GABRIELA IACOB - "Iubirea nu se poate mima"

- Celebrității ei de actriță frumoasă și talentată i se adaugă aceea de soție a unui actor extrem de iubit: Cristi Iacob. Cum le împacă pe amândouă? Exact despre asta e vorba în interviu -

Lovitură de fulger

- Se fac zece ani de când la Teatrul Godot se joacă non-stop "Dragostea durează trei ani", de Frederic Beigbeder, în regia lui Chris Simion. Un veritabil record! Faci și tu parte din această aven­tură care ne demonstrează că teatrul, atunci când e de calitate, poate dura infinit...

- Da, așa este. La vară se împlinesc zece ani de când tot jucăm. Se va face un spectacol aniversar, la care va fi invitat și autorul piesei. Sunt peste șase sute de reprezentații! Cu adevărat un record! Piesa e foar­te bine scrisă, Chris Simion este un regizor și o fe­meie puternică, dar eu cred, sincer, că motorul suc­cesului este Cristi, bărbatul meu. Implicarea lui în crearea acestui personaj, de o intensitate incre­di­bilă, i-au dat o viață atât de lungă.

- Succesul vostru se înscrie într-un moment mai larg de elan al teatrului românesc?

- Hmmm. Nu trecem, în opinia mea, printr-un moment de vârf în teatrul românesc. El este la fel de anemic ca și societatea, în general, e lipsit de stră­lucire și de vârfuri. Sper să nu mă înțeleagă nimeni greșit. Ador teatrul, pur și simplu, este dragostea mea, dar cred și nu mi-e frică să spun că suntem într-un impas. Nu vorbesc deloc de faptul că nu am avea actori talentați, nu vorbesc că în locul marilor nume care dispar vin altele în loc -, ci vorbesc despre punc­tul acela culminant din teatru, care să-mi taie res­pirația. Așa cum social ne mulțumim cu puțin, la fel facem și în artă. Subiecte mici, abordări facile. Pe de altă parte, nu cred că omul poate fi redus definitiv la niște stări spirituale mă­runte. În prezent parcurgem o stare de amorțire, care sper să nu fie definitivă.

- Mariajul tău și-al lui Cristi "se joacă", și el, cu succes, tot de zece ani. V-ați cunoscut pe scenă?

- Ne-am cunoscut la Constanța, când eu jucam la teatrul de acolo, iar el fusese invitat în spectacolul "Îmblânzirea scorpiei". Dar perioada coincide, da, sunt cam zece ani de atunci. Jucăm mult împreună, ne place, dar am învățat să separăm cât putem de bine cele două lumi ale noastre, teatrul și viața de cuplu. Nu e bine deloc să le amesteci, realitatea se defor­mează îngrijorător dacă o faci.

- Și cum e realitatea cuplului vostru? Un deceniu de dragoste în ziua de azi, mai ales când e vorba de doi artiști, este o performanță.

- Relația noastră a început ca în filme, cu un "coup de foudre"!!! Ne-am îndrăgostit pe loc și iubirea a pus stăpânire pe noi din prima secundă. A ars cu intensitate, dar am și „lucrat" pentru ea, nu am lăsat flacăra să se stingă. Nu a fost o ardere care con­sumă, ci o ardere care hrănește și crește un sen­timent. A crescut în dragoste profundă, în prietenie, în gin­gășie, dar și-a păstrat pasiunea. Cred că lucrul acesta se întâmplă numai între oameni care au cu adevărat ceva de construit împreună, cu de­dicație, cu atenția îndreptată unul spre ce­lălalt. De­geaba ai lângă tine un om minunat, dacă ochii îți alunecă spre alții. Re­versul este la fel de periculos: indiferența, singu­ră­tatea în doi. Vezi atâția oameni mergând prin oraș, și se uită mai degrabă la vitrine decât la cel de lângă ei. Vitrine după vitrine, produse după pro­duse, ani după ani și oamenii se înde­părtează de oameni. Ajun­gem să ne privim precum ne uităm la marfa din rafturi, etichete, culori, ni­micuri, unele după altele. Și iubirea devine o marfă de larg consum. Iubire în ghilimele, fiindcă în îm­prejurarea aceasta, nu poate fi vorba de senti­mente. Pe de altă parte, este numai și nu­mai la îndemâna fiecăruia să spună: "Stop, până aici!".

- Are și dragostea nevoie de întreținere, de efort, sau marile iubiri ard de la sine?

