Bolnavii clinicii particulare "Chemsford Hospital" a doctorului James Bailey, din Sidney (Australia), zăceau inerți în paturile lor. În saloane persista un miros dezgustător, iar liniștea nu era întreruptă decât de infirmierele care circulau din când în când printre paturi. De nouă zile, mulți dintre pacienți se aflau în stare de inconștiență, ba chiar și mai mult... Intraseră în comă, din cauza unui cocktail periculos de barbiturice și sedative, care le fusese administrat. Unii dintre ei se scăldau în propriile lor excremente. Singurul semn de viață perceptibil al acestor muribunzi erau ochii, care li se zbăteau sub pleoape, cu rostogoliri frenetice. Starea lor trăda teama de o nouă serie de electroșocuri - tratament la care doctorul Bailey îi supusese fără anestezie generală. Cu siguranță, clinica sinistrului doctor semăna mai degrabă cu o instituție de tortură, dar cu toate acestea, majoritatea pacienților veniseră acolo de bunăvoie. Ba chiar plătiseră gras pentru a beneficia de "faimosul" tratament al "celebrului" Bailey. Credeau, fără îndoială, că se vor vindeca de depresii sau toxicomanie. Alți pacienți fuseseră trimiși la clinică în urma unei hotărâri judecătorești; trebuia tratat comportamentul lor "deviant" și "antisocial", grație unui tratament psihiatric în forță.
Terapia doctorului Bailey se baza pe principiul că somnul are drept funcție principală restaurarea energiei pierdute de către organism. De aici a venit ideea că o cură de somn profund ar putea repara sau vindeca un creier supus unui stres important. Grație unor sedative puternice, elaborate de către industria farmaceutică, doctorul Bailey avea mijloacele necesare pentru a-și ține pacienții într-o stare de somn mai mult sau mai puțin permanentă.
Tratament de șoc
Bailey combina acest tratament cu convulsivoterapia electrică, adică - mai pe scurt - cu electroșocurile. Această tehnică se bazează pe trecerea unui curent alternativ de 110 volți de la o tâmplă la alta, timp de câteva zecimi de secundă. Curentul provoacă la început o pierdere a cunoștinței, apoi o criză de epilepsie completă. Inventat în 1938 de către Cerletti și Bini, electroșocul era administrat psihoticilor. Prin anii '50-'60, nici un doctor nu știa foarte bine cum funcționa această tehnică și nici consecințele utilizării sale pe termen lung, dar numeroși pacienți păreau că reacționează favorabil la tratament. Iar Bailey a făcut din acest "tratament" o specialitate. După cum am mai spus, administra și narcotice. Se vorbea pe atunci de "electronarcoză".
Cu toate acestea, către mijlocul anilor '70, metodele acestui doctor așa de carismatic au început să fie puse la îndoială. Pacienții se plângeau că, în ciuda somnului, simțeau electroșocurile ca pe niște "explozii" în cap. Bailey a respins aceste afirmații, argumentând că pacienții dormeau așa de profund încât creierul lor nu avea posibilitatea să simtă nici cea mai mică durere.
Sentință fără drept de apel
La un moment dat, pacienții au început să moară. La început, unii dintre ei au fost victimele unor crize cardiace petrecute în timpul somnului profund. Dar doctorul Bailey a găsit și de data aceasta un răspuns: a pretins că acești pacienți aveau deja boli cardiace în clipa în care fuseseră spitalizați, deci moartea lor nu avea nici o legătură cu tratamentul său. Totuși, moartea - printr-o gangrenă la intestin - a unei fete în vârstă de 17 ani, care fusese perfect sănătoasă, i-a făcut pe foștii pacienți să treacă la acțiune. Au mers și s-au plâns de traumatismele și leziunile cauzate de sejurul în clinica lui Bailey.
La începutul anilor '80 s-a estimat că cel puțin 24 de persoane muriseră din cauza electronarcozei practicate de doctorul Bailey. El a fost anchetat, iar medicii care s-au ocupat de cercetarea metodei lui s-au declarat șocați de sălbăticia și ciudățenia tratamentelor administrate în acea clinică particulară. Când urmărirea penală a început, doctorul Bailey, căruia i se interzisese să mai practice medicina, s-a sinucis. O anchetă postumă, declanșată în 1992, a ajuns la concluzia că toți medicii care practicaseră tratamentul prin somn profund erau culpabili de greșeli profesionale de neiertat... Privind în urmă, nu putem decât să ne indignăm de faptul că Bailey și-a putut desfășura practicile barbare timp de 15 ani. Trebuie să ne reamintim totuși că ele erau frecvente pe vremea sa. Către sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, un număr foarte mare de psihiatri și specialiști ai maladiilor creierului, inclusiv mentorul lui Bailey, profesorul William Sargent, de la Guy's Hospital din Londra, experimentaseră asocierea somnului profund cu electroșocurile pentru a vindeca tulburările mintale grave. Mulți doctori vedeau în acest tratament un mijloc radical, și mai ales lipsit de pericol, pentru a înlocui lobotomia frontală, căzută în desuetudine după ce fusese mult criticată.
