Au trecut mai bine de 20 de ani de când părinții mei sunt duși de pe-astă lume. Mai întâi a plecat tata, apoi, după patru ani, m-a părăsit și mama. Aveam 49 de ani. De mai bine de 20 de ani, am rămas a nimănui. Abia acum copilăria mea s-a sfârșit. Abia după săvârșirea părinților nu mai ești copil, iar durerile lor s-au sfârșit și au început durerile mele, poverile lor s-au mutat pe umerii mei: eram cea mai mare dintre cei trei copii ai lor.
Așadar, când și mama mea a adormit în vecii vecilor, Amin!, eu m-am trezit brusc, m-am trezit și mi-am dat seama că am rămas singură și, mai ales, că am niște datorii, datorii duhovnicești. Doamne, sunt atâtea de făcut!, atâtea datini de înmormântare dar, mai ales, datini de după înmormântare, sunt atâtea de făcut după ce i-am mutat "În loc luminat, în loc cu verdeață, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin..." Și mi-am dat seama că n-am fost atentă când mama făcea toate acele parastase, toate acele praznice pentru pomenirea celor adormiți întru Domnul. Atât mi-am adus aminte, ultimele ei vorbe, de pe patul de moarte: "Mamă, vedeți ce faceți, până mă scoateți din casă, să nu râdă lumea de voi, apoi, faceți și voi ce puteți, cum puteți. Vezi, mamă, că, în valiza verde, de pe șifonier, este «trusoul» meu". Așa le spunea mama acelor pânze și voaluri cu care se îmbracă sicriul, "trusou". Erau primii ani de după 1989, și încă nu se găseau astfel de seturi pentru sicriu, mama și le pregătise de mult, se pregătea de mult pentru "ultimul drum", era așa de bolnavă! Draga mea mamă, nu cumva să ne supere, nu cumva să ne oblige, "cum puteți, ce puteți".
În săptămâna în care a stat la pat a încercat să ne mai pregătească. Când ne vedea plângând, spunea, cu același glas cald, chiar dacă acum glasul său era dureros de cald: "Nu plângeți, mamă, eu aș mai sta, dar dacă Dumnezeu nu vrea!". Refuzam s-o ascult, nu, mama mea nu poate să moară, mama mea este veșnică... N-a fost. A murit în casa la care muncise ca o "roabă", casa în care suferise ca o "sfântă". Nu am avut timp nici s-o plâng, eu eram cea mai mare, eu a trebuit să mă îngrijesc de toate rânduielile despărțirii de ea.
Primul mare "hop" a fost când a trebuit să fac coliva pentru parastasul de nouă zile, când se spune că sufletul se arată pentru a doua oară lui Dumnezeu. De câte ori făcuse mama colivă, dar eu n-am fost niciodată atentă... Apoi am învățat și am început să fac colivă bună, eram așa de mândră de mine. Am făcut toate pomenile de până la împlinirea unui an, și abia atunci mi-am dat seama cât de importante sunt aceste obiceiuri, care este rostul lor. Singură, în bucătăria mea mică de la bloc, cât timp pregăteam coliva, simțeam că mama este lângă mine, mi se părea că mă privește, știam că este mulțumită, am fost sigură că este mulțumită când, vecina mea, un fel de rudă prin alianță, care o cunoștea pe mama, mi-a spus "Foarte frumos din partea ta, Mariana, tanti Victoria trebuie să fie fericită acum. Ce mult te-a iubit! Mereu vorbea despre tine și plângea, îți ducea grija, că ai rămas singură". Și acum, deși au trecut atâția ani, mi se pare că mama încă mă mai urmărește și veghează ca toate treburile să se desfășoare după tipic. Și cred că e mulțumită. Încet, încet am aflat despre toate acele momente de peste an când se face colivă și se face pomană, când se merge la cimitir și se pomenesc morții, mi-am amintit și că mama mergea la cimitir cu pachete de împărțit la Paștele blajinilor. Paștele blajinilor sau Paștele morților, orânduită în a doua zi de luni de după Paști, este sărbătoarea dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor. Se spune că "blajinii" sunt oameni blânzi și pașnici, incapabili de a face rău, dar ei nu știu când cade Paștele, de aceea sunt anunțați că a sosit Paștele prin aruncarea în apele curgătoare sau în căldarea cu apă, de coji de ouă sparte, în timpul înroșitului. Deși biserica nu are pentru această zi o anumită rânduială, oamenii respectă această tradiție cu sfințenie. Credincioșii merg la cimitir, aduc ștergare, le întind pe mormânt, depun ofrande, în special ouă roșii, cozonac și vin, bocesc morții și invită lumea la masă, după ce preoții săvârșesc o slujbă pentru sufletele răposaților. Există credința că sufletele celor trecuți în lumea veșniciei vor fi și ele părtașe la aceste ospețe. Oamenii își imaginează că pot petrece Paștele cu moșii și strămoșii lor.