- Sunt extrem de rare situațiile în care dragostea rezistă doar prin ea însăși. Eu cred că ea cere să fie întreținută cu efort con­siderabil. Orice poate ve­ni în ajutorul iubirii și al păstrării ei trebuie folosit. Dar dacă atenția ta către ce­lălalt e trează, curată și ade­­vă­rată, nu ai cum să pierzi iubirea. Este im­po­sibil. Fără această aten­­ție, lăsăm anii să treacă pe lângă noi și ne trezim pla­fonați și singuri su­fle­tește. E mare pă­cat când se în­tâmplă așa.

Doi pe un balansoar

- Fără vreo urmă de feminism, te întreb: crezi că este mai greu pentru femei să întrețină iubi­rea?

- Tot fără nicio nuanță feministă, îți răspund: da, este mai greu pentru o femeie. În primul rând, o fe­meie trebuie să aibă mult mai multă răbdare. Bărbații vor și le place să fie tratați ca niște copii, și atunci răbdarea femeii este pusă la grea încer­ca­re. Pur și simplu, așa suntem, sunt diferențe mari între bărbați și fe­mei, iar dacă nu înțe­legem asta, nu vom putea nicicând să trăim frumos împreună. Evident că nu e vorba des­pre cine și cât trebuie să stea la cratiță, cine și cât trebuie să adu­că bani sau mai știu eu ce prostii din astea. Sun­tem struc­tural diferiți, bărbații au nevoie de mai multă grijă, iar femeia, prin simplul fapt că dă naștere pruncilor, este capabilă să ofere această grijă, prin natura ei. Iar ăsta e doar un exemplu între sute al­tele...

- Dar și când vine prințul pe calul cel alb și te fură... Așa ceva li se întâmplă numai femeilor...

- Ha, ha! Te referi la nunta noastră. Nu a fost chiar răpire, căci am acceptat de bună voie și ne­silită de nimeni. Dar, da, a fost foarte frumos, ne plac lucrurile atipice. Nu ca să aibă ceva senza­țio­nal, ci ca să ne creăm propriile amintiri, puțin di­ferite decât cele comune. Să ne surprindem. Să păs­trăm relația noastră proaspătă, iar asta se face numai fiind per­manent grijuliu față de celălalt și fiind mereu dispus la mici sacrificii de sine. Eu nu cred că-ți poți împărți viața cu cineva, dacă nu-l iubești complet. Doamne, cât de obositor trebuie să fie să mimezi iubirea zi de zi!

Un drum lin

- Gabriela, ești năs­cută în Suceava, în Buco­vi­na, cum ai ajuns actriță în București?

- Am știut mereu că voi fi actriță. Viața mea a mers înspre această meserie fără niciun efort. Nu m-am chi­nuit să ajung actriță, nu mi-am dorit să fiu altceva, nu am trecut prin vreo în­tâmplare extraor­dinară în acest sens. Dru­mul meu a dus lin către scenă. Iar când am simțit că "asta e" , totul a devenit foarte in­tens. Am făcut fa­cultatea la Iași, am debutat acolo pe sce­na celui mai frumos tea­tru din țară, sub "ba­gheta" lui Beatrice Ran­cea. Apoi am mers la Cons­tanța, che­mată tot de ea, am jucat acolo doi ani, exact cât îmi și pro­pu­sesem să stau. Am plecat la București și iată-mă rezis­tând aici.

- Te-a cucerit Bucu­reștiul ușor?

- Nu prea. Mutarea în Capitală a venit cu mici șocuri. Îmi place Bucu­reștiul, îmi place să trăiesc aici, dar tot nu pot trece peste niște lucruri. De exem­plu, îmi vine încă ex­trem de greu să mă obișnuiesc cu lipsa de punc­tualitate și de cuvânt. Nu vorbesc despre ex­cep­ții, că întârzii din ca­uza traficului infernal, ci de faptul că unii pro­cedează constant așa. Este adevărat că eu sunt adepta unui comportament mai... milităresc. Iar lipsa de cuvânt, de punc­tua­litate sunt lucruri care pe mine mă deran­jea­ză. Am ajuns să-mi aleg apropiații în func­ție de asta, ca să nu am senzația că își bate cineva joc de mine.

- Ești o prezență foarte discretă în lu­mea ac­torilor, nu par­ticipi la eveni­mente, nu ai apariții în tele­viziune. De ce?

