A fost o vreme când credeam că e suficient să iubești și să ai cui să dăruiești iubire, pentru ca s-o și primești înapoi, măcar în egală măsură. Eram tânără și nu cunoșteam nici la propriu, nici la figurat, dureroasele orizontalități ale iubirii. A trecut ceva până să-nțeleg că soarele nu poate intra pe ferestre cu obloanele trase; că iubirea, în sine, nu poate nici să facă bine, nici să vindece pe cineva care nu știe sau nu vrea s-o primească. Și am crezut, de fiecare dată, că vina e a mea, că nu m-am priceput să dau suficient sau nu cum ar fi trebuit, că nu merit să fiu iubită sau măcar respectată pentru curajul de a-mi afirma deschis sentimentele. Mi-am reproșat că nu știu să fiu femeie, să țin la preț, că prea-mi pun sufletu-n palme și ies, așa, de nebună, în calea celor care nu mă văd. Mi s-a "recomandat" diplomație, joc și strategie... N-am vrut să-nvăț lecția asta. Am ales sinceritatea până la capăt, chiar și atunci când am știut că e o rană pe care singură mi-o fac și-n care tot singură-mi răsucesc cuțitul.
Să zicem că timpul sau viața mi-au dat dreptate. Ceea ce n-am încetat să cred nicio clipă abia acum se confirmă cu adevărat: iubirea te împlinește, te transformă pe tine însuți în zbor înalt, întinzându-ți în cale un cer care nu te vrea decât cu aripile-ntinse. Abia acum, după ce mi-am frânt aripile de atâta albastru, abia acum știu să-mi privesc toate iubirile-n ochi și să mi le asum cu demnitate. Datorită lor sunt, azi, femeia care sunt. Împăcată, în sfârșit! Conștientă că, om fiind, e firesc ca nimic din ce e omenesc să nu-mi fie străin. Nici zâmbetul, nici lacrima, nici iubirea, nici vina, nici păcatul... Da, recunosc! Copilă-am fost și am iubit. Iubind, am devenit femeie și am stat, mai apoi, cu suflet ucis, lângă o iubire plecată spre alte lumi. Am iubit nevinovat și cu acte-n regulă, dar am iubit și liber, arsă rău de pârjol, am fost soție, dar am fost și iubită. Din toate, cetate inexpugnabilă mi-am clădit și stau-nainte-i, așteptând loviturile celor ce vor să ridice piatra și să dea! Am să le adun una câte una, de pași am să le leg sau talisman din ele îmi voi face... Dar cetatea n-am să o predau nici cu luptă, nici fără. Pentru că, da, ați înțeles bine: cetatea aceasta sunt eu!
Reverență, Prințe!
Multă vreme, iubirile mele au fost scrise în cărți. Le trăiam pătimaș, ca într-o repetiție pentru ce va urma. Dragoste însemnau cuvintele, poeziile, muzica, visul de a scrie până la ultima răsuflare pe-acest pământ. Până într-o zi.
Mai întâi i-am auzit vocea. Era ca și când aș fi aflat, dintr-odată, întruparea iubirii însăși, fără să-i știu chipul. Apoi, când l-am cunoscut, peste toate astea s-a așezat lumina ochilor lui negri. Și n-a mai existat lume în afara lui. Mare parte din ce sunt, îi datorez. Aveam puțin peste 20 de ani. El, exact dublul vârstei mele. A știut întotdeauna că-l iubesc. M-a lăsat, cu delicatețe, s-o fac, deși era tare stângaci în gesturi tandre. I-am spus-o, într-o zi de primăvară năvalnică. A zâmbit trist și a spus: "Nu!". Și nu a fost! Nimic murdar, nimic trupesc, nicio minciună. Poate doar regretul că prea multe stăteau, de-a valma, între noi.
L-am numit "Prinț", nu pentru că i-ar fi curs niscaiva sânge albastru prin vene. Nu. Dar avea, întotdeauna, ceva princiar în gesturi, ca și în cuvinte. Refuzul lui mi-a ținut loc de cer pentru toate îndrăgostelile ce-au venit în urmă-i. Momentele acelea îmi luminează și acum clipele, gândurile, viața, pentru că au fost curate, au fost adevărate. Simt și astăzi gol în stomac, amintindu-mi, deși el a plecat, puțin, în lumea-fără-de dor.
