Mânăstirea Afteia se află la jumătate de drum între Sebeș Alba și Orăștie, în Munții Șureanu. Ca să ajungi acolo, trebuie să o iei la stânga, din șoseaua națională care duce spre Deva, către Pianu de Sus. Drumul te poartă prin sate ardelenești, cu case mari și porți pe măsură, în dosul cărora poți doar să ghicești curțile falnice. Sunt așezări rânduite și înstărite, cu oameni liniștiți și neplecați vitregiilor vremii, oameni care și-au păstrat credința cu prețul vieții. De la Strungari, drumul se gâtuie și apucă în sus spre munte, șerpuind pieptiș. O pădure luminoasă te cuprinde dintr-o latură, apoi te înghite cu totul. Când am ajuns acolo, primăvara nu o luase în stăpânire, și mugurii arborilor bătrâni abia izbucniseră în respirația rece a muntelui. Apoi, la capătul codrului se deschide un luminiș de pășuni, vegheate de o biserică albă, cu turle de aramă, frumoasă ca în povești. Nu se aude niciun zgomot. Lumea, cu mașinile și drumurile ei de asfalt, e departe. Aici e împărăția ierburilor, a sălbăticiunilor și a luminii. Ești ca într-un cuib al rugăciunii. Te simți apărat, liniștit, împăcat cu tine. O liniște care s-a împământenit aici cu multe jertfe de vieți omenești, dăruite celui care S-a lăsat răstignit pentru mântuirea noastră.
"O țâr de schit"
La mijlocul secolului al XVIII-lea, pe Plăișorul Cioarei se nevoia cuviosul Sofronie, un preot din partea locului, care slujise în sat, la Cioara, iar după moartea soției, plecase peste munți, în Țara Românească. Se călugărise la Cozia, dar sufletul îl chemase înapoi, la obârșie, și dornic de liniște, se retrăsese la Plăișorul Cioarei, într-o biserică veche, ridicată de oamenii locului în amintirea izbăvirii de turci. Își durase aici "o țâr de schit, ca la un mil departe de sat", cum spun hrisoavele, și ținea la învățătură câțiva copii de țărani. Erau vremuri grele pentru românii ardeleni. Habsburgii, care stăpâneau pe atunci Transilvania, găsiseră că principatul de peste munți are prea mulți creștini protestanți și ortodocși, schismatici, cum îi numeau austriecii catolici. Cum de protestanți, care erau sași, nu se puteau atinge, pentru că aveau susținerea nobilimii locale, habsburgii i-au lovit pe români, silindu-i să primească unirea cu Roma și să fie, astfel, mai credincioși și față de Curtea imperială de la Viena. Doar că românii n-au vrut în ruptul capului să-și lase legea lor din strămoși, stârnindu-i pe habsburgi contra lor.
Pentru Sofronie de la Cioara, ortodoxia era mai scumpă decât viața. Așa că a pornit la drum prin satele de pe Mureș, propovăduind cu glas înalt și fierbinte, îndemnându-i pe români să-și păstreze credința. Mii de țărani l-au urmat, văzând în el pe sfântul trimis de Dumnezeu să-i întărească. Ajuns la Sibiu, în fața comisiei imperiale, unul dintre ei avea să declare: "Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu... Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa Maria Tereza i-l dau. Cu aceste slabe mâni și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția (impozitele). Ele sunt ale crăesei, și de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer, și nicio putere omenească nu-l poate îndoi". Răspunsul față de răzvrătiții conduși de Sofronie a fost scurt: Schitul de la Plăișorul Cioarei a fost făcut una cu pământul. Sofronie, care deja era privit ca un sfânt, a scăpat cu viață fugind, dar sătenii din împrejurimi n-au răbdat această mare silnicie, așa că, în doar câțiva ani, i-au refăcut mânăstirea. Sătulă să tot negocieze cu ardelenii ortodocși, împărăteasa Maria Tereza l-a trimis în Transilvania, în anul 1761, pe Adolf Nikolaus von Buccow, numindu-l comandant militar și guvernator al principatului. General al armatei imperiale, dur și nemilos, acesta a trecut la represalii pe scară largă. 150 de mânăstiri și schituri au fost distruse atunci de trupele austriece, iar călugării care s-au împotrivit au fost uciși. Unde nu era de ajuns focul, Buccow își aducea tunurile. Soldații săi au nimicit atunci și schitul de la Plăișorul Cioarei. Ridicat din nou de țărani, el a fost distrus definitiv pe 23 iunie 1786, iar ultimii călugări, uciși. Mai rămăseseră nouă, care, ascunși prin sat, la țărani, ieșeau noaptea cu mare fereală, rugându-se pe ruinele fumegânde ale bisericii. De atunci înainte, niciun monah nu a mai îndrăznit să se așeze la Cioara.
