La plimbare prin Bucureşti
- Cum a început această primăvară pentru tine?
- Avusesem o săptămână cu spectacole zilnic, şi două pe zi în week-end, eram epuizat. Şi s-a întâmplat ca în ziua ce marchează echinocţiul de primăvară să nu fie programat niciun spectacol, iar cele două repetiţii stabilite să se amâne. Aşa că mi-am luat câinele şi, chiar dacă era friguţ afară, m-am plimbat cu el trei ore pe străzile Bucureştiului. Nu mai făcusem aşa ceva de ani de zile! Săracul câine, nu este obişnuit cu asemenea plimbări, când am ajuns acasă, era rupt de oboseală. Fizic, m-a obosit şi pe mine plimbarea, însă mi-a prins foarte bine, mi-am încărcat bateriile, m-am eliberat de nişte gânduri şi probleme ce nu-mi dădeau pace. Din păcate, foarte rar am timp pentru orice altceva în afara teatrului.
- Cum arată Bucureştiul într-o prelungă plimbare de primăvară?
- Trist şi frumos. De ceva timp, locurile cele mai frecventate de mine au devenit parcurile, asta datorită câinelui. Ceea ce-i foarte bine, altfel nu ştiu dacă mi-aş fi făcut timp, cu atâtea repetiţii şi spectacole, să calc într-un parc. De data asta, ne-am plimbat pe străduţe pe care nu mai trecusem niciodată şi pe altele pe care trecusem pe fugă, fără să ridic privirea. Şi am văzut case vechi, atât de frumoase! Am reuşit să nu pun la suflet faptul că unele dintre ele sunt lăsate în paragină, lucru pe care nu-l pot înţelege, şi am păstrat partea bună, am văzut partea plină a paharului, frumuseţea, eleganţa lor. Dar, cumva, întrebarea asta mi-a rămas în cap: când naiba s-o întâmpla să facem şi noi lucrurile logic, cu rost, aşa încât să avem parte de un trai normal în oraş? Este vorba de aşteptările faţă de tine şi faţă de mediul în care trăieşti. Atâtea gunoaie, atâtea case dezafectate, aşa o discrepanţă... Ştiu că sunt lucruri ce nu pot fi schimbate de omul de rând, dar mă doare faptul că am ajuns să trecem pe lângă lucrurile astea şi să nu le mai băgăm în seamă, nu le mai observăm. Eu tot mai cred că schimbarea începe cu tine, din tine.
- Au trecut aproape cinci ani de la primul nostru interviu. Care ar fi, profesional vorbind, punctul de cotitură al acestei perioade?
- Poate faptul că m-am angajat la Teatrul Naţional. Eu fusesem angajat în provincie, la teatre din Timişoara, Sfântu Gheorghe şi, o scurtă perioadă, la Gheorgheni. Iar când am ajuns la Bucureşti, în urmă cu zece ani, nu aş fi vrut să mă leg de un loc, ci să văd care-i viaţa aici, să mă dumiresc ce-i cu oraşul. Nu era cea mai bună opţiune să fii de capul tău, freelancer, însă libertatea asta mi-a priit, m-am aruncat în tot felul de proiecte, cât mai diferite. După un timp, m-am angajat la Odeon, iar acum la Teatrul Naţional. Mi-a dispărut reţinerea aceea de a mă lega de un loc, teama că voi fi înghiţit de sistem, restricţionat. Este un moment în care, în teatru, lumea acceptă că poţi lucra în diferite zone, chiar şi angajat undeva, poţi colabora cu mai multe trupe, pe proiecte. Suntem mulţi actori în situaţia asta. Nu primim zilnic oferte, şi se întâmplă ca uneori să se aglomereze programul. Pe lângă spectacolele de la TNB, s-a reluat după un an şi jumătate un spectacol la Odeon, le am pe cele de la Godot Café, plus două la care repetăm din toamnă şi se pare că vom avea premiera în primăvara asta.
- Când ai multe spectacole, cum îţi dozezi energia, cum te împaci cu câte cinci personaje pe săptămână, nu e înghesuială la tine în minte?
- Sunt un tip mai instinctual şi nu am un plan concret. Energetic, resimt uneori mari pierderi, nu ai cum să-ţi dozezi eforturile, pentru că, de multe ori, depinzi de oamenii din jur, de orare ce nu se respectă, întârzieri etc. În ceea ce priveşte personajele, încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, să las lucrurile să vină de la sine, pe moment. Dacă mă pregătesc prea serios dinainte, lucrul acesta se vede pe scenă, apari cu lucrul gata făcut, lipsit de spontaneitate, şi nu-i bine. De pildă, în toamnă, am reluat, pentru Festivalul Naţional de Teatru, repetiţiile la "Furtuna". M-am pregătit, am repetat, mă simţeam foarte bine cu ceea ce făcusem, ba chiar mă aşteptam la aprecieri, dar regizorul Alexander Morfov mi-a spus: "Nu-i în regulă. Tu ştii prea bine ce ai de făcut." I-am răspuns mirat: "Păi nu asta-i treaba actorului?". "Da, însă personajul tău, Ariel, chiar dacă-i un duh şi poate să prevadă anumite lucruri, nu ştie exact ce se va întâmpla, decide pe moment, e un tip instabil". Aşa că încerc să nu-mi planific lucrurile dinainte şi să fiu cât mai conectat la acel moment în care mă aflu pe scenă.
