Moarte cu prescripție medicală

Andrei Cheran
- Medicina nu este o știință exactă, iar chirurgii nu sunt infailibili. Există erori de diagnostic fatale, precum și gafe medicale mortale. Spitalizarea poate deveni, adeseori, un coșmar -

Bolnavii clinicii particulare "Chemsford Hospital" a doctorului James Bailey, din Sidney (Australia), zăceau inerți în pa­tu­rile lor. În saloane persista un miros dezgustător, iar liniștea nu era întreruptă decât de infirmierele care circulau din când în când printre paturi. De nouă zile, mulți dintre pacienți se aflau în stare de in­con­știență, ba chiar și mai mult... Intraseră în co­mă, din cauza unui cock­tail periculos de barbiturice și sedative, care le fusese admi­nis­trat. Unii dintre ei se scăldau în propriile lor excremente. Singurul semn de viață per­cep­tibil al aces­tor muri­bunzi erau ochii, care li se zbăteau sub pleoa­pe, cu rostogoliri frenetice. Starea lor trăda teama de o nouă serie de electroșocuri - tratament la care doctorul Bailey îi supusese fără anestezie generală. Cu siguranță, clinica sinistrului doctor semăna mai degrabă cu o instituție de tortură, dar cu toate aces­tea, majoritatea pacienților veniseră acolo de bu­năvoie. Ba chiar plătiseră gras pentru a beneficia de "faimosul" tratament al "celebrului" Bailey. Cre­deau, fără îndoială, că se vor vindeca de depresii sau toxicomanie. Alți pacienți fuseseră trimiși la clinică în urma unei hotărâri judecătorești; trebuia tratat comportamentul lor "deviant" și "antiso­cial", grație unui tratament psihiatric în forță.
Terapia doctorului Bailey se baza pe principiul că somnul are drept funcție principală restau­rarea energiei pierdute de către organism. De aici a venit ideea că o cură de somn profund ar putea repara sau vindeca un creier supus unui stres impor­tant. Grație unor sedative puternice, ela­borate de către industria farmaceutică, doc­torul Bailey avea mijloacele necesare pen­tru a-și ține pacienții într-o stare de somn mai mult sau mai puțin permanentă.

Tratament de șoc

Bailey combina acest tratament cu con­vulsivoterapia electrică, adică - mai pe scurt - cu electroșocurile. Această tehnică se bazează pe trecerea unui curent alter­nativ de 110 volți de la o tâmplă la alta, timp de câteva zecimi de secundă. Curentul provoacă la început o pierdere a cunoș­tinței, apoi o criză de epilepsie completă. Inventat în 1938 de către Cerletti și Bini, electroșocul era administrat psi­ho­ticilor. Prin anii '50-'60, nici un doctor nu știa foarte bine cum funcționa această tehnică și nici con­se­cin­țele utilizării sale pe termen lung, dar numeroși pa­cienți păreau că reacționează favorabil la trata­ment. Iar Bailey a făcut din acest "tratament" o specialitate. După cum am mai spus, administra și narcotice. Se vorbea pe atunci de "electronarcoză".
Cu toate acestea, către mijlocul anilor '70, meto­dele acestui doctor așa de caris­ma­tic au început să fie puse la îndoială. Pacienții se plângeau că, în ciuda somnului, simțeau electro­șo­cu­rile ca pe niște "ex­plozii" în cap. Bailey a respins aceste afi­rmații, ar­gu­mentând că pacienții dor­meau așa de profund încât creierul lor nu avea posibilitatea să simtă nici cea mai mi­că durere.

Sentință fără drept de apel

La un moment dat, pacienții au început să moară. La început, unii dintre ei au fost victimele unor crize cardiace petrecute în timpul somnului profund. Dar doctorul Bailey a găsit și de data aceasta un răspuns: a pretins că acești pacienți aveau deja boli cardiace în clipa în care fuseseră spitalizați, deci moartea lor nu avea nici o legătură cu tratamentul său. Totuși, moartea - printr-o gangrenă la intestin - a unei fete în vârstă de 17 ani, care fusese perfect sănătoasă, i-a făcut pe foștii pacienți să treacă la acțiune. Au mers și s-au plâns de traumatismele și leziunile cauzate de sejurul în clinica lui Bailey.
La începutul anilor '80 s-a estimat că cel puțin 24 de persoane muriseră din cauza electronarcozei practicate de doctorul Bailey. El a fost anchetat, iar medicii care s-au ocupat de cercetarea metodei lui s-au declarat șocați de sălbăticia și ciudățenia trata­mentelor administrate în acea clinică particulară. Când urmărirea penală a început, doctorul Bailey, căruia i se interzisese să mai practice medicina, s-a sinucis. O anchetă postumă, declanșată în 1992, a ajuns la concluzia că toți medicii care practicaseră tratamentul prin somn profund erau culpabili de greșeli profesionale de neiertat... Privind în urmă, nu putem decât să ne indignăm de faptul că Bailey și-a putut desfășura practicile barbare timp de 15 ani. Trebuie să ne reamintim totuși că ele erau frecvente pe vremea sa. Către sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, un număr foarte mare de psihiatri și spe­cialiști ai maladiilor creierului, inclusiv mentorul lui Bailey, profesorul William Sargent, de la Guy's Hos­pital din Londra, experimentaseră asocierea som­nului profund cu electroșocurile pentru a vin­deca tulburările mintale grave. Mulți doctori vedeau în acest tratament un mijloc radical, și mai ales lipsit de pericol, pentru a înlocui lobotomia frontală, că­zută în desuetudine după ce fusese mult criticată.