Viitura
Nu știu de ce l-am lăsat să-mi intre în viață. Poate pentru privirea lui caldă și vocea joasă, învăluitoare. Pentru umor și pentru inteligență. Aveam vârsta la care orice femeie are nevoie de aprecieri. Le primeam. Nu mă deranja că e însurat, pentru că nu-mi doream nimic de la el. Doar după o vreme, interminabile discuții și atingătoare de suflet întâlniri la cafea, după ce-i aflasem tristețile, am simțit că mi-aș dori să fie el primul bărbat din viața mea. Și a fost. Într-o seară, departe de casă, unde ne aruncaseră interese comune. N-au mai prea urmat nopți de dragoste. Doar întâlniri furate orelor de serviciu, la barul aflat în apropiere. Și telefoane. Și așteptări. Știam că mai treceau și alte femei prin viața lui, nu-i ceream exclusivitate, nici nu făceam crize implorându-l să existe doar pentru mine. Dar într-o zi, însă, în biroul pe care-l împărțea cu alți câțiva bărbați, am întâlnit ochii albaștri ai unei femei. Brusc, ceva a început să doară... Îmi spuneam că nu contează, că relația noastră, prea puțin fizică, are șanse de durată, pentru că e curată, e frumoasă, e a noastră. N-a fost să fie. Ochii albaștri mi l-au furat. A divorțat, apoi s-a recăsătorit. O vreme, am umblat buimacă, întrebându-mă întruna "de ce?". Nu știam unde greșisem. Nu apucasem încă să aflu că iubirea, când vine așa, dintr-odată, nu te întreabă dacă ai chef s-o primești. Te inundă ca viitura, te duce unde vrea ea...
M-a sunat într-o dimineață, foarte devreme. Nu mai știam nimic unul de altul, de mai bine de patru ani. "Ai avut dreptate!", mi-a spus. Nu mai știam despre ce vorbește. Mi-a amintit și mi-a povestit suficient cât să înțeleg. Trăia un alt divorț. De ochii cei albaștri, desigur. Nu merita să treacă prin asta. Apa cea mare a iubirii trecuse și îl aruncase sleit de viață, pe mal. L-am iubit. El a fost "ploaia".
Au trecut anii. Nu mulți, dar destui. Fără alte iubiri, doar părelnice tremurări de gând. Cu naștere de prunci, întru împlinirea menirii de femeie. Cu lacrimi multe și doruri ce nu-și găseau numele. Cu viață și moarte, deopotrivă. Tatuaje fără anestezie, direct pe suflet. Părea că murisem demult...
Dar primăvara a venit din nou în sufletul meu. Simt iarăși cum crește cerul ei de lumină. Trăiesc din nou și sunt vie. Adun bucurii din tot ce mă înconjoară. Îmi vine să cânt și să râd din nimic... Dar am de ce. Sunt iarăși îndrăgostită. Sunt alte brațe în jurul meu. Alte șoapte în urechi. O altă iubire ciudată, cum pare să-mi fie scris. O nouă lecție de învățat. Și toate despre IUBIRE. Numai despre IUBIRE. "Am văzut îngerul în piatră și am sculptat până l-am eliberat", spunea Michelangelo. Cam asta simt că am făcut și eu. Am înțeles că în iubire, ziua de mâine nu există. Că "te iubesc!" aparține doar acestei clipe. Un prezent continuu, necondiționat. Se simte acum, se spune acum și tot acum se trăiește. Am învățat că iubirea nu trece, că rămâne pe vecie în tine, ca un cerc al vieții pe un trunchi de copac. Iubirea este și-atât. Gata să vină, să plece, să se întoarcă înapoi. Dincolo de explicații, de rațiune, de logică. Dincolo de viață și, pentru cei mai norocoși, mult dincolo de moarte. Îi simți căldura și dumnezeirea chiar și atunci când omul tău iubit nu mai e lângă tine, când îți arde în inimă ca o stea. Și am mai înțeles că întregi nu suntem decât iubind, poate de aceea e atâta tristețe în jur, atâția oameni răi și încrâncenați, oameni care nu știu să iubească. Sau nu pot sau nu vor, oameni îndrăgostiți pe vecie de ei.
Și am mai înțeles ceva mai profund decât pare și, pentru care mulți mă vor judeca: că Dumnezeu ne dorește iubind. Că zisa biblică "Multe ți se vor ierta, pentru că mult ai iubit!" chiar se întâmplă. Că dragostea nu e păcat, cum am auzit zicând odată un duhovnic. Iubirea adevărată e bucurie. Dar de la Dumnezeu. Te-nșeli, câteodată, greșești până-nveți, dar dacă ai răbdare să aștepți, ea te poartă sus, pe deasupra pământului. Te poartă pe curcubeu. Și de-acolo nu mai cazi niciodată.
CĂLINA - Simeria, Hunedoara