RADU AFRIM - "Simplul fapt că dimineaţa asta există îmi e suficient"

S-a apucat de teatru târziu, la 30 de ani, când lăsase deja în urmă o copilărie pe­tre­cută în Ardeal şi o Facultate de Litere ab­solvită la Cluj. Controversat, excentric, dar ta­lentat înainte de toate, a întors timpul în favoarea lui şi a dus experimentul la centru. Spectacolele sem­nate de el, sofisticate şi adesea incomode, sunt azi cerute nu doar în ţară, ci şi în Occident. Dimi­neaţa aceasta, în direct de la Beclean pe Someş, cel mai în vogă regizor de tea­tru român bea cafeaua cu noi.

- Bună dimineaţa, Ra­du. Ceai sau cafea?

- Cafea. Încă n-a venit zi­ua aia pe care s-o pot în­cepe fără cafea.

- Bun atunci, o bem îm­preună. Unde eşti acum?

- E o dimineaţă atipică, m-ai prins chiar acasă la mi­ne, la Beclean. Mi-am ridicat o casă pe un deal, cumva în afa­ra oraşului. Din ca­mera de lucru văd ploa­ia prin ferestrele din acoperiş.

- Să bei cafeaua acasă, fără să te gră­beşti nicăieri, e chiar promiţător.

- Nu e promi­ţă­tor, e rar si preţios! (râ­de) Mai ales că e şi mama jos, în li­ving. Sunt le­gat de locul ăsta. Dacă ies pe terasă, văd dealul dincolo de care e sa­tul bunicilor. Va­can­ţele copilăriei mi le-am petrecut pe aco­lo. Pe deal e şi un copac pe care îl consideram al meu când eram mic.

- Cum arată casa pe care ţi-ai construit-o?

- Am vrut să fie minimalistă. Nu mai suport mobilele, încărcătura inutilă. Adesea în spectacolele mele o să vezi că scena e plină de obiecte vechi, bi­be­louri, patină şi texturi... În viaţa civilă vreau alt­ceva. Mult alb şi multă lumină. Asta mă ajută să mă limpezesc între proiecte. Eram convins că nu pot lucra pe un proiect decât la scenă, cu actorii. De când am casa de la Beclean, am observat că pot lucra foar­te bine pe scenarii. Mi-am petrecut Crăciunul scriind vreo douăzeci de pagini.

- Ţi-ai făcut şi un birou de lucru?

- N-am birou. Am doar o canapea mov şi o ve­ioză. Şi un poster înrămat la "and bjork of course", un spectacol mai vechi.

- Când erai adolescent ai vrut să dai examen la Arhitectură. Casa asta a împlinit măcar un sfert de pasiune?

- Dacă era după mine, o făceam mai transparentă. Mai imaterială. (râde) A trebuit să mă limitez. Arhi­tec­tura nu era pentru mine. Prea multă responsa­bi­litate. În timpul liceului, am mers la Bucureşti să fac ore de pregătire, însă m-au complexat desenele pe care le vedeam pe mesele celorlalţi. Am renunţat rapid. Oricum, eram nul la matematică. Dinu Patri­ciu, cu el luam ore, mi-a zis că n-am cum să intru din prima, nici din a doua, poate din a treia în­cercare. Pe mine mă pierzi dacă nu-mi dai acum ce vreau. Ţine de zodie pesemne, sunt Geamăn, şi nici nu m-am educat să schimb ceva în asta.

- Tu ai şi pictat, ai şi citit...

- Da, am avut profesori foarte buni de desen: pictorul Marcel Lupşe, dar şi profesoara din şcoala primară, Elvira Făgărăşan. De citit, nu prea citeam în copilărie, n-aveam timp. Când nu eram în faţa blo­cului, eram prin păduri. Am recuperat în cei cinci ani de Filologie la Cluj.

- Ce carte ai acum deschisă, lângă veioza ta mi­ni­malistă?

- Citesc trei cărţi în paralel. Pentru mine, dra­ma­tizările sunt mult mai provo­catoare decât piesele de teatru. Mi-au ieşit bine mereu. În plus, ca regizor, te loveşti me­reu de rezolvări grele. Am dramatizat "Inimi cicatri­zate", "De ce fierbe copilul în mă­măligă" şi "Tihna". Acum ci­tesc cu creionul în mână "Ru­gul" lui Gyorgy Dra­go­man, sunt în faza de subliniat. A doua carte e romanul "Le voyageur et le clair de lune", a lui Antal Szerb, care nu s-a tradus încă în româneşte. Iar a treia este "Che­­­marea mons­tru­lui", a lui Patrick Ness, un roman foarte frumos, pe care o să-l montez la un teatru de ado­les­cenţi. E plin de cărţi pe jos, în camera mea de aici, de la Beclean. N-am apu­cat să-mi fac rafturi.

- E totuşi destul de surprinzător că ai ales să ridici o casă în Ar­deal, în loc să-ţi cum­peri una în Bucu­­reşti, în buricul târgului. Nu ţi-a fost teamă de pro­vin­cia­lism?