O practică la modă

Lobotomia frontală a apărut în anii '30, când doc­torul Sorbal Cid, unul dintre cei mai buni psi­hiatri din Portugalia, a luat cunoștință despre expe­riențele făcute pe creierul cimpanzeilor. Se des­coperise că după o ablațiune chirurgicală a unei jumătăți a lo­bu­lui frontal al creierului, cimpanzeii deveneau mult mai calmi, mai puțin angoasați. Doctorul Cid era ne­răbdător să afle dacă aceeași operație chirur­gicală ar fi avut efecte similare și la om. L-a convins pe neu­rologul Egas Moniz să foreze trei găuri mici în capul pacienților săi bolnavi psihic, pentru a extrage o bucățică de țesut cerebral. Din prima serie de 20 de cazuri, 17 pacienți au manifestat o dimi­nuare a angoasei, iar ceilalți trei au rămas în vechea stare. În sfârșit, ca detaliu esențial, nici unul nu mu­rise... Dar pe când doctorul Cid dovedea prudență față de eficacitatea terapeutică a lo­bo­tomiei, Moniz a pretins ime­diat că descoperise mijlocul de a vindeca maladiile mintale. Chi­rurgii au început să repro­ducă operațiile sale și în alte țări. În 1949, Moniz a primit Premiul Nobel pentru medicină. La acea dată, se făcuseră 10.000 de lobo­tomii frontale în întreaga lume! Premiul Nobel al lui Mo­niz a făcut să se treacă la un ritm anual de 6000 de lobotomii. La acea dată, celebrul Moniz înce­tase să mai opereze, după ce un pacient nemulțumit încercase să-l omoa­re. Dar preluarea șta­fetei era asi­gurată de psihiatrul ame­rican Walter Freeman.

Zombi lobotomizați

În 1938, Freeman a obținut de la chirurgul James Winston Watts dreptul de a relua primul studiu al lui Moniz. Cei doi doctori au fost atacați violent de confrații lor. Criticile scoteau la iveală un fapt neștiut până atunci, și-anume că, odată cu pierderea angoasei, pacienții își pier­deau și gustul pentru viață. Erau transformați în "zombi", în niște păpuși automate. Dar Freeman și Watts și-au urmat pro­gramul fără să clipească, ex­trăgând, în entuziasmul lor, și mai mult țesut ce­re­bral decât o făcuse Moniz...
Și au apărut primele decese. Unii din­tre pacienți deveniseră așa de apatici, în­cât erau incapabili să înghită: ori se su­fo­cau în timp ce mâncau, ori se opreau din res­pirat pentru a înghiți. Aceasta nu l-a îm­piedicat pe Free­man să recomande aceas­tă intervenție ori­cui stătuse mai mult de doi ani într-un spi­tal psihiatric. Freeman s-a despărțit apoi de con­­fratele său Watts, estimând că poate să facă el însuși lobo­tomiile... cu toate că nu avea niciun fel de pre­­gătire chirurgicală. Efectua operațiile în ca­binetul său, strecu­rând un stilet de spart gheața prin colțul orbi­tei și mișcându-l în interiorul cre­ie­rului. Procedura era așa de macabră, încât un chi­rurg, deși experi­mentat, a leșinat în timp ce asista la operație.

Liniștirea nesupușilor

Dar Freeman cel ambițios avea planuri mari. El estima că lobotomia nu era doar un mijloc de a vindeca maladiile mintale, ci și o modalitate de a con­­trola comportamentul social. Rebe­lii societății puteau fi transformați în cetățeni liniștiți prin această procedură simplă. A respins orice critică și și-a "cas­trat" psihic pa­cienții în acest fel, cre­zând că acționează spre binele so­cietății, că formează niște cetățeni-mo­del. Singura problemă: după ope­rație, acestor pacienți trebuia să li se adminis­treze amfetamine, pentru a fi stimulați!
Din fericire, lobotomia a fost aban­donată din cauza lipsei de medici care s-o practice. Psihiatrii au estimat că ablațiunea țesu­tului cerebral este mai degrabă un șoc pentru creier decât un calmant. Astfel, lobo­to­mia a fost înlocuită repede de electroșoc... cu ex­cesele care au fost văzute în afacerea Bailey. În plus, s-a constatat că o nouă familie de tranchili­zante, incluzând valiu­mul, avea un efect asemănător cu cel al lobotomiei. Dar pâ­nă să se ajungă aici, zeci de mii de oameni fu­se­seră transformați în zombi.

