Lovitură de fulger
- Se fac zece ani de când la Teatrul Godot se joacă non-stop "Dragostea durează trei ani", de Frederic Beigbeder, în regia lui Chris Simion. Un veritabil record! Faci şi tu parte din această aventură care ne demonstrează că teatrul, atunci când e de calitate, poate dura infinit...
- Da, aşa este. La vară se împlinesc zece ani de când tot jucăm. Se va face un spectacol aniversar, la care va fi invitat şi autorul piesei. Sunt peste şase sute de reprezentaţii! Cu adevărat un record! Piesa e foarte bine scrisă, Chris Simion este un regizor şi o femeie puternică, dar eu cred, sincer, că motorul succesului este Cristi, bărbatul meu. Implicarea lui în crearea acestui personaj, de o intensitate incredibilă, i-au dat o viaţă atât de lungă.
- Succesul vostru se înscrie într-un moment mai larg de elan al teatrului românesc?
- Hmmm. Nu trecem, în opinia mea, printr-un moment de vârf în teatrul românesc. El este la fel de anemic ca şi societatea, în general, e lipsit de strălucire şi de vârfuri. Sper să nu mă înţeleagă nimeni greşit. Ador teatrul, pur şi simplu, este dragostea mea, dar cred şi nu mi-e frică să spun că suntem într-un impas. Nu vorbesc deloc de faptul că nu am avea actori talentaţi, nu vorbesc că în locul marilor nume care dispar vin altele în loc -, ci vorbesc despre punctul acela culminant din teatru, care să-mi taie respiraţia. Aşa cum social ne mulţumim cu puţin, la fel facem şi în artă. Subiecte mici, abordări facile. Pe de altă parte, nu cred că omul poate fi redus definitiv la nişte stări spirituale mărunte. În prezent parcurgem o stare de amorţire, care sper să nu fie definitivă.
- Mariajul tău şi-al lui Cristi "se joacă", şi el, cu succes, tot de zece ani. V-aţi cunoscut pe scenă?
- Ne-am cunoscut la Constanţa, când eu jucam la teatrul de acolo, iar el fusese invitat în spectacolul "Îmblânzirea scorpiei". Dar perioada coincide, da, sunt cam zece ani de atunci. Jucăm mult împreună, ne place, dar am învăţat să separăm cât putem de bine cele două lumi ale noastre, teatrul şi viaţa de cuplu. Nu e bine deloc să le amesteci, realitatea se deformează îngrijorător dacă o faci.
- Şi cum e realitatea cuplului vostru? Un deceniu de dragoste în ziua de azi, mai ales când e vorba de doi artişti, este o performanţă.
- Relaţia noastră a început ca în filme, cu un "coup de foudre"!!! Ne-am îndrăgostit pe loc şi iubirea a pus stăpânire pe noi din prima secundă. A ars cu intensitate, dar am şi „lucrat" pentru ea, nu am lăsat flacăra să se stingă. Nu a fost o ardere care consumă, ci o ardere care hrăneşte şi creşte un sentiment. A crescut în dragoste profundă, în prietenie, în gingăşie, dar şi-a păstrat pasiunea. Cred că lucrul acesta se întâmplă numai între oameni care au cu adevărat ceva de construit împreună, cu dedicaţie, cu atenţia îndreptată unul spre celălalt. Degeaba ai lângă tine un om minunat, dacă ochii îţi alunecă spre alţii. Reversul este la fel de periculos: indiferenţa, singurătatea în doi. Vezi atâţia oameni mergând prin oraş, şi se uită mai degrabă la vitrine decât la cel de lângă ei. Vitrine după vitrine, produse după produse, ani după ani şi oamenii se îndepărtează de oameni. Ajungem să ne privim precum ne uităm la marfa din rafturi, etichete, culori, nimicuri, unele după altele. Şi iubirea devine o marfă de larg consum. Iubire în ghilimele, fiindcă în împrejurarea aceasta, nu poate fi vorba de sentimente. Pe de altă parte, este numai şi numai la îndemâna fiecăruia să spună: "Stop, până aici!".
- Are şi dragostea nevoie de întreţinere, de efort, sau marile iubiri ard de la sine?
