- Bună dimineața, Radu. Ceai sau cafea?
- Cafea. Încă n-a venit ziua aia pe care s-o pot începe fără cafea.
- Bun atunci, o bem împreună. Unde ești acum?
- E o dimineață atipică, m-ai prins chiar acasă la mine, la Beclean. Mi-am ridicat o casă pe un deal, cumva în afara orașului. Din camera de lucru văd ploaia prin ferestrele din acoperiș.
- Să bei cafeaua acasă, fără să te grăbești nicăieri, e chiar promițător.
- Nu e promițător, e rar si prețios! (râde) Mai ales că e și mama jos, în living. Sunt legat de locul ăsta. Dacă ies pe terasă, văd dealul dincolo de care e satul bunicilor. Vacanțele copilăriei mi le-am petrecut pe acolo. Pe deal e și un copac pe care îl consideram al meu când eram mic.
- Cum arată casa pe care ți-ai construit-o?
- Am vrut să fie minimalistă. Nu mai suport mobilele, încărcătura inutilă. Adesea în spectacolele mele o să vezi că scena e plină de obiecte vechi, bibelouri, patină și texturi... În viața civilă vreau altceva. Mult alb și multă lumină. Asta mă ajută să mă limpezesc între proiecte. Eram convins că nu pot lucra pe un proiect decât la scenă, cu actorii. De când am casa de la Beclean, am observat că pot lucra foarte bine pe scenarii. Mi-am petrecut Crăciunul scriind vreo douăzeci de pagini.
- Ți-ai făcut și un birou de lucru?
- N-am birou. Am doar o canapea mov și o veioză. Și un poster înrămat la "and bjork of course", un spectacol mai vechi.
- Când erai adolescent ai vrut să dai examen la Arhitectură. Casa asta a împlinit măcar un sfert de pasiune?
- Dacă era după mine, o făceam mai transparentă. Mai imaterială. (râde) A trebuit să mă limitez. Arhitectura nu era pentru mine. Prea multă responsabilitate. În timpul liceului, am mers la București să fac ore de pregătire, însă m-au complexat desenele pe care le vedeam pe mesele celorlalți. Am renunțat rapid. Oricum, eram nul la matematică. Dinu Patriciu, cu el luam ore, mi-a zis că n-am cum să intru din prima, nici din a doua, poate din a treia încercare. Pe mine mă pierzi dacă nu-mi dai acum ce vreau. Ține de zodie pesemne, sunt Geamăn, și nici nu m-am educat să schimb ceva în asta.
- Tu ai și pictat, ai și citit...
- Da, am avut profesori foarte buni de desen: pictorul Marcel Lupșe, dar și profesoara din școala primară, Elvira Făgărășan. De citit, nu prea citeam în copilărie, n-aveam timp. Când nu eram în fața blocului, eram prin păduri. Am recuperat în cei cinci ani de Filologie la Cluj.
- Ce carte ai acum deschisă, lângă veioza ta minimalistă?
- Citesc trei cărți în paralel. Pentru mine, dramatizările sunt mult mai provocatoare decât piesele de teatru. Mi-au ieșit bine mereu. În plus, ca regizor, te lovești mereu de rezolvări grele. Am dramatizat "Inimi cicatrizate", "De ce fierbe copilul în mămăligă" și "Tihna". Acum citesc cu creionul în mână "Rugul" lui Gyorgy Dragoman, sunt în faza de subliniat. A doua carte e romanul "Le voyageur et le clair de lune", a lui Antal Szerb, care nu s-a tradus încă în românește. Iar a treia este "Chemarea monstrului", a lui Patrick Ness, un roman foarte frumos, pe care o să-l montez la un teatru de adolescenți. E plin de cărți pe jos, în camera mea de aici, de la Beclean. N-am apucat să-mi fac rafturi.
- E totuși destul de surprinzător că ai ales să ridici o casă în Ardeal, în loc să-ți cumperi una în București, în buricul târgului. Nu ți-a fost teamă de provincialism?
