Lucrez ca voluntar în cadrul unei fundaţii care se dedică, printre altele, îngrijirii persoanelor de vârsta a treia. Aşa am cunoscut-o pe doamna Anadina Lungu, în numele căreia vă scriu. Are 92 de ani, şi după o viaţă intensă, din care a cules multă înţelepciune, singurul lucru care îi mai alină durerile este depănarea frumoaselor amintiri ale tinereţii. Deşi are numeroase nevoi legate de neputinţa trupului, dânsa nu-mi cere decât să-i citesc din anumite cărţi de care a auzit în ultimul timp şi pe care vederea proprie nu-i mai permite să le citească. Asta, pentru că toată viaţa a nutrit o puternică dragoste pentru literatură, citind şi scriind deopotrivă. Acum îşi îndreaptă cu speranţă gândurile către revista dumneavoastră, deoarece pentru dânsa a scrie şi a împărtăşi generaţiei actuale înţelepciunea, experienţa şi dragostea de oameni reprezintă garanţia şi sensul de a fi în viaţă. De aceea, îndrăznesc să vă rog să vă uitaţi cu atenţie pe articolul pe care vi-l ataşez, dictat de curând de doamna Lungu, şi să luaţi în considerare faptul că prin publicarea lui, fie şi parţială, aţi produce o mare bucurie unei persoane care o merită cu adevărat şi care nu v-ar uita niciodată. MONICA B.
Una dintre minunile care au încântat nu numai tinereţea mea sau a oamenilor noştri de cultură, ci şi pe a străinilor care veneau să se încălzească la frumuseţea domoală, dar penetrantă a unor realităţi ale peisajului nostru de altădată, este Balcicul. Până bine de curând, Bulgaria nu intrase în rândul demolatorilor. În această economie de piaţă care ne-a cuprins şi ne devoră, înţelesese să câştige bani frumoşi prin expunerea specificului unui trecut irecuperabil. Acum s-a spulberat visul de azur şi se construiesc blocuri mătăhăloase pe Coasta de Argint. A rămas minunea palatului reginei Maria, câteva grădini şi marea care-şi cântă mereu durerile şi bucuriile, la ţărmul Balcicului. Balcicul! Minunea albă învăluită în azurul diafan al mării...
*
Din umbra grădinilor mângâiate domol de briza mării, râdea albul căsuţelor care te îmbiau la răcoarea odăilor lor. Migdalii, smochinii, salcâmii ofereau o umbră rară. Uliţele pietroase plecau şerpuitoare, urcând - către coasta argintie, către marea de peruzea, către viile din afara oraşului, sau către minunea palatului regal.
Măgăruşi de catifea cenuşie, ca nişte jucărioare animate, cu urechile ascuţite, ţăcăiau mărunt pe piatra uliţei, mânaţi de către un turculeţ sau turc bătrân, care mergeau ca prin somn. În toată această lume ireală, desprinsă din 1001 de nopţi, furnicau "viligeturiştii" guralivi, zbătându-se transpiraţi, fie să-şi găsească case, fie să se răcorească în mare, fie la umbra restaurantului lui Diamandi, ca să-şi înece setea, ştergându-şi sudoarea şiroită de sub pălării albe de pai. Cucoane în mii de culori, în pijamale învolănate, ca nişte cocoşi, sau în halate cuminţi de prosop, coborau gălăgioase la mare, cu liota de copii după ele, toţi zglobii, toţi râzând, toţi fericiţi.
Pe seară, când umbrele potoleau arşiţa, o puteai vedea, rar, pe Regina Maria, sub o pălărie mare, coborând din maşină. Frumoasă ca o plăsmuire, se amesteca prin mulţime, ca şi când ar fi fost ruptă de acolo. Pe iahtul care se legăna alb, în port, dacă înaintai în mare mai departe către palat, o puteai vedea pe domniţa Ileana, tânără, frumoasă, înconjurată de prietene, râzând printre ofiţeri. La o masă, singur, cu ochii duşi (ce vedea oare, de privea atât de trist în timp?) desena cu viteză Tonitza şi îşi oferea creaţia lui Diamandi, pentru vinul care-i potolea durerile.
Sus, pe dealurile către vii, înalt, subţire, cu obrazul mic, ars de soare, cu părul negru, ale cărui şuviţe fremătau asemenea unor şerpi în bătaia vântului, totdeauna în pantaloni albaştri, cu cămaşa albă sau galbenă, legat la gât cu o batistă roşie şi cu un şirag de guvizi pe sfoară, nemişcat ca o statuie, era pictorul Lucian Grigorescu. Primea vântu-n faţă, înghiţind depărtările, ca şi când aştepta să se ivească din orizont minunea pe care spera să o imortalizeze pe pânza lui.
Asfinţitul soarelui aluneca peste această împărăţie de basm, asemeni unei cortine de catifea, care topea orice contur şi estompa orice formă.
Spre seară, mamele grijulii mergeau la Filatov să cumpere cu kilogramul iaurtul pe care îl tăiai cu cuţitul. Tineretul mergea la "cerc", unde se dansa, se râdea, se flirta. Acolo am văzut-o pe fiica lui Emil Gârleanu. Semăna exact cu tatăl ei - brunetă, cu ochii arzători, cu părul buclat, râzând într-un grup de tineri. Tot acolo venea în fiecare seară Puia Rebreanu, fiica marelui scriitor. Era zglobie şi mobilă ca un pechinez, cârnă, cu părul tuns scurt. Era îndrăgostită de cel ce va deveni soţul ei mai târziu, un ofiţer creţ, pe nume Vasiliu.
Şi iarăşi îmi vine în minte seara aceea de la Mamut, când un grup de tineri ofiţeri de aviaţie râdeau şi sporovăiau în lumina lunii şi în foşnetul valurilor. În nici zece ani, mulţi dintre ei vor fi sfârtecaţi pe front.
O ţară cu grădini de migdali şi smochini, sub care turci cu ochi de antracit prefirau mătăniile, odată cu fantasme numai de ei văzute. Cu cărări de piatră întortocheate, pe care ţăcăneau cu copite mici, jucăriile de catifea: măgăruşii - ziua sub ploaia de azur, noaptea sub clarul lunii, proiectaţi pe Coasta de Argint. Aşa mor minunile...
ANADINA LUNGU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
