IOAN BOCŞA - "Am tras, am trăit şi-am ars!"

- Este unul dintre marii reprezentanţi ai muzicii populare din Transilvania şi printre cei mai iubiţi. Şi timpul pare să ţină cu el. Glasul lui nu şi-a pierdut "chemările" şi vigoarea, iar fălnicia i-a rămas neatinsă. Un artist care a ştiut să rămână el însuşi, frate de cruce cu bucuria de a trăi -

Repetabilul miracol al primăverii

- Sunt ani de zile de când v-am pierdut urmele. Ultimul interviu vi l-am luat într-o toamnă. Acum a venit primăvara, şi primul lucru de care vreau să vă întreb este dacă ea a ajuns şi la dvs., în Ardeal, şi dacă da, cum arată?

- Încă din februarie, de când a început vremea să se încălzească uşor-uşor, nu există zi în care să nu merg în pădure, pândind ca un îndrăgostit semnele primăverii, în primii muguri de pe crengile copacilor, pe jos, în stratul de frunze uscate, străpunse de pri­me­le fire de iarbă, în cântecul fiecărei păsări, care re­vine şi-şi face cuib nou. Mă înduioşează miracolul repetabil al naturii, ca şi când l-aş descoperi, cu ui­mi­re, pentru întâia oară. În fiecare zi, abia aştept să apuc potecuţa către pădure, să intru în ea ca într-o ca­tedrală, să mă împărtăşesc cu verdele co­pacilor, cu miresmele crude, să fiu martor constant al reînvierii naturii şi să mă umplu de bucurie. Faptul că în urmă cu o săptămână a nins şi s-a aşternut zăpada de-o pal­mă, iar apoi, la primele raze de soare, verdele a ex­plo­dat, că viorelele şi bre­be­neii au umplut lumini­şu­rile şi covorul de brân­duşe s-a aşternut pe coastă, că aerul e limpede şi suav par­fumat, mi-a dat o stare de neastâmpăr şi de feri­cire nebănuită. Trebuie doar să fii atent la ce se în­tâmplă în jurul tău ca să fii fericit. Iar eu am învăţat lecţia. Acest fel de a căuta bucuriile simple e prin­cipala mea sursă de energie. Acum, de pildă, ca să vorbesc cu dvs. la telefon, mi-am pus un scaun afară, în curte, m-am aşezat cu faţa către pă­du­re, în vreme ce în pomii din grădina mea cântă mier­lele: un fundal muzical foarte potrivit pentru in­ter­viu. Mai sunt şi nişte gaiţe pe-un ram de măr, şi am şi doi corbi cu care comunic, fluierându-i în­tr-un anu­mit fel. Ei zboară pe deasupra şi croncăne, eu le fluier şi ei îmi răspund. Pe gard pun zilnic, la locuri fixe, două nuci şi trei-patru alune, pentru nişte ve­ve­riţe neastâmpărate, care dau spectacole de acro­baţie în copaci. Şi dacă-mi mai îngăduiţi să continui ta­blo­ul, vă spun că am şi o salcie plângătoare în dreap­­ta mea, o alta, creaţă, în faţă, şi amândouă au în­frunzit de-odată. Forsitia e înflorită, încărcată de aur, am nişte pini pe care de doi ani îi urmăresc cum cresc ca pe nişte co­pii, şi dacă vă spun toţi copacii pe care-i am în gră­di­nă, o să spuneţi că locuiesc într-un parc den­­dro­lo­gic: un castan comestibil, un tei, un ulm, câţi­va pruni, doi cireşi, un vişin, cinci meri, patru peri, tufe de coacăze şi zmeură, căpşune şi vreo... 80 de trandafiri.

"Să fii tu însuţi"

- "Împăratul pământului", drept şi fălos, aşa cum arătaţi şi cum ne-am bucurat să vă revedem săptămâna tre­cută, într-o emisiune ce v-a fost de­dicată pe postul naţional de televiziune. Sunteţi la fel de tânăr ca atunci când v-aţi urcat pentru pri­ma oară pe scenă. Doar părul v-a mai încărunţit... Cum faceţi să vă menţineţi tinereţea aceasta bi­rui­toare?