- Nu mi-e teamă de liniștea provinciei, cum nu mă deranjează nici Bucureștiul. Orașul mă inspiră. Ritmurile, mirosurile, sunetele. Când construiesc lumi fictive, surogate de lumi, am nevoie de un start real. De lumi concrete în jurul meu. Paradoxal, provincia te apropie mai mult de centru. Acolo experimentezi și, dacă-ți iese, "exporți" către capitală produsul. În plus, e mult mai comod. Ai ceainăria după colț, o terasă fără fițe dar cu internet, peste drum de teatru, ai frizeria retro, librăria și un salon bun de masaj. Fiecare oraș are un anotimp care i se potrivește cel mai bine. Fac tot posibilul să nimeresc acolo chiar atunci. Un an are 12 luni. Uneori, îmi împart anul la șase orașe.
- Nu te obosesc diminețile în care te trezești mereu altundeva?
- N-am ajuns încă la nivelul rock-star-urilor. (râde) Teatrele au apartamentele lor de protocol. Unele mai proaste, altele mai bune. Și hotelurile, la fel. Sunt câteva care îmi sunt foarte familiare. Cer mereu aceeași cameră cu vedere spre spatele unor clădiri vechi sau spre piața centrală. Mereu la etajele de sus.
- Ăsta e motivul pentru care montezi mai des spectacole în provincie decât la București?
- În provincie actorii sunt mai disponibili. Se știe asta. Și se aruncă mai repede în necunoscut. Căutările lor sunt concentrate într-o singură direcție în timpul lucrului. Ceea ce nu înseamnă că am ales prost actorii în București. Ideal e să ai intuiție bună atunci când faci castingul. În alte orașe, am avut curajul să folosesc întreaga trupă a unor teatre pentru unele proiecte. N-aș îndrăzni asta niciodată în București. E un risc inutil. Pe aceiași bani.
- Se spune că ești foarte dur cu cei cu care lucrezi. Ce cauți la un actor?
- Să creadă în proiect, în ce fac eu, să fie deschis la minte și la experiment. Sunt într-o etapă în care nu pot lucra cu actori care nu fac performanță. Când actorii sunt foarte buni, ca în show-ul "Între noi e totul bine", de la Național (cu Marius Manole, Dorina Chiriac, Natalia Călin, Lily Ghiță etc.), atmosfera de lucru e perfectă. Asta e esențial, fiindcă viața noastră se consumă la repetiții. O repetiție perfectă poate concentra în câteva ore toate sentimentele și stările pe care am dori să le trăim de-a lungul unei vieți.
- Dar nu simți că tot ce ai construit așa, din repetiție în repetiție, e iluzoriu? N-a lăsat un minus în viața personală?
- Da și nu. N-am avut niciodată așteptări uriașe de la viața privată. Nu știu să-mi fi făcut vreodată vreun plan de viitor. Lucrurile s-au întâmplat, pur și simplu. Viitorul s-a consumat deja de când te-ai ridicat din fața ceștii cu cafea și până ai deschis ușa să respiri primăvara asta distorsionată.
- Din ce se mai compune, totuși, viața ta? Ce mai rămâne pentru «acasă»?
- «Acasă» e când vin aici, la Beclean, deși o fac rar, probabil n-o să mai ajung până de Paști. Dar nu trebuie să-mi plângi de milă. Trăiesc foarte intens. Singurătatea asta e o imagine la care lucrez mult. Orele dintre repetiții și nopțile nu sunt tocmai de aruncat la gunoi. Nici diminețile !
- În teatru, ai ales să fii rebel. În viața privată mai ai războaie de dus?
- Mai am, mai am. Cu cât societatea se închide mai mult în ipocrizie și falsități de tot felul, cu atât e mai mult de lucru. Pentru artiști, prostia politicienilor e mană cerească. Dar dacă vorbesc despre asta în teatru, în loc să fiu catalogat de realist, sunt văzut, desigur, ca un excentric.
- Radu, te-ai putea imagina, peste doi, trei ani, tot într-o dimineață de primăvară?
- Aș fi foarte fericit dacă ar fi la fel ca dimineața asta. Crede-mă, simplul fapt că dimineața asta există, cu tot ce mă înconjoară acum, îmi e suficient. Vezi, revin la ce-ți ziceam: personajele din piesele mele au așteptări uriașe de la viață. Și dacă nu le iese, cad de foarte sus. Nu-mi permit să le acuz, dar îmi pare rău pentru ele. Cum îmi pare rău pentru toți cei care nu știu să se bucure de o nouă zi.
Foto: ADI BULBOACĂ, VLAD BÎRZANU, A. MOLNOS