- Ai avut parte de roluri mari, de roluri pe care ţi le doreai?
- Încerc să dau o şansă egală tuturor rolurilor pe care le joc. Am făcut în aşa fel încât orice rol să mă solicite cât mai mult, chiar dacă în unele contexte nu era cazul. Sunt vreo două roluri la care ţin foarte mult, dar încerc să nu recunosc asta nici măcar faţă de mine. Pentru că mi s-a întâmplat de mai multe ori ca spectacolul să fie anulat, să nu se mai joace şi să rămân cu un gust foarte amar după aceea.
- În precedentul interviu spuneai că lucrul cel mai important pentru tine în teatru este să simţi că te înalţi, că se întâmplă pe scenă ceva ce vine de deasupra...
- Da, cred că atunci aşteptam să fiu luat de cineva, un regizor, o piesă, un context, şi să mă înalţe. E ca şi în viaţă, când aştepţi mereu un mentor, un prieten, pe cineva care să te ridice, ceea ce nu-i un lucru tocmai bun. Cumva, trebuie să ajung să învăţ să fac singur asta, indiferent de context. Teoretic, teatrul în sine este făcut pentru a transcende, pentru a te înălţa. Ştiu că nu-i deloc în regulă, dar în momentul acesta, nu toate spectacolele sunt concepute pentru asta. Plus că, uneori, chiar dacă îţi doreşti asta şi aduci cel mai bun regizor să lucreze cu cei mai buni actori, se poate să nu se întâmple. Trebuie ca şi planetele să se alinieze. Când eram tânăr, credeam că fiecare spectacol trebuie să atingă catharsis-ul. Acum am văzut că se doreşte asta mai puţin. Pe atunci, când nu se întâmpla asta, deveneam acru, uram lucruri şi oameni, mă închideam în casă, iar asta nu mi-a folosit la nimic. Apoi, mi-am zis că trebuie să fie o cale, să o caut, mă uit în jur şi încerc să văd ce se poate face. Ce pot eu să fac, cu puterile mele.
- Să dai tot ce ai mai bun...
- Nu despre asta-i vorba, pentru că oricum dai ce ai mai bun. Dar cum ajungi la sentimentul acela de înălţare? Eu cred că încă se poate, aşa ca în "Marea iubire a lui Sebastian", spectacol în care joc de mulţi ani, împreună cu Rodica Mandache, Ioana Macaria şi Marius Manole. La început, era un spectacol-lectură, s-a mai schimbat un pic, dar tot pe scaune stăm şi vorbim, între noi, cu publicul. Povestea-i foarte frumoasă, multă emoţie şi, de cele mai multe ori, simţim cum ne ridicăm de pe scaunele alea şi plutim un pic deasupra lor. Adică, lucrul la care încercăm să ajungem la Sala Mare a TNB, cu decoruri, costume, logistică, lumini. Uneori, este nevoie de suflet, şi se întâmplă.
"Avem cu toţii nevoie să fim ascultaţi şi înţeleşi de cineva"
- Lucrezi în egală măsură în teatrul clasic, de stat, şi în cel experimental, independent. Vezi o discrepanţă între ele, între stilurile de lucru?
- Într-un teatru de stat, condiţiile de lucru pentru un regizor sunt mai bune, se simte mai confortabil, datorită logisticii. De altfel, tot mai mulţi actori şi regizori tineri lucrează, fac proiecte în teatrele de stat, Bulandra, Odeon, Comedie, Teatrul Naţional, au programe pentru oameni tineri, pentru experimente. Din fericire, lucrurile se amestecă şi sper ca din asta să iasă ceva bun. Cu zece ani în urmă, pe când făceam figuraţie la o piesă la TNB, mă loveam de o atmosferă rigidă, nu mă simţeam în largul meu. Nu-mi imaginam că-mi voi găsi locul aici, că atmosfera va deveni cu totul altfel. Acum, peste tot dai de oameni tineri, se nasc discuţii, se simte o anumită efervescenţă. Asta rămâne în continuare principala mea sursă de energie: să mă întâlnesc cu oameni, să stau de vorbă, să discutăm despre teatru, despre proiecte noi, să punem lucruri la cale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