Abia pe 20 septembrie 1904, părintele Constantin Oancea, preot în sat, a ridicat un mic paraclis de piatră, chiar pe locul în care fusese bisericuța vechiului schit. A urmat zidirea unor chilii, iar în anul 1934, se pun temeliile unui sfânt lăcaș din lemn. A venit însă vifornița comunistă, iar planul de reînviere a mânăstirii a înghețat. Dar rugăciunile n-au murit. În lăcașul de lemn veneau să slujească preoții din împrejurimi. În anul 1986, grija bisericii le-a revenit părinților de mir Iosif Paven și Simion Boboia. Printr-o rânduială a lui Dumnezeu, ambii au îmbrăcat apoi rasa monahală, părintele Simeon primind numele de Sofronie, iar părintele Iosif pe cel de Ioan. Cu ei, Schitul Plăișorul Cioarei, numit acum Afteia, a reînviat. Era a patra oară! Astăzi, la treizeci de ani de când a început să slujească în acest loc al martiriului, părintele Ioan Paven este stareț al așezământului.
Locul sfânt
Părintele Paisie Man e slab și sfios. Își alege vorbele de parcă ar putea răni cu ele pe cineva. Îi e greu să vorbească despre sine. În schimb, atunci când povestește despre Mânăstirea Afteia, unde a venit în urmă cu două decenii, sufletul i se aprinde, simți sub cuvinte zbuciumul unui om îndrăgostit de un loc sfânt. Locul în care o mânăstire se încăpățânează să renască și să reziste, deși a fost făcută fărâme de multe ori.
"Cei care vin aici simt că plaiul acesta e altfel, că e impregnat de iubirea lui Dumnezeu. Acum câțiva ani a venit la Afteia un băiat din Ungaria. Era catolic și avea o prietenă, cred că era o unguroaică din România. Au venit într-o vară împreună, și lui i-a plăcut atât de mult, încât a doua vară a venit singur. Nu știa românește deloc, avea doar un bilețel pe care scria că vrea să rămână mai mult. A stat la noi, venea la slujbe, la masă... E ceva aici care îi atrage pe oameni. Dacă într-un loc anume se fac rugăciuni ani la rândul, acolo e prezent Harul lui Dumnezeu, iar creația se sfințește. Când intri într-o biserică din aceea veche, unde sute de ani s-au rugat credincioșii și preoții, simți întotdeauna ceva. Eu am ajuns pentru prima dată la Afteia în 1995, în Postul Adormirii Maicii Domnului, în vacanța de vară, de după primul an de facultate. A fost exact așa cum îmi imaginasem eu că e la mânăstire. Mi-am trăit toate visele pe care le avusesem în anii în care mă gândeam la călugărie. După șederea aceea scurtă, când am plecat spre casă, plângeam în hohote, atât de tare mă îndrăgostisem de locul acesta. Nici măcar nu puteam să vorbesc - abia pe la Hunedoara am putut să leg câteva vorbe."
Când tinerețea Îl caută pe Dumnezeu
"De-atunci am început să mă întreb care e sensul vieții, care e rostul, pentru ce trăim. Și a fost darul lui Dumnezeu că, pe fondul ăsta de căutări, a venit la noi, la Ghelari, ca paroh, părintele Vasile Vlad. Când m-am dus prima dată la dânsul, am vorbit cu el mai mult și mi-a zis să-mi aleg o carte - avea o bibliotecă foarte mare - și știu că mi-am ales Euharistia lui Alexander Schmemann. El mi-a dat Sfântul Ioan Casian, și a zis că mi-o dă mie de tot. Bineînțeles că Euharistia am dus-o peste o săptămână înapoi, că n-am înțeles nimic (abia după aceea am citit-o de mai multe ori). În schimb, am început să citesc Sfântul Ioan Casian și așa am pornit să și înțeleg și să caut. Căutarea aceasta m-a îndreptat către facultatea de teologie, unde n-am dat ca să mă fac preot, ci ca să mă lămuresc care e adevărul, rostul existenței noastre. Cât despre călugărie, nici nu știam ce înseamnă. Dar tot citind din Sfântul Ioan Casian, am fost fascinat de el și am simțit că vreau să mă duc și eu la o mânăstire, să văd cum e. Simțeam că mă atrage felul ăsta de viață. De multe ori stăteam seara și mă rugam sau mai citeam câte ceva și ziceam - uite, acum călugării încep Miezonoptica, ei se roagă, eu mă duc să mă culc... Și aveam o nostalgie, îmi ziceam că e frumos că cineva se roagă pentru lume. Mă gândeam să merg la Frăsinei, că era o mânăstire mai vestită, dar când l-am întrebat pe părintele Vasile Vlad, el mi-a spus: «Du-te la Afteia, că e mai liniște decât la Frăsinei». Și am venit aici, în 1995. Stareț era tot părintele Ioan Paven, care slujea aici încă din 1986, într-o bisericuță ridicată în perioada interbelică. Și realitatea mi-a depășit toate așteptările. A fost ca atunci când bagi peștele în apă, nimic forțat, artificial. M-au și integrat, după vreo două zile, în obște, mi-au dat o chilie, chiar cum îmi imaginasem, pentru că nu am vrut să stau ca un musafir. Am stat cu ei, am mâncat cu ei, am venit la slujbă cu ei, am trăit chiar așa, cum îmi imaginam eu că e la mânăstire, deși am fost deschis până în ultima clipă și la varianta căsătoriei, a traiului în lume. Alor mei le mai spuneam «Eu mă duc la mânăstire», dar râdeau, nimeni nu m-a luat în serios. Sunt 17 ani de atunci, au trecut repede."