- Sunt extrem de rare situaţiile în care dragostea rezistă doar prin ea însăşi. Eu cred că ea cere să fie întreţinută cu efort considerabil. Orice poate veni în ajutorul iubirii şi al păstrării ei trebuie folosit. Dar dacă atenţia ta către celălalt e trează, curată şi adevărată, nu ai cum să pierzi iubirea. Este imposibil. Fără această atenţie, lăsăm anii să treacă pe lângă noi şi ne trezim plafonaţi şi singuri sufleteşte. E mare păcat când se întâmplă aşa.
Doi pe un balansoar
- Fără vreo urmă de feminism, te întreb: crezi că este mai greu pentru femei să întreţină iubirea?
- Tot fără nicio nuanţă feministă, îţi răspund: da, este mai greu pentru o femeie. În primul rând, o femeie trebuie să aibă mult mai multă răbdare. Bărbaţii vor şi le place să fie trataţi ca nişte copii, şi atunci răbdarea femeii este pusă la grea încercare. Pur şi simplu, aşa suntem, sunt diferenţe mari între bărbaţi şi femei, iar dacă nu înţelegem asta, nu vom putea nicicând să trăim frumos împreună. Evident că nu e vorba despre cine şi cât trebuie să stea la cratiţă, cine şi cât trebuie să aducă bani sau mai ştiu eu ce prostii din astea. Suntem structural diferiţi, bărbaţii au nevoie de mai multă grijă, iar femeia, prin simplul fapt că dă naştere pruncilor, este capabilă să ofere această grijă, prin natura ei. Iar ăsta e doar un exemplu între sute altele...
- Dar şi când vine prinţul pe calul cel alb şi te fură... Aşa ceva li se întâmplă numai femeilor...
- Ha, ha! Te referi la nunta noastră. Nu a fost chiar răpire, căci am acceptat de bună voie şi nesilită de nimeni. Dar, da, a fost foarte frumos, ne plac lucrurile atipice. Nu ca să aibă ceva senzaţional, ci ca să ne creăm propriile amintiri, puţin diferite decât cele comune. Să ne surprindem. Să păstrăm relaţia noastră proaspătă, iar asta se face numai fiind permanent grijuliu faţă de celălalt şi fiind mereu dispus la mici sacrificii de sine. Eu nu cred că-ţi poţi împărţi viaţa cu cineva, dacă nu-l iubeşti complet. Doamne, cât de obositor trebuie să fie să mimezi iubirea zi de zi!
Un drum lin
- Gabriela, eşti născută în Suceava, în Bucovina, cum ai ajuns actriţă în Bucureşti?
- Am ştiut mereu că voi fi actriţă. Viaţa mea a mers înspre această meserie fără niciun efort. Nu m-am chinuit să ajung actriţă, nu mi-am dorit să fiu altceva, nu am trecut prin vreo întâmplare extraordinară în acest sens. Drumul meu a dus lin către scenă. Iar când am simţit că "asta e" , totul a devenit foarte intens. Am făcut facultatea la Iaşi, am debutat acolo pe scena celui mai frumos teatru din ţară, sub "bagheta" lui Beatrice Rancea. Apoi am mers la Constanţa, chemată tot de ea, am jucat acolo doi ani, exact cât îmi şi propusesem să stau. Am plecat la Bucureşti şi iată-mă rezistând aici.
- Te-a cucerit Bucureştiul uşor?
- Nu prea. Mutarea în Capitală a venit cu mici şocuri. Îmi place Bucureştiul, îmi place să trăiesc aici, dar tot nu pot trece peste nişte lucruri. De exemplu, îmi vine încă extrem de greu să mă obişnuiesc cu lipsa de punctualitate şi de cuvânt. Nu vorbesc despre excepţii, că întârzii din cauza traficului infernal, ci de faptul că unii procedează constant aşa. Este adevărat că eu sunt adepta unui comportament mai... milităresc. Iar lipsa de cuvânt, de punctualitate sunt lucruri care pe mine mă deranjează. Am ajuns să-mi aleg apropiaţii în funcţie de asta, ca să nu am senzaţia că îşi bate cineva joc de mine.
- Eşti o prezenţă foarte discretă în lumea actorilor, nu participi la evenimente, nu ai apariţii în televiziune. De ce?
