermă. Îmi place să fac un duş fierbinte şi apoi imediat unul rece. Nu cred că aş schimba lucrurile astea. Dar mi-ar plăcea să plec undeva. De pildă, în Africa sau in America de Sud. Sunt misiuni de menţinere a păcii organizate de ONU, jinduiesc ca într-o zi să lucrez şi eu într-una. Un espresso şi un bilet de avion, cred că dimineaţa mea ar putea începe aşa.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