"Călugăr înseamnă să Îl iubești pe Dumnezeu neîmpărțit"
- Și acum, când de la cartea Sfântului Ioan Casian ați trecut la realitate, cum e să fii călugăr?
- E o întrebare grea. Eu mi-am dorit și îmi doresc să fiu călugăr, dar nu sunt călugăr. Călugăr înseamnă să Îl iubești pe Dumnezeu neîmpărțit și cu toată ființa să I te dăruiești Lui. Or, noi, aici, la Afteia, ne-am deschis foarte mult față de oameni și suntem mai aproape de mireni, decât de monahi. Nu, eu nu am sânge de călugăr, dar îmi place, îmi place mult când merg la biserică. Sunt acasă aici, deși nu ar trebui să mă simt acasă, pentru că noi, călugării, nu ar trebui să fim atașați de un loc anume, ci să fim în peregrinare, într-o continuă căutare. Dar eu am ajuns să îmi fac o altă casă, cu altă familie și cu alți prieteni... o familie mare, în care îi includ și pe pelerinii care vin aici cu copiii lor - sunt o grămadă de copii cu care mă joc și cu care sunt prieten. Am, așadar, de toate, mult mai mult decât aveam înainte. De asta zic că nu sunt călugăr. Undeva, însă, tânjesc și mi-aș fi dorit să fiu călugăr adevărat. Dar sunt foarte fericit aici în mânăstire, așa cum sunt. Mi-au zis odată niște studenți: "Părinte, n-am văzut un om așa bucuros. De ce sunteți așa?" "Dar de ce aș fi trist? Am Liturghie în fiecare zi, mă împărtășesc aproape în fiecare zi, sunt la slujbă opt ore zilnic. Ce aș putea să îmi doresc altceva? Ce aș putea să cer mai mult? Știu că Dumnezeu poate să îmi dea mai mult, numai că nu are cui, că nu încape în vasul meu. Dacă eu m-aș nevoi și L-aș iubi mai mult pe Dumnezeu, Dumnezeu mi-ar da și mai mult." Eu chiar cred că unde avem liturghia, unde există iertare, e deja prezentă Împărăția Lui Dumnezeu. Până la urmă, ce înseamnă că noi ne pregătim de Înviere? Nu ne pregătim doar să comemorăm faptul că acum 2000 de ani a înviat Hristos. Până la urmă, e o transformare a noastră și o înviere a noastră, nu e o călătorie seacă, ci e o călătorie plină de bucurie. Toată perioada Postului Mare înseamnă chiar o înviere a noastră, în sensul că, prin post, omorâm ceea ce, de fapt, ne omoară. Omorâm moartea din noi, patimile, păcatul, toată instinctualitatea, toată animalitatea din noi, și facem loc virtuților și Harului lui Dumnezeu. Noi suntem creați buni de Dumnezeu, dar patimile ne intră în fire ca o degradare, ca o degenerare, ca o stricare a ei. Dacă la sfârșitul postului tu nu ai înviat, nu te-ai schimbat... Călătoria înseamnă învierea ta, și când prăznuiești învierea lui Hristos, este de fapt o înviere a ta. Dacă nu simți nimic din asta, ai trecut prin Postul Mare degeaba.