O practică la modă
Lobotomia frontală a apărut în anii '30, când doctorul Sorbal Cid, unul dintre cei mai buni psihiatri din Portugalia, a luat cunoștință despre experiențele făcute pe creierul cimpanzeilor. Se descoperise că după o ablațiune chirurgicală a unei jumătăți a lobului frontal al creierului, cimpanzeii deveneau mult mai calmi, mai puțin angoasați. Doctorul Cid era nerăbdător să afle dacă aceeași operație chirurgicală ar fi avut efecte similare și la om. L-a convins pe neurologul Egas Moniz să foreze trei găuri mici în capul pacienților săi bolnavi psihic, pentru a extrage o bucățică de țesut cerebral. Din prima serie de 20 de cazuri, 17 pacienți au manifestat o diminuare a angoasei, iar ceilalți trei au rămas în vechea stare. În sfârșit, ca detaliu esențial, nici unul nu murise... Dar pe când doctorul Cid dovedea prudență față de eficacitatea terapeutică a lobotomiei, Moniz a pretins imediat că descoperise mijlocul de a vindeca maladiile mintale. Chirurgii au început să reproducă operațiile sale și în alte țări. În 1949, Moniz a primit Premiul Nobel pentru medicină. La acea dată, se făcuseră 10.000 de lobotomii frontale în întreaga lume! Premiul Nobel al lui Moniz a făcut să se treacă la un ritm anual de 6000 de lobotomii. La acea dată, celebrul Moniz încetase să mai opereze, după ce un pacient nemulțumit încercase să-l omoare. Dar preluarea ștafetei era asigurată de psihiatrul american Walter Freeman.
Zombi lobotomizați
În 1938, Freeman a obținut de la chirurgul James Winston Watts dreptul de a relua primul studiu al lui Moniz. Cei doi doctori au fost atacați violent de confrații lor. Criticile scoteau la iveală un fapt neștiut până atunci, și-anume că, odată cu pierderea angoasei, pacienții își pierdeau și gustul pentru viață. Erau transformați în "zombi", în niște păpuși automate. Dar Freeman și Watts și-au urmat programul fără să clipească, extrăgând, în entuziasmul lor, și mai mult țesut cerebral decât o făcuse Moniz...
Și au apărut primele decese. Unii dintre pacienți deveniseră așa de apatici, încât erau incapabili să înghită: ori se sufocau în timp ce mâncau, ori se opreau din respirat pentru a înghiți. Aceasta nu l-a împiedicat pe Freeman să recomande această intervenție oricui stătuse mai mult de doi ani într-un spital psihiatric. Freeman s-a despărțit apoi de confratele său Watts, estimând că poate să facă el însuși lobotomiile... cu toate că nu avea niciun fel de pregătire chirurgicală. Efectua operațiile în cabinetul său, strecurând un stilet de spart gheața prin colțul orbitei și mișcându-l în interiorul creierului. Procedura era așa de macabră, încât un chirurg, deși experimentat, a leșinat în timp ce asista la operație.
Liniștirea nesupușilor
Dar Freeman cel ambițios avea planuri mari. El estima că lobotomia nu era doar un mijloc de a vindeca maladiile mintale, ci și o modalitate de a controla comportamentul social. Rebelii societății puteau fi transformați în cetățeni liniștiți prin această procedură simplă. A respins orice critică și și-a "castrat" psihic pacienții în acest fel, crezând că acționează spre binele societății, că formează niște cetățeni-model. Singura problemă: după operație, acestor pacienți trebuia să li se administreze amfetamine, pentru a fi stimulați!
Din fericire, lobotomia a fost abandonată din cauza lipsei de medici care s-o practice. Psihiatrii au estimat că ablațiunea țesutului cerebral este mai degrabă un șoc pentru creier decât un calmant. Astfel, lobotomia a fost înlocuită repede de electroșoc... cu excesele care au fost văzute în afacerea Bailey. În plus, s-a constatat că o nouă familie de tranchilizante, incluzând valiumul, avea un efect asemănător cu cel al lobotomiei. Dar până să se ajungă aici, zeci de mii de oameni fuseseră transformați în zombi.
