GABRIELA IACOB - "Iubirea nu se poate mima"

- Celebrităţii ei de actriţă frumoasă şi talentată i se adaugă aceea de soţie a unui actor extrem de iubit: Cristi Iacob. Cum le împacă pe amândouă? Exact despre asta e vorba în interviu -

Lovitură de fulger

- Se fac zece ani de când la Teatrul Godot se joacă non-stop "Dragostea durează trei ani", de Frederic Beigbeder, în regia lui Chris Simion. Un veritabil record! Faci şi tu parte din această aven­tură care ne demonstrează că teatrul, atunci când e de calitate, poate dura infinit...

- Da, aşa este. La vară se împlinesc zece ani de când tot jucăm. Se va face un spectacol aniversar, la care va fi invitat şi autorul piesei. Sunt peste şase sute de reprezentaţii! Cu adevărat un record! Piesa e foar­te bine scrisă, Chris Simion este un regizor şi o fe­meie puternică, dar eu cred, sincer, că motorul suc­cesului este Cristi, bărbatul meu. Implicarea lui în crearea acestui personaj, de o intensitate incre­di­bilă, i-au dat o viaţă atât de lungă.

- Succesul vostru se înscrie într-un moment mai larg de elan al teatrului românesc?

- Hmmm. Nu trecem, în opinia mea, printr-un moment de vârf în teatrul românesc. El este la fel de anemic ca şi societatea, în general, e lipsit de stră­lucire şi de vârfuri. Sper să nu mă înţeleagă nimeni greşit. Ador teatrul, pur şi simplu, este dragostea mea, dar cred şi nu mi-e frică să spun că suntem într-un impas. Nu vorbesc deloc de faptul că nu am avea actori talentaţi, nu vorbesc că în locul marilor nume care dispar vin altele în loc -, ci vorbesc despre punc­tul acela culminant din teatru, care să-mi taie res­piraţia. Aşa cum social ne mulţumim cu puţin, la fel facem şi în artă. Subiecte mici, abordări facile. Pe de altă parte, nu cred că omul poate fi redus definitiv la nişte stări spirituale mă­runte. În prezent parcurgem o stare de amorţire, care sper să nu fie definitivă.

- Mariajul tău şi-al lui Cristi "se joacă", şi el, cu succes, tot de zece ani. V-aţi cunoscut pe scenă?

- Ne-am cunoscut la Constanţa, când eu jucam la teatrul de acolo, iar el fusese invitat în spectacolul "Îmblânzirea scorpiei". Dar perioada coincide, da, sunt cam zece ani de atunci. Jucăm mult împreună, ne place, dar am învăţat să separăm cât putem de bine cele două lumi ale noastre, teatrul şi viaţa de cuplu. Nu e bine deloc să le amesteci, realitatea se defor­mează îngrijorător dacă o faci.

- Şi cum e realitatea cuplului vostru? Un deceniu de dragoste în ziua de azi, mai ales când e vorba de doi artişti, este o performanţă.

- Relaţia noastră a început ca în filme, cu un "coup de foudre"!!! Ne-am îndrăgostit pe loc şi iubirea a pus stăpânire pe noi din prima secundă. A ars cu intensitate, dar am şi „lucrat" pentru ea, nu am lăsat flacăra să se stingă. Nu a fost o ardere care con­sumă, ci o ardere care hrăneşte şi creşte un sen­timent. A crescut în dragoste profundă, în prietenie, în gin­găşie, dar şi-a păstrat pasiunea. Cred că lucrul acesta se întâmplă numai între oameni care au cu adevărat ceva de construit împreună, cu de­dicaţie, cu atenţia îndreptată unul spre ce­lălalt. De­geaba ai lângă tine un om minunat, dacă ochii îţi alunecă spre alţii. Re­versul este la fel de periculos: indiferenţa, singu­ră­tatea în doi. Vezi atâţia oameni mergând prin oraş, şi se uită mai degrabă la vitrine decât la cel de lângă ei. Vitrine după vitrine, produse după pro­duse, ani după ani şi oamenii se înde­părtează de oameni. Ajun­gem să ne privim precum ne uităm la marfa din rafturi, etichete, culori, ni­micuri, unele după altele. Şi iubirea devine o marfă de larg consum. Iubire în ghilimele, fiindcă în îm­prejurarea aceasta, nu poate fi vorba de senti­mente. Pe de altă parte, este numai şi nu­mai la îndemâna fiecăruia să spună: "Stop, până aici!".

- Are şi dragostea nevoie de întreţinere, de efort, sau marile iubiri ard de la sine?

