La plimbare prin București
- Cum a început această primăvară pentru tine?
- Avusesem o săptămână cu spectacole zilnic, și două pe zi în week-end, eram epuizat. Și s-a întâmplat ca în ziua ce marchează echinocțiul de primăvară să nu fie programat niciun spectacol, iar cele două repetiții stabilite să se amâne. Așa că mi-am luat câinele și, chiar dacă era friguț afară, m-am plimbat cu el trei ore pe străzile Bucureștiului. Nu mai făcusem așa ceva de ani de zile! Săracul câine, nu este obișnuit cu asemenea plimbări, când am ajuns acasă, era rupt de oboseală. Fizic, m-a obosit și pe mine plimbarea, însă mi-a prins foarte bine, mi-am încărcat bateriile, m-am eliberat de niște gânduri și probleme ce nu-mi dădeau pace. Din păcate, foarte rar am timp pentru orice altceva în afara teatrului.
- Cum arată Bucureștiul într-o prelungă plimbare de primăvară?
- Trist și frumos. De ceva timp, locurile cele mai frecventate de mine au devenit parcurile, asta datorită câinelui. Ceea ce-i foarte bine, altfel nu știu dacă mi-aș fi făcut timp, cu atâtea repetiții și spectacole, să calc într-un parc. De data asta, ne-am plimbat pe străduțe pe care nu mai trecusem niciodată și pe altele pe care trecusem pe fugă, fără să ridic privirea. Și am văzut case vechi, atât de frumoase! Am reușit să nu pun la suflet faptul că unele dintre ele sunt lăsate în paragină, lucru pe care nu-l pot înțelege, și am păstrat partea bună, am văzut partea plină a paharului, frumusețea, eleganța lor. Dar, cumva, întrebarea asta mi-a rămas în cap: când naiba s-o întâmpla să facem și noi lucrurile logic, cu rost, așa încât să avem parte de un trai normal în oraș? Este vorba de așteptările față de tine și față de mediul în care trăiești. Atâtea gunoaie, atâtea case dezafectate, așa o discrepanță... Știu că sunt lucruri ce nu pot fi schimbate de omul de rând, dar mă doare faptul că am ajuns să trecem pe lângă lucrurile astea și să nu le mai băgăm în seamă, nu le mai observăm. Eu tot mai cred că schimbarea începe cu tine, din tine.
- Au trecut aproape cinci ani de la primul nostru interviu. Care ar fi, profesional vorbind, punctul de cotitură al acestei perioade?
- Poate faptul că m-am angajat la Teatrul Național. Eu fusesem angajat în provincie, la teatre din Timișoara, Sfântu Gheorghe și, o scurtă perioadă, la Gheorgheni. Iar când am ajuns la București, în urmă cu zece ani, nu aș fi vrut să mă leg de un loc, ci să văd care-i viața aici, să mă dumiresc ce-i cu orașul. Nu era cea mai bună opțiune să fii de capul tău, freelancer, însă libertatea asta mi-a priit, m-am aruncat în tot felul de proiecte, cât mai diferite. După un timp, m-am angajat la Odeon, iar acum la Teatrul Național. Mi-a dispărut reținerea aceea de a mă lega de un loc, teama că voi fi înghițit de sistem, restricționat. Este un moment în care, în teatru, lumea acceptă că poți lucra în diferite zone, chiar și angajat undeva, poți colabora cu mai multe trupe, pe proiecte. Suntem mulți actori în situația asta. Nu primim zilnic oferte, și se întâmplă ca uneori să se aglomereze programul. Pe lângă spectacolele de la TNB, s-a reluat după un an și jumătate un spectacol la Odeon, le am pe cele de la Godot Café, plus două la care repetăm din toamnă și se pare că vom avea premiera în primăvara asta.
- Când ai multe spectacole, cum îți dozezi energia, cum te împaci cu câte cinci personaje pe săptămână, nu e înghesuială la tine în minte?
- Sunt un tip mai instinctual și nu am un plan concret. Energetic, resimt uneori mari pierderi, nu ai cum să-ți dozezi eforturile, pentru că, de multe ori, depinzi de oamenii din jur, de orare ce nu se respectă, întârzieri etc. În ceea ce privește personajele, încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, să las lucrurile să vină de la sine, pe moment. Dacă mă pregătesc prea serios dinainte, lucrul acesta se vede pe scenă, apari cu lucrul gata făcut, lipsit de spontaneitate, și nu-i bine. De pildă, în toamnă, am reluat, pentru Festivalul Național de Teatru, repetițiile la "Furtuna". M-am pregătit, am repetat, mă simțeam foarte bine cu ceea ce făcusem, ba chiar mă așteptam la aprecieri, dar regizorul Alexander Morfov mi-a spus: "Nu-i în regulă. Tu știi prea bine ce ai de făcut." I-am răspuns mirat: "Păi nu asta-i treaba actorului?". "Da, însă personajul tău, Ariel, chiar dacă-i un duh și poate să prevadă anumite lucruri, nu știe exact ce se va întâmpla, decide pe moment, e un tip instabil". Așa că încerc să nu-mi planific lucrurile dinainte și să fiu cât mai conectat la acel moment în care mă aflu pe scenă.