Să supraveghem medicina

Ar fi prea simplu să considerăm că aceste greșeli medicale grave nu sunt decât niște incidente atipice, care se întâmplă unui număr nesemnificativ de me­dici prost pregătiți din punct de vedere profesional. Dar după cum au dovedit unele studii întreprinse recent în Franța, incompetența sau mai degrabă ne­glijența medicală poate lua forme mai puțin spec­taculoase, dar la fel de periculoase. Astfel, s-a de­monstrat că spitalul a devenit un loc extrem de pe­riculos, în care 800.000 de pacienți contractează în fiecare an o infecție. Și mai tragic încă, 10.000 de decese se datorează acestor infecții. Bineînțeles, este vorba despre persoane mai în vârstă, mai fra­gile și spitalizate mai mult timp (54% dintre pa­ci­enți au mai mult de 65 de ani), deci expuse în mai mare măsură. În acest caz, vinovatul nu este un doc­tor oarecare, ci sistemul spitalelor în general, unde anumite consemne de igienă elementară nu sunt respectate.
În concluzie: nu vă încredeți orbește în medici, fie ei cu diplomă sau simpli vindecători.


SUPLIMENT DE ANCHETĂ

Un lobotomist strălucit
Walter Freeman (în fotografie) era un doctor celebru și excentric, purtând deseori costume stridente, glugi și pălării mari. În climatul intelectual dinaintea războiului, meto­dele sinistre ale lui Freeman au atras mulți adepți. Se con­sidera că scoțând o bucățică de creier, doctorul demis­ti­fica mintea omenească. Prin anii '50, lucrarea lui Free­man și Watts, intitulată "Psiho­chi­rurgia", a fost publicată ca foileton în "Reader's Digest". Dar după 1960, lobotomia a fost percepută ca un ultim simbol al violenței medicale. Amintiți-vă de Jack Nichol­son, la sfârșitul filmului "Zbor deasupra unui cuib de cuci", ca să înțelegeți latura de oroare a acestei practici.

Tragedia Thalidomidei
În 1961, două studii indepen­dente, unul efectuat la Sydney, în Australia, iar altul în Germania, la Hamburg, au cutremurat lumea medicală prin descrierea unor ca­zuri de nou-născuți atinși de fo­comelie. Această maladie foarte rară se carac­te­rizează prin malformarea membrelor: brațele nu mai sunt decât niște apen­dice scurte (vezi foto­gra­fia). Cauza acestor a­no­malii este Thali­do­mi­da, un medicament pre­scris femeilor gravide. El s-a dovedit a fi fatal, in­du­când malformații mons­truoase (dacă este administrat - și așa s-a întâmplat - în perioada pri­melor trei luni de sarcină).
Thalidomida a fost introdusă în 1957 ca sedativ; pe atunci se cre­dea că medicamentul nu este pe­riculos. În 1962, el a fost retras de pe piață, dar - din păcate - răul se produsese: 8000 de copii din 46 de țări diferite s-au născut cu mal­formații. Doar SUA a scăpat, dato­rită rezistenței extraordinare a doc­torului Frances Kelsey, de la ser­vi­ciul de omologare "Food and Drug Administration". În fața presiunilor exersate de laboratorul farmaceutic "Richardson Merrill" pentru a vinde produsul în America, Kelsey a cerut teste complete asupra noii substanțe, înainte de a-i acorda li­cența. Testele au fost negative. Ast­fel, Thalidomida nu a ajuns nicio­dată pe piața americană.

Bacterii mutante
Prescrierea abuzivă de antibiotice se află la originea unei noi probleme de sănătate foarte îngrijorătoare: mutația bacteriilor și rezistența lor din ce în ce mai mare la me­di­ca­mente. În Statele Unite, cazurile de tuber­cu­loză se înmulțesc. Pro­porția bacteriilor rezis­tente a trecut de la 2% la 9%. Aceeași constatare a fost făcută și în Ja­ponia, unde s-a descoperit un stafilococ ce rezistă la vancomicină, unul dintre cele mai puternice an­tibiotice. În Franța, proble­mele sunt și mai grave. Infecțiile sunt contractate în spitale. Dacă luăm în con­siderare un stafilococ și antibioticul de re­fe­rință, meticilina, se constată cu groază că într-un spital francez, 57% dintre microbi sunt rezistenți, în comparație cu doar 9% în Germania și 1% în Danemarca. De unde vine acest avans al Franței? Bacteriile ar deveni mai repede mutante decât în alte țări? Greu de crezut. Mai degrabă, de vină ar putea fi prescrierea și administrarea abuzive de medicamente.