- Nu-mi place de­loc să mă fac remar­cată fără motiv. Dar să știi că eu consider un minus faptul că nu pot lega relații de "pri­etenie" cu niște oa­meni care m-ar putea propulsa, dar care mie nu-mi plac. Faptul că sunt discretă în apa­riții, că sunt retrasă, este tocmai cauza aces­tui lucru: fățăr­ni­cia, falsa conver­sație, interesele aces­tea mer­cantile nu re­zo­nează deloc cu per­soana mea. Știu că nu-mi face bine în carieră felul acesta de a fi, dar nu pot altfel.

Nimic fără Dumnezeu

- E primăvară, una frumoasă acum. Ești fata căldurii, a mării, sau mai degrabă a muntelui și răcorii?

- Sunt, în primul rând, fata omului lângă care mă aflu. Cred că nu contează unde ești, atâta timp cât ești cu cine trebuie. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, sunt fata mării și a soarelui. Îmi place căldura, îmi plac spațiile largi. Dar câteodată sunt și omul muntelui, însă din alte motive, unele ce țin de suflet. Se în­tâm­plă ca duhovnicul meu și locul unde mi-a renăscut credința să fie la munte, într-o mâ­năstire din zona Vâl­cea. Se spune că omul este su­ma întâlnirilor sale din viață. Eu am avut privilegiul să am astfel de în­tâlniri, care m-au ajutat să cresc, să mă cunosc, să înțeleg mai bine anumite lucruri. În­tâl­nirea cu duhov­nicul meu este pe primul loc al ma­rilor întâlniri din viața mea. M-a ajutat să-L re­gă­sesc pe Dumnezeu. Sunt extrem de fericită pentru as­ta și îmi țin capul sus, bucuroasă că mi s-a întâmplat.

- Îl pierduseși?

- Poate nu chiar pierdut, dar la un moment dat, toți Îi întoarcem spatele sau nu-I mai dăm impor­tanța cuvenită. Așa am fost și eu, iar întâlnirea cu du­hovnicul meu, cu toți monahii de acolo, ființe de o curățenie sufletească ieșită din comun, m-au făcut să nu mai pot fi abătută deloc de la drumul meu. Nu numai în credință, ci și în viața de zi cu zi. Foarte important este că am descoperit împreună cu Cristi toate lucrurile a­ces­tea. Am mers a­mândoi prima dată aco­lo, am avut trăirile ace­lea puternice îm­preună, iar acesta chiar a fost un dar de la Dum­nezeu. Spun asta, pentru că știm oameni care s-au des­păr­țit tocmai pentru că unul nu a înțeles cre­din­ța celuilalt. Noi am fost "luați de moț" îm­pre­ună și am per­ceput amândoi cu a­ceeași in­tensitate ceea ce ni se în­tâmpla. A fost atât de pu­ternic, de sin­cer, de curat, încât acum cred cu toată tăria că fără Hristos nu poți face nimic.

- Să vorbim, mă­car la final, și despre soțul tău, Cristi Iacob, celebrul actor de teatru și cinema.

- Celebru, dar alear­gă de nu mai poate. A ac­cep­tat di­rectoratul interimar al Teatrului Mic, loc unde joacă de douăzeci și cinci de ani, și s-a sim­țit dator să ajute când i s-a cerut. Deși nu prea-i place, în­cearcă să facă cât mai bine asta, dar în același timp, este copleșit de muncă, alergătură, acte, lucruri pe care un actor le face greu de tot. Doar că el nu este omul care să dea înapoi când promite ceva. Așa că luptă. Are spectacole multe și așteaptă să revină total la ceea ce-i place, adică doar să fie actor.

- E primăvară, e soare, viitorul tău e la fel de senin?

- Ce-mi doresc cel mai mult și mai mult în acest moment este un copil. Fără îndoială, el este visul numărul unu. Și aștept și în teatru o minune. Am sentimentul că urmează să se schimbe ceva major, pentru că, așa cum spuneam, acum suntem într-o perioadă care pe mine mă dezamăgește puțin, prin simplismul ei. Noi, actorii, trecem prin­tr-o perioadă în care suntem docili față de spec­tatori, pentru că avem nevoie de ei, iar ei se mul­țumesc cu ceea ce le dăm. Nu e bine. Exigențele scad îngrijorător. Însă, am speranțe că totul se va schimba, așa cum și alte lucruri bune s-au mai schim­bat în România. După mulți ani de teatru independent, mi-aș dori să mă întorc la cel de stat. Am speranța că și acolo se vor schimba lucrurile spre bine.

Foto: LIVIU ȘTEFAN (2)