- Ai avut parte de roluri mari, de roluri pe care ți le doreai?
- Încerc să dau o șansă egală tuturor rolurilor pe care le joc. Am făcut în așa fel încât orice rol să mă solicite cât mai mult, chiar dacă în unele contexte nu era cazul. Sunt vreo două roluri la care țin foarte mult, dar încerc să nu recunosc asta nici măcar față de mine. Pentru că mi s-a întâmplat de mai multe ori ca spectacolul să fie anulat, să nu se mai joace și să rămân cu un gust foarte amar după aceea.
- În precedentul interviu spuneai că lucrul cel mai important pentru tine în teatru este să simți că te înalți, că se întâmplă pe scenă ceva ce vine de deasupra...
- Da, cred că atunci așteptam să fiu luat de cineva, un regizor, o piesă, un context, și să mă înalțe. E ca și în viață, când aștepți mereu un mentor, un prieten, pe cineva care să te ridice, ceea ce nu-i un lucru tocmai bun. Cumva, trebuie să ajung să învăț să fac singur asta, indiferent de context. Teoretic, teatrul în sine este făcut pentru a transcende, pentru a te înălța. Știu că nu-i deloc în regulă, dar în momentul acesta, nu toate spectacolele sunt concepute pentru asta. Plus că, uneori, chiar dacă îți dorești asta și aduci cel mai bun regizor să lucreze cu cei mai buni actori, se poate să nu se întâmple. Trebuie ca și planetele să se alinieze. Când eram tânăr, credeam că fiecare spectacol trebuie să atingă catharsis-ul. Acum am văzut că se dorește asta mai puțin. Pe atunci, când nu se întâmpla asta, deveneam acru, uram lucruri și oameni, mă închideam în casă, iar asta nu mi-a folosit la nimic. Apoi, mi-am zis că trebuie să fie o cale, să o caut, mă uit în jur și încerc să văd ce se poate face. Ce pot eu să fac, cu puterile mele.
- Să dai tot ce ai mai bun...
- Nu despre asta-i vorba, pentru că oricum dai ce ai mai bun. Dar cum ajungi la sentimentul acela de înălțare? Eu cred că încă se poate, așa ca în "Marea iubire a lui Sebastian", spectacol în care joc de mulți ani, împreună cu Rodica Mandache, Ioana Macaria și Marius Manole. La început, era un spectacol-lectură, s-a mai schimbat un pic, dar tot pe scaune stăm și vorbim, între noi, cu publicul. Povestea-i foarte frumoasă, multă emoție și, de cele mai multe ori, simțim cum ne ridicăm de pe scaunele alea și plutim un pic deasupra lor. Adică, lucrul la care încercăm să ajungem la Sala Mare a TNB, cu decoruri, costume, logistică, lumini. Uneori, este nevoie de suflet, și se întâmplă.
"Avem cu toții nevoie să fim ascultați și înțeleși de cineva"
- Lucrezi în egală măsură în teatrul clasic, de stat, și în cel experimental, independent. Vezi o discrepanță între ele, între stilurile de lucru?
- Într-un teatru de stat, condițiile de lucru pentru un regizor sunt mai bune, se simte mai confortabil, datorită logisticii. De altfel, tot mai mulți actori și regizori tineri lucrează, fac proiecte în teatrele de stat, Bulandra, Odeon, Comedie, Teatrul Național, au programe pentru oameni tineri, pentru experimente. Din fericire, lucrurile se amestecă și sper ca din asta să iasă ceva bun. Cu zece ani în urmă, pe când făceam figurație la o piesă la TNB, mă loveam de o atmosferă rigidă, nu mă simțeam în largul meu. Nu-mi imaginam că-mi voi găsi locul aici, că atmosfera va deveni cu totul altfel. Acum, peste tot dai de oameni tineri, se nasc discuții, se simte o anumită efervescență. Asta rămâne în continuare principala mea sursă de energie: să mă întâlnesc cu oameni, să stau de vorbă, să discutăm despre teatru, despre proiecte noi, să punem lucruri la cale. Mă încarcă mai mult decât să stau jumătate de zi întins pe pat, oricât de obosit aș fi. Mulți dintre noi cred că ar avea nevoie de un psiholog. Avem nevoie să fim ascultați și înțeleși de altcineva. Eu te ascult pe tine, caut să-ți dau un sfat, apoi mă asculți și tu. Cred că nevoia asta de comunicare m-a împins către teatru. Țin minte că în liceu mă tot perpeleam, să fac sau nu teatru, să dau examen, dar de fiecare dată când discutam cu cineva, prieten sau profesor, lucrurile îmi deveneau imediat clare. Știam ce am de făcut. Pentru că, atunci când discuți cu altcineva, discuți cu tine. Și acum, când vorbesc pentru acest interviu, mă ajută, gândurile mi se pun în ordine, se așează, lucru care pe mine mă încarcă foarte mult. Iar după o seară obositoare, după spectacol, cel mai bine pică un pahar cu vin roșu și o discuție. Eventual, tot despre teatru.