- Sunt extrem de rare situaţiile în care dragostea rezistă doar prin ea însăşi. Eu cred că ea cere să fie întreţinută cu efort con­siderabil. Orice poate ve­ni în ajutorul iubirii şi al păstrării ei trebuie folosit. Dar dacă atenţia ta către ce­lălalt e trează, curată şi ade­­vă­rată, nu ai cum să pierzi iubirea. Este im­po­sibil. Fără această aten­­ţie, lăsăm anii să treacă pe lângă noi şi ne trezim pla­fonaţi şi singuri su­fle­teşte. E mare pă­cat când se în­tâmplă aşa.

Doi pe un balansoar

- Fără vreo urmă de feminism, te întreb: crezi că este mai greu pentru femei să întreţină iubi­rea?

- Tot fără nicio nuanţă feministă, îţi răspund: da, este mai greu pentru o femeie. În primul rând, o fe­meie trebuie să aibă mult mai multă răbdare. Bărbaţii vor şi le place să fie trataţi ca nişte copii, şi atunci răbdarea femeii este pusă la grea încer­ca­re. Pur şi simplu, aşa suntem, sunt diferenţe mari între bărbaţi şi fe­mei, iar dacă nu înţe­legem asta, nu vom putea nicicând să trăim frumos împreună. Evident că nu e vorba des­pre cine şi cât trebuie să stea la cratiţă, cine şi cât trebuie să adu­că bani sau mai ştiu eu ce prostii din astea. Sun­tem struc­tural diferiţi, bărbaţii au nevoie de mai multă grijă, iar femeia, prin simplul fapt că dă naştere pruncilor, este capabilă să ofere această grijă, prin natura ei. Iar ăsta e doar un exemplu între sute al­tele...

- Dar şi când vine prinţul pe calul cel alb şi te fură... Aşa ceva li se întâmplă numai femeilor...

- Ha, ha! Te referi la nunta noastră. Nu a fost chiar răpire, căci am acceptat de bună voie şi ne­silită de nimeni. Dar, da, a fost foarte frumos, ne plac lucrurile atipice. Nu ca să aibă ceva senza­ţio­nal, ci ca să ne creăm propriile amintiri, puţin di­ferite decât cele comune. Să ne surprindem. Să păs­trăm relaţia noastră proaspătă, iar asta se face numai fiind per­manent grijuliu faţă de celălalt şi fiind mereu dispus la mici sacrificii de sine. Eu nu cred că-ţi poţi împărţi viaţa cu cineva, dacă nu-l iubeşti complet. Doamne, cât de obositor trebuie să fie să mimezi iubirea zi de zi!

Un drum lin

- Gabriela, eşti năs­cută în Suceava, în Buco­vi­na, cum ai ajuns actriţă în Bucureşti?

- Am ştiut mereu că voi fi actriţă. Viaţa mea a mers înspre această meserie fără niciun efort. Nu m-am chi­nuit să ajung actriţă, nu mi-am dorit să fiu altceva, nu am trecut prin vreo în­tâmplare extraor­dinară în acest sens. Dru­mul meu a dus lin către scenă. Iar când am simţit că "asta e" , totul a devenit foarte in­tens. Am făcut fa­cultatea la Iaşi, am debutat acolo pe sce­na celui mai frumos tea­tru din ţară, sub "ba­gheta" lui Beatrice Ran­cea. Apoi am mers la Cons­tanţa, che­mată tot de ea, am jucat acolo doi ani, exact cât îmi şi pro­pu­sesem să stau. Am plecat la Bucureşti şi iată-mă rezis­tând aici.

- Te-a cucerit Bucu­reştiul uşor?

- Nu prea. Mutarea în Capitală a venit cu mici şocuri. Îmi place Bucu­reştiul, îmi place să trăiesc aici, dar tot nu pot trece peste nişte lucruri. De exem­plu, îmi vine încă ex­trem de greu să mă obişnuiesc cu lipsa de punc­tualitate şi de cuvânt. Nu vorbesc despre ex­cep­ţii, că întârzii din ca­uza traficului infernal, ci de faptul că unii pro­cedează constant aşa. Este adevărat că eu sunt adepta unui comportament mai... milităresc. Iar lipsa de cuvânt, de punc­tua­litate sunt lucruri care pe mine mă deran­jea­ză. Am ajuns să-mi aleg apropiaţii în func­ţie de asta, ca să nu am senzaţia că îşi bate cineva joc de mine.

- Eşti o prezenţă foarte discretă în lu­mea ac­torilor, nu par­ticipi la eveni­mente, nu ai apariţii în tele­viziune. De ce?

