Nu-mi place din mai multe motive pe care n-are rost să le explic acum. Aş vrea doar să înţelegeţi că pentru mine este un anotimp de care abia aştept să scap, pe care abia aştept să-l văd intrat în vară, adică într-o matcă a lucrurilor oarecum mai aşezate. Mă deprimă ploile şi zăpezile întârziate şi nu am nicio răbdare cu soarele care ba se arată victorios, ba este ascuns de nori reci, care trec în hoarde dezlânate, aducând dinspre munţi miros aspru de zăpezi. La fel de mult mă irită şi iuţeala cu care vremea se schimbă de la o clipă la alta, în manifestări capricioase, care pare că nu ţin de nicio logică. Şi cu toată această antipatie a mea faţă de acest anotimp, vă mărturisesc că există totuşi o perioadă care durează de la câteva zile până la o săptămână, în care îmi place să mă regăsesc, pentru că îmi aminteşte de nişte întâmplări ciudate din tinereţea mea. Este vorba despre perioada în care înfloreşte leurda.
Aşteptarea
Sunt născut în oraş, dar toate vacanţele mi le-am petrecut la bunici, într-un sat de munte. Abia aşteptam să se termine trimestrele şcolare, ca să-mi iau bagajele şi să mă urc în tren. În vremea aceea, "bagajele" mele însemnau, de fapt, doar bascheţii de fotbal, două, trei tricouri, pantalonii scurţi şi şepcuţa de soare, pe care o purtam sucită, cu cozorocul la ceafă, căci aşa mi se părea că sunt mai interesant. Acum, bagajele oricărei plecări, fie că e vorba de interes de serviciu, fie de vacanţă, sunt mult mai cuprinzătoare şi, de fapt, mai fără de sens. Nu sunt mai fericit acum, când duc cu mine o jumătate de dulap de haine, şi nici mai liber decât atunci, când, de dimineaţă până seara, exersam pe toate dealurile gustul libertăţii. Chiar dacă adolescenţa şi tinereţea mi-au fost marcate de neînţelegerile şi despărţirea părinţilor, survenite când eram în preajma examenului de bacalaureat, faptul că la două, trei luni ajungeam în satul bunicilor m-a ajutat enorm. Pe de-o parte, puteam să ies din atmosfera tensionată de acasă, ceea ce mi-a făcut foarte bine atunci, iar pe de alta, mi-am putut desfăşura, departe de ochii colegilor, atuurile orgolioase ale vârstei destul de ingrate prin care treceam. Ştiţi cu toţii cât este de greu să depăşeşti emoţiile primelor întâlniri de dragoste. Cât de greu e să treci peste momentele stânjenitoare când tot ceea ce ştii doar din cărţi se dovedeşte total nefolositor, ba mai rău, atârnă ca o piatră de moară şi-ţi face iniţiativele, gesturile şi mişcările caraghioase şi penibile. În vacanţa de care vreau să vă povestesc, eram hotărât să fac tot ce se poate ca să scap de această stare de stânjeneală pe care o simţeam ori de câte ori era vorba, în grupul nostru de prieteni, despre fete. Şi asta nu se putea, după cum credeam eu, decât în măsura în care aş fi cunoscut îndeaproape, adică fizic, adică în totalitate, trupul unei fete, ori femei. Aşadar, mi-am început vacanţa aceea de primăvară din ultima clasă de liceu, cu obsesia că era "musai", vorba ardelenilor din satul bunicii, că era adică obligatoriu să trăiesc o noapte de dragoste. Dar cum? Şi, mai ales, cu cine? Erau întrebările cu care îmi omoram primele zile de vacanţă, în vreme ce pădurea care începea dincolo de grădina bunicilor îşi trimitea spre cer mugurii, ca nişte "sfârcuri de lumină", vorba poetului.