- Singurul secret e acela că în viaţă e bine să fii tu însuţi şi să-ţi asumi fiecare vârstă, cu neajunsurile şi bucuriile ei, cu greşelile, din ştiinţă sau din ne­şti­inţă, şi cu izbânzile ei. E singura atitudine ce te ajută să fii pe pace cu tine, să nu fi mereu în con­flict, mă­cinat de regre­te, pri­vind mereu la partea goală a paha­ru­lui. Tre­buie să te bucuri de fie­care pe­rioa­dă de viaţă şi să fii convins că chiar fie­care vârstă pe care o atingi are bucu­riile ei, oricât ar fi de înaintată. Eu n-aş da timpul îna­poi nici mă­car cu o oră, doar dacă aş putea să-i în­ce­ti­nesc mersul de-acum îna­inte, ca să mă bucur şi mai mult de ceea ce îmi oferă viaţa, aş fi mulţumit. Pentru că eu, ca să ajung la nivelul la care sunt acum, pro­fesional şi uman, am "tras", şi-am trăit, şi-am "ars"!

Fericirea din spatele casei

- Cu ceva vreme în urmă, îmi spuneaţi că unul din reperele dvs. fundamentale de viaţă sunt că­lă­to­riile, multe dintre ele iniţiatice, care vă oferă o mai bună înţelegere a largului lumii. Ca acum să vă găsesc statornic legat de glie şi de pădurea din do­sul casei, şi parcă mai bucuros, cumva! Şi aceas­tă schimbare e o consecinţă a înţelepciunii pe care ţi-o aduce vârsta? Sau acum aveţi timp mai mult şi o mai mare deschidere pentru vi­sat?

- Am vrut să verific pro­verbul care spune că fericirea o găseşti în spatele casei, nu căutând-o peste mări şi ţări. Aşa că acum, la vârsta de 68 de ani, exersez o schimbare a foca­lizării aten­ţiei, anume - nu mai pri­vesc doar dincolo de ho­tarele să­laşului meu spi­­ri­tual, ci pri­vesc la lu­cru­rile care sunt mult mai a­proape, în ime­diata mea a­pro­piere, şi mă bucur de ceea ce mă în­con­joară. Din păca­te, sau din fericire, nu am timp mai mult decât înainte. Am aceleaşi responsabilităţi le­gate de munca mea cu stu­denţii, în calitate de cadru didactic uni­versitar, la Aca­demia de Muzică "Gheor­ghe Dima" din Cluj, unde ţin cursuri, dar conduc şi doc­torate în etno­muzi­co­lo­gie. Mă conformez ace­lo­raşi ce­rin­ţe ale carierei artistice, fără să fac rabat de la prin­cipiile mele legate de muzica populară şi tra­di­ţională din Ardeal, căreia m-am dedicat, ca inter­pret, acum aproape o jumătate de secol. Mai e şi mun­ca de cer­cetare pe teren, pe care o fac în fie­care va­canţă, dar şi în multe sfârşituri de săp­tămână. Şi mun­ca de transcriere, de valo­ri­­fi­care a ma­te­rialului adu­nat, de scriere şi completare a stu­diilor etno­­mu­zicologice de care sunt interesat, ca spe­­cia­list. În ur­mă cu doi ani, împreună cu doamna pro­fesor uni­ver­sitar Ileana Szenik, unul din marii noştri etno­mu­zicologi, acum în vârstă de 86 de ani, am editat, ca rod al unei munci de 12 ani de cer­cetare, "Co­linda în Transilvania. Catalog tipologic muzi­cal", în ediţie bilingvă, româno-engleză, tocmai pentru a spori vizibilitatea lucrării şi în afara gra­ni­ţelor. Nu trebuie să avem temeri: fol­clorul românesc încă nu a secat! Iar faptul că el e încă viu, funcţional, cons­tituie o moti­vaţie su­ficientă pen­tru mine de a cu­treiera fără odihnă satele şi cătunele, în căutarea lui. Dar să ştiţi că cercetarea şi profesoratul nu fac din mine un om ur­suz, rigid, aşa cum sunt uneori per­ceput. Sunt un om, aş zice, chiar vesel, căruia îi plac glu­ma, şotia, trăs­naia, iro­nia şi hazul. Aş vrea să mă cunoască lu­mea şi aşa, să ştie că eu sunt un om vesel, că îmi pla­ce să râd, să glu­mesc, că sunt foar­te adaptabil ce­lor din cercul apro­piat. Si­gur, nu e foar­te con­for­tabil pen­tru ei să trăiască lângă mine, nu sunt coleg, nici soţ, nici măcar tată comod - dar pe de altă parte, toţi re­cunosc că nu se plictisesc nicio­dată şi că, mai ales, toţi mă iubesc aşa cum sunt! Nu sunt un om care să aibă răutăţi (chiar m-am educat să-mi re­prim orice gând rău!), dar sunt unul cu "căpo­şe­nii", iar această în­căpă­ţânare a mea (să o nu­anţăm, zi­cân­du-i "per­se­ve­renţă") m-a sus­ţinut în a-mi păstra ide­a­lu­rile de das­­căl şi de om de­dicat fol­clorului, aşa cum tatăl meu, şi el dascăl cu expe­rienţă, şi-a dorit să fiu.

