Macii roşii

PAGINI SCRISE DE CITITORI

Au trecut mai bine de 20 de ani de când pă­rinţii mei sunt duşi de pe-astă lume. Mai întâi a plecat tata, apoi, după patru ani, m-a părăsit şi mama. Aveam 49 de ani. De mai bine de 20 de ani, am rămas a nimănui. Abia acum co­pi­lăria mea s-a sfârşit. Abia după săvârşirea părinţilor nu mai eşti copil, iar durerile lor s-au sfârşit şi au în­ceput durerile mele, poverile lor s-au mutat pe umerii mei: eram cea mai mare dintre cei trei copii ai lor.
Aşadar, când şi mama mea a adormit în vecii vecilor, Amin!, eu m-am trezit brusc, m-am trezit şi mi-am dat seama că am rămas singură şi, mai ales, că am nişte datorii, datorii duhovniceşti. Doamne, sunt atâtea de făcut!, atâtea datini de înmormântare dar, mai ales, datini de după înmormântare, sunt atâtea de făcut după ce i-am mutat "În loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin..." Şi mi-am dat seama că n-am fost atentă când mama făcea toate acele parastase, toate acele praznice pentru pomenirea celor adormiţi întru Domnul. Atât mi-am adus aminte, ultimele ei vorbe, de pe patul de moarte: "Mamă, vedeţi ce faceţi, până mă scoateţi din casă, să nu râdă lu­mea de voi, apoi, faceţi şi voi ce puteţi, cum puteţi. Vezi, ma­mă, că, în valiza verde, de pe şi­fonier, este «trusoul» meu". Aşa le spunea mama acelor pânze şi voaluri cu care se îmbracă si­criul, "trusou". Erau primii ani de după 1989, şi încă nu se gă­seau astfel de seturi pen­tru si­criu, mama şi le pre­gătise de­ mult, se pregătea de mult pen­tru "ul­timul drum", era aşa de bol­navă! Draga mea ma­mă, nu cum­va să ne su­pere, nu cumva să ne obli­ge, "cum puteţi, ce puteţi".
În săptămâna în care a stat la pat a încercat să ne mai pre­gă­tească. Când ne vedea plângând, spunea, cu acelaşi glas cald, chiar dacă acum glasul său era dureros de cald: "Nu plângeţi, ma­mă, eu aş mai sta, dar dacă Dumnezeu nu vrea!". Refu­zam s-o ascult, nu, mama mea nu poate să moară, mama mea este veşnică... N-a fost. A murit în casa la care muncise ca o "roa­bă", casa în care suferise ca o "sfântă". Nu am avut timp nici s-o plâng, eu eram cea mai mare, eu a tre­buit să mă îngrijesc de toate rânduielile despărţirii de ea.