Întâlnirea
Începuse vacanţa de câteva zile şi bunicul m-a luat cu el la curăţat terenul din deal, acolo unde sătenii îşi duceau animalele pe timpul verii. Era multă lume acolo, câte doi, trei oameni din fiecare gospodărie. Era o zi însorită şi cu multă voie bună. Mi-am revăzut prietenii, fete şi băieţi de-o vârstă cu mine, veniţi şi ei în vacanţă la bunici. Am şi hotărât, de cum ne-am văzut, ce urma să facem în cele două săptămâni pe care le mai aveam de petrecut împreună. Am pus la cale drumeţii, le-am spus că am adus casete cu muzică bună, aşa că era binevenit şi un chef, n-am uitat nici de "ziua cucului", când în sat se obişnuia ca tinerii să culeagă primii ghiocei dintr-o poiană anume din pădure, ghiocei cu care fetele împodobeau apoi troiţa de la intrarea din sat. Şi-au fost mai multe propuneri, căci fiecare venea cu cel puţin o idee, la un moment dat, lista era aşa de stufoasă, încât aveam dubii că vom reuşi să le ducem pe toate la capăt. Dar ştiam din anii trecuţi că multe se schimbau pe parcurs şi că nimic nu era bătut în cuie. Bucuros de întâlnirile cu prietenii, uitasem parcă de gândul cu care plecasem de-acasă, de obsesia mea legată de întâlnirea cu o fată. Şi asta, până în ziua în care ne-am hotărât să mergem la cules de leurdă. În grupul prietenilor care locuiau pe dealul satului, în "Suseni", cum li se zice uliţelor de acolo, a apărut o figură nouă. O fată pe care nu o mai văzusem până atunci. Din prima clipă în care m-am uitat la ea, am ştiut că ea este fata cu care vreau să petrec prima noapte de dragoste. Sau prima zi. Nu mai conta. Oricum, am rămas ca ameţit de când am văzut-o, şi nu puteam nicicum să-i ocolesc privirea, să mă fac că n-o văd. Ne-am dat mâna, ne-am cunoscut, o chema Ana şi era verişoara unui prieten din sat. Avea ochii căprui şi părul lung lăsat pe spate. În timp ce asculta ce vorbeau ceilalţi, îşi răsucea mereu câte o şuviţă de păr pe degete, şi joaca aceasta a ei m-a prins cu totul, aproape m-a hipnotizat, nu mai puteam să-mi iau ochii de la ea. Faptul că era foarte veselă şi că povestea mereu câte ceva distractiv, că la un moment dat toată lumea o asculta, ajungând în centrul atenţiei tuturor, m-a făcut să cred că îmi va fi foarte greu să mă apropii de ea, că va fi greu să obţin promisiunea unei plimbări în doi. Pe de altă parte, eram aproape toată ziua toţi împreună. Cum aş fi putut s-o iau dintre fetele cu care era? Cu ce explicaţii? Vai, ce naiv eram!
Taina
Am aşteptat-o pe Ana în pădure, lângă stejarul bătrân din poiana cu narcise, aşa cum ne-am înţeles. Era deja noapte, când am auzit paşi uşori pe frunzele căzute. Mi-a fost şi teamă un pic, dar m-am ruşinat cu gândul la comentariile pe care le-ar fi făcut ea, dacă ar crede despre mine că sunt fricos. O umbră a trecut printre copaci şi s-a oprit în faţa mea, apoi, fără să spună ceva, şi-a despărţit părul lung în două şuviţe groase şi m-a acoperit cu ele, trecându-mi-le peste umeri şi pe după gât. Eram acoperit de părul ei care mirosea aspru, a ploaie, şi eram tare surprins în faţa acestei intrări în scenă atât de neaşteptate, dar n-am avut vreme să mă dezmeticesc pentru că ea, ţinându-mă în braţe, şi-a înfăşurat şi mai tare părul în jurul gâtului meu şi a început să împletească şuviţele tot mai strâns, tot mai strâns, până când am ajuns foarte aproape de ea. Mi s-a părut o veşnicie până când trupurile noastre s-au atins, mi s-a părut că părul ei are kilometri, atât de mult i-a luat până să-l împletească în spatele gâtului meu, şi apoi mi s-a părut că sunt o păpuşă de cârpă în faţa măiestriei cu care a ştiut să mă strunească şi să mă îndemne să fac ceea ce trebuia. Şi cu toate acestea, era ceva ce-mi scăpa, ceva ce nu puteam explica, ceva ce mă înfiora şi mă înspăimânta în aceeaşi secundă. Într-o frântură de timp (şi nici timpul nu-l mai controlam) mi-am amintit de Roibu, calul bunicului, cu care treceam în galop prin livezi, pe sub crengi înflorite, prin poiene luminate de soare. Eram Roibu, alergând şi strivind sub copite toporaşi şi violete, flori galbene de podbal, brebenei şi brânduşe mirosind amar. Eram Roibu care se tăvălea în iarba grasă, pentru ca apoi să sară ca o săgeată în două picioare şi să-şi scuture înfiorat coama de ierburi. Şi tot ca Roibu, nu mă săturam de mirosul mâţişorilor galbeni, mătăsoşi, de frunzele acrişoare de fag, de-abia deschise, de mugurii rozalii care împingeau aerul ca nişte corniţe de ied.
Când m-am trezit, soarele încălzea deja poiana, razele lui treceau printre ramurile stejarului şi se opreau în cearta veselă a unor păsări gureşe. Lângă mine, în iarbă, un mănunchi de flori albe de leurdă, legate într-o şuviţă de păr.
TUDOR A.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