- Nu-mi place de­loc să mă fac remar­cată fără motiv. Dar să ştii că eu consider un minus faptul că nu pot lega relaţii de "pri­etenie" cu nişte oa­meni care m-ar putea propulsa, dar care mie nu-mi plac. Faptul că sunt discretă în apa­riţii, că sunt retrasă, este tocmai cauza aces­tui lucru: făţăr­ni­cia, falsa conver­saţie, interesele aces­tea mer­cantile nu re­zo­nează deloc cu per­soana mea. Ştiu că nu-mi face bine în carieră felul acesta de a fi, dar nu pot altfel.

Nimic fără Dumnezeu

- E primăvară, una frumoasă acum. Eşti fata căldurii, a mării, sau mai degrabă a muntelui şi răcorii?

- Sunt, în primul rând, fata omului lângă care mă aflu. Cred că nu contează unde eşti, atâta timp cât eşti cu cine trebuie. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, sunt fata mării şi a soarelui. Îmi place căldura, îmi plac spaţiile largi. Dar câteodată sunt şi omul muntelui, însă din alte motive, unele ce ţin de suflet. Se în­tâm­plă ca duhovnicul meu şi locul unde mi-a renăscut credinţa să fie la munte, într-o mâ­năstire din zona Vâl­cea. Se spune că omul este su­ma întâlnirilor sale din viaţă. Eu am avut privilegiul să am astfel de în­tâlniri, care m-au ajutat să cresc, să mă cunosc, să înţeleg mai bine anumite lucruri. În­tâl­nirea cu duhov­nicul meu este pe primul loc al ma­rilor întâlniri din viaţa mea. M-a ajutat să-L re­gă­sesc pe Dumnezeu. Sunt extrem de fericită pentru as­ta şi îmi ţin capul sus, bucuroasă că mi s-a întâmplat.

- Îl pierduseşi?

- Poate nu chiar pierdut, dar la un moment dat, toţi Îi întoarcem spatele sau nu-I mai dăm impor­tanţa cuvenită. Aşa am fost şi eu, iar întâlnirea cu du­hovnicul meu, cu toţi monahii de acolo, fiinţe de o curăţenie sufletească ieşită din comun, m-au făcut să nu mai pot fi abătută deloc de la drumul meu. Nu numai în credinţă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Foarte important este că am descoperit împreună cu Cristi toate lucrurile a­ces­tea. Am mers a­mândoi prima dată aco­lo, am avut trăirile ace­lea puternice îm­preună, iar acesta chiar a fost un dar de la Dum­nezeu. Spun asta, pentru că ştim oameni care s-au des­păr­ţit tocmai pentru că unul nu a înţeles cre­din­ţa celuilalt. Noi am fost "luaţi de moţ" îm­pre­ună şi am per­ceput amândoi cu a­ceeaşi in­tensitate ceea ce ni se în­tâmpla. A fost atât de pu­ternic, de sin­cer, de curat, încât acum cred cu toată tăria că fără Hristos nu poţi face nimic.

- Să vorbim, mă­car la final, şi despre soţul tău, Cristi Iacob, celebrul actor de teatru şi cinema.

- Celebru, dar alear­gă de nu mai poate. A ac­cep­tat di­rectoratul interimar al Teatrului Mic, loc unde joacă de douăzeci şi cinci de ani, şi s-a sim­ţit dator să ajute când i s-a cerut. Deşi nu prea-i place, în­cearcă să facă cât mai bine asta, dar în acelaşi timp, este copleşit de muncă, alergătură, acte, lucruri pe care un actor le face greu de tot. Doar că el nu este omul care să dea înapoi când promite ceva. Aşa că luptă. Are spectacole multe şi aşteaptă să revină total la ceea ce-i place, adică doar să fie actor.

- E primăvară, e soare, viitorul tău e la fel de senin?

- Ce-mi doresc cel mai mult şi mai mult în acest moment este un copil. Fără îndoială, el este visul numărul unu. Şi aştept şi în teatru o minune. Am sentimentul că urmează să se schimbe ceva major, pentru că, aşa cum spuneam, acum suntem într-o perioadă care pe mine mă dezamăgeşte puţin, prin simplismul ei. Noi, actorii, trecem prin­tr-o perioadă în care suntem docili faţă de spec­tatori, pentru că avem nevoie de ei, iar ei se mul­ţumesc cu ceea ce le dăm. Nu e bine. Exigenţele scad îngrijorător. Însă, am speranţe că totul se va schimba, aşa cum şi alte lucruri bune s-au mai schim­bat în România. După mulţi ani de teatru independent, mi-aş dori să mă întorc la cel de stat. Am speranţa că şi acolo se vor schimba lucrurile spre bine.

Foto: LIVIU ŞTEFAN (2)