- Nu-mi place deloc să mă fac remarcată fără motiv. Dar să ştii că eu consider un minus faptul că nu pot lega relaţii de "prietenie" cu nişte oameni care m-ar putea propulsa, dar care mie nu-mi plac. Faptul că sunt discretă în apariţii, că sunt retrasă, este tocmai cauza acestui lucru: făţărnicia, falsa conversaţie, interesele acestea mercantile nu rezonează deloc cu persoana mea. Ştiu că nu-mi face bine în carieră felul acesta de a fi, dar nu pot altfel.
Nimic fără Dumnezeu
- E primăvară, una frumoasă acum. Eşti fata căldurii, a mării, sau mai degrabă a muntelui şi răcorii?
- Sunt, în primul rând, fata omului lângă care mă aflu. Cred că nu contează unde eşti, atâta timp cât eşti cu cine trebuie. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, sunt fata mării şi a soarelui. Îmi place căldura, îmi plac spaţiile largi. Dar câteodată sunt şi omul muntelui, însă din alte motive, unele ce ţin de suflet. Se întâmplă ca duhovnicul meu şi locul unde mi-a renăscut credinţa să fie la munte, într-o mânăstire din zona Vâlcea. Se spune că omul este suma întâlnirilor sale din viaţă. Eu am avut privilegiul să am astfel de întâlniri, care m-au ajutat să cresc, să mă cunosc, să înţeleg mai bine anumite lucruri. Întâlnirea cu duhovnicul meu este pe primul loc al marilor întâlniri din viaţa mea. M-a ajutat să-L regăsesc pe Dumnezeu. Sunt extrem de fericită pentru asta şi îmi ţin capul sus, bucuroasă că mi s-a întâmplat.
- Îl pierduseşi?
- Poate nu chiar pierdut, dar la un moment dat, toţi Îi întoarcem spatele sau nu-I mai dăm importanţa cuvenită. Aşa am fost şi eu, iar întâlnirea cu duhovnicul meu, cu toţi monahii de acolo, fiinţe de o curăţenie sufletească ieşită din comun, m-au făcut să nu mai pot fi abătută deloc de la drumul meu. Nu numai în credinţă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Foarte important este că am descoperit împreună cu Cristi toate lucrurile acestea. Am mers amândoi prima dată acolo, am avut trăirile acelea puternice împreună, iar acesta chiar a fost un dar de la Dumnezeu. Spun asta, pentru că ştim oameni care s-au despărţit tocmai pentru că unul nu a înţeles credinţa celuilalt. Noi am fost "luaţi de moţ" împreună şi am perceput amândoi cu aceeaşi intensitate ceea ce ni se întâmpla. A fost atât de puternic, de sincer, de curat, încât acum cred cu toată tăria că fără Hristos nu poţi face nimic.
- Să vorbim, măcar la final, şi despre soţul tău, Cristi Iacob, celebrul actor de teatru şi cinema.
- Celebru, dar aleargă de nu mai poate. A acceptat directoratul interimar al Teatrului Mic, loc unde joacă de douăzeci şi cinci de ani, şi s-a simţit dator să ajute când i s-a cerut. Deşi nu prea-i place, încearcă să facă cât mai bine asta, dar în acelaşi timp, este copleşit de muncă, alergătură, acte, lucruri pe care un actor le face greu de tot. Doar că el nu este omul care să dea înapoi când promite ceva. Aşa că luptă. Are spectacole multe şi aşteaptă să revină total la ceea ce-i place, adică doar să fie actor.
- E primăvară, e soare, viitorul tău e la fel de senin?
- Ce-mi doresc cel mai mult şi mai mult în acest moment este un copil. Fără îndoială, el este visul numărul unu. Şi aştept şi în teatru o minune. Am sentimentul că urmează să se schimbe ceva major, pentru că, aşa cum spuneam, acum suntem într-o perioadă care pe mine mă dezamăgeşte puţin, prin simplismul ei. Noi, actorii, trecem printr-o perioadă în care suntem docili faţă de spectatori, pentru că avem nevoie de ei, iar ei se mulţumesc cu ceea ce le dăm. Nu e bine. Exigenţele scad îngrijorător. Însă, am speranţe că totul se va schimba, aşa cum şi alte lucruri bune s-au mai schimbat în România. După mulţi ani de teatru independent, mi-aş dori să mă întorc la cel de stat. Am speranţa că şi acolo se vor schimba lucrurile spre bine.
Foto: LIVIU ŞTEFAN (2)