Primul mare "hop" a fost când a trebuit să fac coliva pentru parastasul de nouă zile, când se spune că sufletul se arată pentru a doua oară lui Dumnezeu. De câte ori făcuse mama colivă, dar eu n-am fost niciodată atentă... Apoi am învăţat şi am început să fac colivă bună, eram aşa de mândră de mine. Am făcut toate pomenile de până la împlinirea unui an, şi abia atunci mi-am dat seama cât de importante sunt aceste obiceiuri, care este rostul lor. Singură, în bucătăria mea mică de la bloc, cât timp pregăteam coliva, simţeam că mama este lângă mine, mi se părea că mă priveşte, ştiam că este mulţumită, am fost sigură că este mulţumită când, vecina mea, un fel de rudă prin alianţă, care o cunoştea pe mama, mi-a spus "Foarte frumos din partea ta, Mariana, tanti Victoria trebuie să fie fericită acum. Ce mult te-a iubit! Mereu vorbea despre tine şi plângea, îţi ducea grija, că ai rămas singură". Şi acum, deşi au trecut atâţia ani, mi se pare că mama încă mă mai ur­măreşte şi veghează ca toate treburile să se des­fă­şoare după tipic. Şi cred că e mulţumită. Încet, încet am aflat despre toate acele momente de peste an când se face colivă şi se face pomană, când se merge la cimitir şi se pomenesc morţii, mi-am amintit şi că mama mergea la cimitir cu pachete de împărţit la Paştele blajinilor. Paştele blajinilor sau Paştele mor­ţilor, orânduită în a doua zi de luni de după Paşti, este sărbătoarea dedica­tă spiritelor moşilor şi stră­moşilor. Se spune că "bla­jinii" sunt oameni blânzi şi paşnici, incapabili de a face rău, dar ei nu ştiu când cade Paştele, de aceea sunt anunţaţi că a sosit Paştele prin arun­carea în apele curgătoare sau în căl­da­rea cu apă, de coji de ouă sparte, în timpul înro­şitului. Deşi biserica nu are pentru această zi o anumită rân­duială, oamenii respectă această tradiţie cu sfinţenie. Cre­din­cioşii merg la cimitir, aduc şter­gare, le în­tind pe mor­mânt, depun ofran­de, în special ouă roşii, co­zonac şi vin, bocesc morţii şi invită lu­mea la masă, după ce preoţii săvârşesc o slujbă pen­tru sufletele răposaţilor. Există credinţa că sufletele celor trecuţi în lumea veşniciei vor fi şi ele părtaşe la aceste os­peţe. Oamenii îşi imaginează că pot petrece Paş­tele cu moşii şi strămoşii lor.
Sunt, iată, peste 20 de ani de când îndeplinesc cu credinţă şi recunoştinţă pentru părinţii mei acest ritual. In cimitirul din mahalaua Brătianu avem două locuri de veci. Cu câţiva ani înainte de a muri, tata a pregătit unul dintre locuri, a făcut cripta, a turnat chiar el crucea din ciment. Pe celălalt loc, unde este în­mormântat frăţiorul meu, care a murit când avea doar un an şi câteva luni, a rămas doar pământul gol. Înainte de sărbătoare, oamenii merg la cimitir să pregătească mormintele, să facă curăţenie, să pună flori. Aşa fac şi eu, în fiecare an, de peste 20 de ani: merg la cimitir, cu unelte de grădinărit, cu bidoane de plastic pe care le umplu cu apă de la cişmeaua din cimitir şi cu care voi spăla cripta, cu mănuşi, să pot să smulg pirul, care are rădăcinile adânc împlântate în pământul uscat. În tot cimitirul, lumea trebăluieşte de zor, sunt focuri peste tot, grămezi de gunoi se înalţă între morminte.
Nu-mi place să merg la cimitir, este un loc unde mă cuprinde tristeţea. O "mare" de cruci mă încon­joară, inima îmi zvâcneşte mai tare în piept şi mă doare, dar nu plâng. Îmi îndeplinesc cu religiozitate treburile, mătur cripta, ud pământul, aprind lumânări în felinarul de la capătul mormântului, tămâiez mor­mintele, apoi mă aşez pe criptă şi privesc lumea care vine şi pleacă. Cimitirul este plin, tot cartierul este aici, cu vecinii de pe strada Nicu Mandai suntem vecini şi aici, iat-o pe tanti Lenuţa, puţin mai încolo o văd pe tanti Doicescu, o vecină care mi-e tare dra­gă, fiindcă mi se pare că seamănă cu mama. Îmi aduc aminte de bieţii mei părinţi, oare nu sunt supăraţi pe mine? Merg aşa de puţine ori la ei!