Sunt, iată, peste 20 de ani de când îndeplinesc cu credință și recunoștință pentru părinții mei acest ritual. In cimitirul din mahalaua Brătianu avem două locuri de veci. Cu câțiva ani înainte de a muri, tata a pregătit unul dintre locuri, a făcut cripta, a turnat chiar el crucea din ciment. Pe celălalt loc, unde este înmormântat frățiorul meu, care a murit când avea doar un an și câteva luni, a rămas doar pământul gol. Înainte de sărbătoare, oamenii merg la cimitir să pregătească mormintele, să facă curățenie, să pună flori. Așa fac și eu, în fiecare an, de peste 20 de ani: merg la cimitir, cu unelte de grădinărit, cu bidoane de plastic pe care le umplu cu apă de la cișmeaua din cimitir și cu care voi spăla cripta, cu mănuși, să pot să smulg pirul, care are rădăcinile adânc împlântate în pământul uscat. În tot cimitirul, lumea trebăluiește de zor, sunt focuri peste tot, grămezi de gunoi se înalță între morminte.
Nu-mi place să merg la cimitir, este un loc unde mă cuprinde tristețea. O "mare" de cruci mă înconjoară, inima îmi zvâcnește mai tare în piept și mă doare, dar nu plâng. Îmi îndeplinesc cu religiozitate treburile, mătur cripta, ud pământul, aprind lumânări în felinarul de la capătul mormântului, tămâiez mormintele, apoi mă așez pe criptă și privesc lumea care vine și pleacă. Cimitirul este plin, tot cartierul este aici, cu vecinii de pe strada Nicu Mandai suntem vecini și aici, iat-o pe tanti Lenuța, puțin mai încolo o văd pe tanti Doicescu, o vecină care mi-e tare dragă, fiindcă mi se pare că seamănă cu mama. Îmi aduc aminte de bieții mei părinți, oare nu sunt supărați pe mine? Merg așa de puține ori la ei!
Acum doi ani, Paștele a căzut în ziua de 20 aprilie. Miercuri după Paște, am fost la cimitir, pregătită ca de obicei, dar, pentru prima dată, am găsit locul perfect curat, negru și parcă afânat, o singură buruiană verde, undeva într-un colț, dar nu am smuls-o, era lăsată de Dumnezeu. Răsăriseră și cele câteva zambile și narcise, dar adusesem și eu câteva răsaduri de crăițe, pe care le-am plantat în cele două ghivece, de-o parte și de alta a crucii. Am plecat acasă bucuroasă. Nu avusesem nimic de făcut! Trebuia doar să pregătesc și eu, pentru sărbătoarea de luni, câteva pachețele cu cozonac și ouă roșii, să fac pomelnicul și să aștept preotul să slujească bucatele, apoi să le împart.
Luni, când m-am întors la cimitir, cu cât mă apropiam mai mult de mormintele mele, cu atât uimirea mea era mai mare. Mă uit înainte și înapoi de câteva ori: am trecut, cumva, de locul nostru și nu mi-am dat seama? Mormântul de pământ era acoperit cu puzderie de maci roșii, cu tulpinile delicate, înalte și drepte, cu florile deschise, cu boboci care încă așteptau să se deschidă. Mă apropii, mi se pare că visez, nu se poate, au trecut doar cinci zile de când am văzut locul gol! Când au răsărit, când au crescut, când au înflorit? Este adevărat, în toate zilele care au trecut plouase, dar tot nu-mi venea să cred, eu, biologul, care știu că macul în limba latină se numește Papaver rhoeas, eu, care știu că macii înfloresc abia din mai, știu că este o buruiană frecventă în semănături, eu, nu văzusem niciodată maci pe-un mormânt. Și totuși, aici este locul nostru, dar tot nu-mi vine să cred, oare Dumnezeu mă mustră, mă dojenește, s-a învrednicit El să semene flori, să le stropească, să le crească și să le înflorească, dacă eu, neputincioasă și nerecunoscătoare, cum sunt, nu am fost în stare?
M-am întors acasă pe jos, dar gândul se întoarce înapoi la mormântul acoperit de maci. Nu am decât o singură explicație, un singur cuvânt, "miracol", ce poți altceva să spui! Incapabilă să găsesc altă explicație, încă sub vraja a ceea ce văzusem și simțisem (era ca și cum aș fi ajuns deja în Rai), mă întâlnesc pe drum cu o bătrână. N-o cunosc, dar mă opresc și-i povestesc ce mi s-a întâmplat. Simțeam nevoia să mă destăinui cuiva, era prea grea parcă această povară. Îi spun că acolo "odihnește somnul de veci", de peste 70 de ani, frățiorul meu, primul născut al părinților mei. Bătrâna îmi spune că macii erau sufletul băiețelului. Așadar, în ziua aceea, suflețelul blond cu ochi albaștri al fratelui meu mi s-a arătat pentru prima dată. L-am văzut, "întrupat" în petalele roșii ale zecilor de maci. Dar de ce acum, de ce abia acum? Cred că știu. Sufletul meu. Și sufletul meu era pregătit pentru minunea macilor roșii: mă pregăteam să fac pentru prima oară în viață un pelerinaj la lăcașurile sfinte din Moldova. În tot drumul până la Iași, în toate vizitele pe care le-am făcut la mânăstirea Galata, mânăstirea Cetățuia, toată noaptea petrecută la mănăstirea Hadâmbu, imaginea aceea nu mi s-a șters de pe retina ochilor. Aflasem că sufletul frățiorului meu are formă de maci roșii, aflasem că suflețelul lui a ajuns în Rai, aflasem cum arată Raiul de dincolo.
MARIA MOLDOVEANU - str. Corbului nr. 4, bl. H5, sc. D, ap. 65, Constanța
(Imagini din vol. "Stâlpii cerului")