Raiul e aici
- Cum poți ajunge la bucuria asta, părinte? Cum să ți-o naști în inimă, cum să o păstrezi ferită de răul și urâtul lumii?
- Eu cred că raiul e aici, Împărăția Lui Dumnezeu e aici, prin liturghie, prin biserică. Putem să rămânem afară numai din negrija noastră și din nebăgarea noastră de seamă. O bătrânică de aici, care stătea aproape, pe deal, a murit recent. Era o femeie deosebită, viața ei a fost credința și biserica, soțul ei a fost cantor, niște oameni deosebiți. În ultima perioadă era bolnavă, dar nu se plângea că o doare ceva, ci se plângea că nu poate să vină la mânăstire, la slujbe. Nu putea să înțeleagă: "Cum să nu merg eu la biserică duminica?" A plecat de câteva ori pe jos, dar nu mai era în stare. Avea un dor nestins de slujbă și de biserică. Înainte de a muri, m-am dus să o spovedesc, să o împărtășesc. Era fericită că merge la Dumnezeu. Știa sigur că va ajunge în rai.
Putem să trecem pe lângă Dumnezeu, iar asta e singura tragedie a vieții. Putem să ne încuiem singuri împărăția, să trecem pe lângă ea, indiferenți, așa cum au trecut evreii pe lângă Hristos. Era acolo cu ei, în mijlocul lor, iar ei nu Îl înțelegeau și au trecut pe lângă El... Asta e marea tragedie a unei vieți. Iar acum, pentru noi, creștinii, Împărăția e între noi, în mijlocul nostru, deja gustăm din bucuria ei, ne împărtășim de ea, dar încă nu deplin. Avem aici pe pământ și raiul, și iadul, începem și trăim de aici atât raiul, cât și iadul. Noi zicem că lumea e rea, dar lumea e rea pentru că noi suntem răi, iar lumea se impregnează cu toate energiile, cu toate gândurile noastre, cu toate faptele noastre. Noi trăim o lume rea, pentru că suntem un coșmar unul pentru altul și nu încăpem de celălalt. Dar lumea poate să fie și raiul, depinde doar de ce facem noi.
Crăiasa munților
Vocea părintelui Paisie se întinde egală și liniștită între bolțile reci. Suntem în biserica mare a mânăstirii, ridicată chiar pe locul celor străvechi, distruse în timpul marilor urgii. Noul lăcaș e negrăit de frumos. O mândrie a ortodoxiei transilvănene. Albul său luminos îl zărești de departe. Și zvelțetea, gata să zboare spre cer. Ferestrele înguste, legate cu brâu de piatră, lasă să curgă o lumină subțire peste câmpul cu flori al pereților, zugrăviți cu har și chemare de-un pictor tânăr și talentat: Ioan Popa. O revărsare de culori delicate, care dă o intimitate extraordinară bisericii, de nu-ți mai vine să pleci din ea. Pe lângă rugăciunile și cântările monahale, cu siguranță că și grădina cu sfinți din interiorul bisericii adună mulțimi de oameni la mânăstirea cocoțată pe-un vârf de deal. Și nu vin doar din împrejurimi, ci de departe, unii dintre ei, chiar și de peste mări și țări. Călători atrași de frumusețea munților din această parte a României, care găzduiesc și cetățile dacice, se opresc chemați, parcă, de-o vrajă, și în curtea Mânăstirii Afteia. E greu să înțelegi ce anume îi adună, doar dacă îți asculți inima poți să prinzi cu adâncul ei ceea ce minții îi scapă întotdeauna. Numai așa poți pricepe cum pe locul acesta s-a ridicat, de patru ori, din cenușă, o mânăstire. Încăpățânându-se să nu moară și să-l vestească, întruna, pe Dumnezeu.
Poate că rugile mucenicilor ardeleni care au pierit uciși în timp ce se rugau în biserică au făcut Afteia să renască de fiecare dată. Rugile și caznele pe care le-au îndurat, nedorind să-și piardă credința, care le-a fost mai scumpă decât viața. Și au fost răzbunați. Astăzi, tunurile lui Buccow au putrezit, Imperiul Habsburgic e doar o filă din cărțile de istorie, în vreme ce supliciul călugărilor omorâți fără milă, la Cioara, a născut Mânăstirea Afteia, cu biserica ei, ca o crăiasă a munților. Privind-o, înțelegi că Dumnezeu își răzbună întotdeauna martirii. Dar nu cu ură și cu dureri, așa cum facem noi, oamenii, ci cu o iubire încăpățânată aproape, care știe să răzbească și să facă dreptate în veci de veci.
(Fotografiile autorului)