Să supraveghem medicina
Ar fi prea simplu să considerăm că aceste greșeli medicale grave nu sunt decât niște incidente atipice, care se întâmplă unui număr nesemnificativ de medici prost pregătiți din punct de vedere profesional. Dar după cum au dovedit unele studii întreprinse recent în Franța, incompetența sau mai degrabă neglijența medicală poate lua forme mai puțin spectaculoase, dar la fel de periculoase. Astfel, s-a demonstrat că spitalul a devenit un loc extrem de periculos, în care 800.000 de pacienți contractează în fiecare an o infecție. Și mai tragic încă, 10.000 de decese se datorează acestor infecții. Bineînțeles, este vorba despre persoane mai în vârstă, mai fragile și spitalizate mai mult timp (54% dintre pacienți au mai mult de 65 de ani), deci expuse în mai mare măsură. În acest caz, vinovatul nu este un doctor oarecare, ci sistemul spitalelor în general, unde anumite consemne de igienă elementară nu sunt respectate.
În concluzie: nu vă încredeți orbește în medici, fie ei cu diplomă sau simpli vindecători.
SUPLIMENT DE ANCHETĂ
Un lobotomist strălucit
Walter Freeman (în fotografie) era un doctor celebru și excentric, purtând deseori costume stridente, glugi și pălării mari. În climatul intelectual dinaintea războiului, metodele sinistre ale lui Freeman au atras mulți adepți. Se considera că scoțând o bucățică de creier, doctorul demistifica mintea omenească. Prin anii '50, lucrarea lui Freeman și Watts, intitulată "Psihochirurgia", a fost publicată ca foileton în "Reader's Digest". Dar după 1960, lobotomia a fost percepută ca un ultim simbol al violenței medicale. Amintiți-vă de Jack Nicholson, la sfârșitul filmului "Zbor deasupra unui cuib de cuci", ca să înțelegeți latura de oroare a acestei practici.
Tragedia Thalidomidei
În 1961, două studii independente, unul efectuat la Sydney, în Australia, iar altul în Germania, la Hamburg, au cutremurat lumea medicală prin descrierea unor cazuri de nou-născuți atinși de focomelie. Această maladie foarte rară se caracterizează prin malformarea membrelor: brațele nu mai sunt decât niște apendice scurte (vezi fotografia). Cauza acestor anomalii este Thalidomida, un medicament prescris femeilor gravide. El s-a dovedit a fi fatal, inducând malformații monstruoase (dacă este administrat - și așa s-a întâmplat - în perioada primelor trei luni de sarcină).
Thalidomida a fost introdusă în 1957 ca sedativ; pe atunci se credea că medicamentul nu este periculos. În 1962, el a fost retras de pe piață, dar - din păcate - răul se produsese: 8000 de copii din 46 de țări diferite s-au născut cu malformații. Doar SUA a scăpat, datorită rezistenței extraordinare a doctorului Frances Kelsey, de la serviciul de omologare "Food and Drug Administration". În fața presiunilor exersate de laboratorul farmaceutic "Richardson Merrill" pentru a vinde produsul în America, Kelsey a cerut teste complete asupra noii substanțe, înainte de a-i acorda licența. Testele au fost negative. Astfel, Thalidomida nu a ajuns niciodată pe piața americană.
Bacterii mutante
Prescrierea abuzivă de antibiotice se află la originea unei noi probleme de sănătate foarte îngrijorătoare: mutația bacteriilor și rezistența lor din ce în ce mai mare la medicamente. În Statele Unite, cazurile de tuberculoză se înmulțesc. Proporția bacteriilor rezistente a trecut de la 2% la 9%. Aceeași constatare a fost făcută și în Japonia, unde s-a descoperit un stafilococ ce rezistă la vancomicină, unul dintre cele mai puternice antibiotice. În Franța, problemele sunt și mai grave. Infecțiile sunt contractate în spitale. Dacă luăm în considerare un stafilococ și antibioticul de referință, meticilina, se constată cu groază că într-un spital francez, 57% dintre microbi sunt rezistenți, în comparație cu doar 9% în Germania și 1% în Danemarca. De unde vine acest avans al Franței? Bacteriile ar deveni mai repede mutante decât în alte țări? Greu de crezut. Mai degrabă, de vină ar putea fi prescrierea și administrarea abuzive de medicamente.