Paştile, la Oarda de Jos

- Suntem în postul Paş­tilor, se apropie Învie­rea şi celebrarea ei. Cum vă veţi petrece Paştile anul acesta?

- Familia şi sărbă­to­rile sunt sfinte pentru mine! Niciodată nu am acceptat să plec în turnee sau să cânt de sărbători, indiferent cât de gene­roase ar fi fost invitaţiile, doar pentru a fi acasă, cu ai mei, la zilele mari. Aşa va fi şi anul aces­ta. Ne vom întâlni cu toţii în casa părintească din Oar­da de Jos, spre a cinsti memoria părinţilor noştri şi a trăi împreună sărbă­toa­rea. Familia mea cu­prinde 20 de persoane. Vom fi aco­lo eu, sora mea şi fra­tele meu, Flo­rin, cu copiii şi nepoţii noştri (eu am trei fete, cea mai mică e stu­dentă în anul cinci, la Me­di­cină, încă nu am nepoţi de la ele, dar aştept să mă învestească şi cu această calitate, de bunic) şi ne vom bucura unii de alţii.

- Pe când un nou album semnat Ioan Boc­şa? Şi ce aveţi pe agenda concertistică pentru vii­torul apropiat?

- Nu mi-am planificat un nou album pe foarte curând ca interpret de muzică populară, pentru că, deşi am material din belşug, nu am timpul necesar înregistrării şi editării lui (asta însemnând vreo trei ani de lucru, pentru că eu sunt foarte tipicar, foarte atent la detalii). Prefer să-mi rezerv timpul lucrului cu Ansamblul "Icoane", pe care l-am fondat şi pe care îl conduc din 1995. Mă simt foarte bine în scenă alături de tinerii membri ai ansamblului, şi avem pro­gra­mate mai multe concerte: în data de 18 mai, de pildă, avem recitalul anual de la Cluj, de­venit deja tradiţional, care se ţine în pădurea Hoia, la Muzeul Etnografic. Mai avem în derulare un proiect foarte frumos, denumit "Suflet românesc. Între acum şi atunci", ideea centrală fiind poezia lui Blaga, ca liant între muzica cultă şi cea tradiţională, ca punte între generaţii, vom avea spectacole la Cluj, la Casa Me­mo­rială "Lucian Blaga" din Lancrăm, Alba, la Muzeul "As­tra" din Sibiu şi la un festival de poezie organizat de ATCOR (Asociaţia Tineretului Creştin Ortodox Ro­mân).

- Domnule Ioan Bocşa, la final de interviu, da­ţi-ne un sfat de viaţă frumoasă şi fericită. Dez­legaţi-ne taina felului dvs. atât de bucuros de a fi...

- Reţete de fericire nu există şi nici nu cred că am ajuns eu la un asemenea nivel de înţelepciune, în­cât să zic: "No, fiţi atenţi aici la mine cum se tră­ieşte frumos!". Dar ce pot să vă spun este că, dacă în­veţi să cauţi bucuria în tot ceea ce te înconjoară, atunci ai să o găseşti! Pentru că atâtea motive de bucurie sunt, numai că noi trecem pe lângă ele şi nu vedem decât lucrurile care ne deranjează. Să ştii să te bucuri e o ştiinţă care se poate deprinde cu uşu­rinţă. Trebuie doar să vrei.