- Nu mi-e teamă de liniştea provinciei, cum nu mă deranjează nici Bucureştiul. Oraşul mă inspiră. Ritmurile, mirosurile, sunetele. Când cons­truiesc lumi fictive, surogate de lumi, am nevoie de un start real. De lumi concrete în jurul meu. Pa­ra­doxal, provincia te apropie mai mult de centru. Acolo experimentezi şi, dacă-ţi iese, "ex­porţi" către capitală produsul. În plus, e mult mai co­mod. Ai ceainăria după colţ, o terasă fără fiţe dar cu internet, peste drum de teatru, ai frizeria retro, librăria şi un salon bun de masaj. Fiecare oraş are un anotimp care i se potriveşte cel mai bine. Fac tot posibilul să nimeresc acolo chiar atunci. Un an are 12 luni. Une­ori, îmi împart anul la şase oraşe.

- Nu te obosesc dimineţile în care te trezeşti mereu altun­deva?

- N-am ajuns încă la nivelul rock-star-urilor. (râde) Teatrele au apartamentele lor de proto­col. Unele mai proaste, altele mai bune. Şi hotelurile, la fel. Sunt câteva care îmi sunt foarte familiare. Cer mereu aceeaşi cameră cu vedere spre spatele unor clădiri vechi sau spre piaţa centrală. Mereu la etajele de sus.

- Ăsta e motivul pentru care montezi mai des spectacole în provincie decât la Bucureşti?

- În provincie actorii sunt mai disponibili. Se ştie asta. Şi se aruncă mai repede în necunoscut. Căutările lor sunt concentrate într-o singură direcţie în timpul lucrului. Ceea ce nu înseamnă că am ales prost actorii în Bucureşti. Ideal e să ai intuiţie bună atunci când faci castingul. În alte oraşe, am avut curajul să folo­sesc întreaga trupă a unor teatre pentru unele proiecte. N-aş îndrăzni asta niciodată în Bucureşti. E un risc inutil. Pe aceiaşi bani.

- Se spune că eşti foarte dur cu cei cu care lu­crezi. Ce cauţi la un actor?

- Să creadă în proiect, în ce fac eu, să fie deschis la minte şi la experiment. Sunt într-o etapă în care nu pot lucra cu actori care nu fac performanţă. Când actorii sunt foarte buni, ca în show-ul "Între noi e totul bine", de la Naţional (cu Marius Manole, Dorina Chiriac, Natalia Călin, Lily Ghiţă etc.), atmosfera de lucru e perfectă. Asta e esenţial, fiindcă viaţa noastră se consumă la repetiţii. O repetiţie perfectă poate concentra în câteva ore toate sentimentele şi stările pe care am dori să le trăim de-a lungul unei vieţi.

- Dar nu simţi că tot ce ai construit aşa, din re­petiţie în repetiţie, e iluzoriu? N-a lăsat un minus în viaţa personală?

- Da şi nu. N-am avut niciodată aşteptări uriaşe de la viaţa privată. Nu ştiu să-mi fi făcut vreodată vreun plan de viitor. Lucrurile s-au întâmplat, pur şi simplu. Viitorul s-a consumat deja de când te-ai ridicat din faţa ceştii cu cafea şi până ai deschis uşa să respiri pri­măvara asta distorsionată.

- Din ce se mai compune, totuşi, viaţa ta? Ce mai rămâne pentru «acasă»?

- «Acasă» e când vin aici, la Beclean, deşi o fac rar, probabil n-o să mai ajung până de Paşti. Dar nu trebuie să-mi plângi de milă. Trăiesc foarte intens. Singurătatea asta e o imagine la care lucrez mult. Ore­le dintre repetiţii şi nopţile nu sunt tocmai de aruncat la gunoi. Nici dimineţile !

- În teatru, ai ales să fii rebel. În viaţa privată mai ai războaie de dus?

- Mai am, mai am. Cu cât societatea se închide mai mult în ipocrizie şi falsităţi de tot felul, cu atât e mai mult de lucru. Pentru artişti, prostia politicienilor e mană cerească. Dar dacă vorbesc despre asta în teatru, în loc să fiu catalogat de realist, sunt văzut, desigur, ca un excentric.

- Radu, te-ai putea imagina, peste doi, trei ani, tot într-o dimineaţă de primăvară?

- Aş fi foarte fericit dacă ar fi la fel ca dimineaţa asta. Crede-mă, simplul fapt că dimineaţa asta există, cu tot ce mă înconjoară acum, îmi e suficient. Vezi, revin la ce-ţi ziceam: personajele din piesele mele au aşteptări uriaşe de la viaţă. Şi dacă nu le iese, cad de foarte sus. Nu-mi permit să le acuz, dar îmi pare rău pentru ele. Cum îmi pare rău pentru toţi cei care nu ştiu să se bucure de o nouă zi.

Foto: ADI BULBOACĂ, VLAD BÎRZANU, A. MOLNOS