Acum doi ani, Paştele a căzut în ziua de 20 apri­lie. Miercuri după Paşte, am fost la cimitir, pregătită ca de obicei, dar, pentru prima dată, am găsit locul per­fect curat, negru şi parcă afânat, o singură bu­ruiană verde, undeva într-un colţ, dar nu am smuls-o, era lăsată de Dumnezeu. Răsăriseră şi cele câteva zambile şi narcise, dar adusesem şi eu câteva ră­saduri de crăiţe, pe care le-am plantat în cele două ghivece, de-o parte şi de alta a crucii. Am plecat aca­să bucuroasă. Nu avusesem nimic de făcut! Trebuia doar să pregătesc şi eu, pentru săr­bătoarea de luni, câ­teva pacheţele cu co­zo­nac şi ouă roşii, să fac po­mel­nicul şi să aştept pre­o­tul să slu­jească bu­ca­tele, apoi să le îm­part.
Luni, când m-am întors la cimitir, cu cât mă apropiam mai mult de mormintele me­le, cu atât uimirea mea era mai mare. Mă uit îna­inte şi înapoi de câteva ori: am tre­cut, cumva, de locul nostru şi nu mi-am dat seama? Mor­mân­tul de pământ era aco­perit cu puzderie de maci ro­şii, cu tulpinile delicate, înalte şi drep­te, cu florile deschise, cu boboci care încă aşteptau să se deschidă. Mă apropii, mi se pare că visez, nu se poate, au trecut doar cinci zile de când am văzut locul gol! Când au ră­sărit, când au crescut, când au înflorit? Este ade­vărat, în toate zilele care au trecut plouase, dar tot nu-mi venea să cred, eu, biologul, care ştiu că macul în limba latină se numeşte Pa­paver rhoeas, eu, care ştiu că macii înfloresc abia din mai, ştiu că este o buruiană frecventă în semă­nă­turi, eu, nu vă­zusem niciodată maci pe-un mormânt. Şi totuşi, aici este locul nostru, dar tot nu-mi vine să cred, oare Dum­nezeu mă mustră, mă dojeneşte, s-a învrednicit El să semene flori, să le stropească, să le crească şi să le înflorească, dacă eu, neputincioasă şi nere­cunos­cătoare, cum sunt, nu am fost în stare?
M-am întors acasă pe jos, dar gândul se întoarce înapoi la mormântul acoperit de maci. Nu am decât o singură explicaţie, un singur cuvânt, "miracol", ce poţi altceva să spui! Incapabilă să găsesc altă ex­pli­caţie, încă sub vraja a ceea ce văzusem şi simţisem (era ca şi cum aş fi ajuns deja în Rai), mă întâlnesc pe drum cu o bătrână. N-o cunosc, dar mă opresc şi-i povestesc ce mi s-a întâmplat. Simţeam nevoia să mă destăinui cuiva, era prea grea parcă această povară. Îi spun că acolo "odihneşte somnul de veci", de peste 70 de ani, frăţiorul meu, primul născut al pă­­rinţilor mei. Bătrâna îmi spune că macii erau sufletul băieţelului. Aşadar, în ziua aceea, sufleţelul blond cu ochi albaştri al fratelui meu mi s-a arătat pentru prima dată. L-am văzut, "întrupat" în petalele roşii ale zecilor de maci. Dar de ce acum, de ce abia acum? Cred că ştiu. Sufletul meu. Şi su­fle­tul meu era pregătit pentru minunea macilor roşii: mă pre­găteam să fac pentru prima oară în viaţă un pelerinaj la lă­ca­şurile sfinte din Moldova. În tot drumul până la Iaşi, în toate vizitele pe care le-am făcut la mâ­năs­tirea Galata, mânăstirea Cetăţuia, toată noaptea pe­trecută la mănăstirea Hadâmbu, imaginea aceea nu mi s-a şters de pe retina ochilor. Aflasem că sufletul frăţiorului meu are formă de maci roşii, aflasem că sufleţelul lui a ajuns în Rai, aflasem cum arată Raiul de dincolo.

MARIA MOLDOVEANU - str. Corbului nr. 4, bl. H5, sc. D, ap. 65, Constanţa

(Imagini din vol. "Stâlpii cerului")