FLORILE DE LEURDĂ

Nu-mi place primăvara.

Nu-mi place din mai multe motive pe care n-are rost să le explic acum. Aș vrea doar să înțele­geți că pentru mine este un anotimp de care abia aș­tept să scap, pe care abia aștept să-l văd intrat în va­ră, adică într-o matcă a lucrurilor oarecum mai așe­zate. Mă deprimă ploile și zăpezile întârziate și nu am nicio răb­dare cu soarele care ba se arată victo­rios, ba este ascuns de nori reci, care trec în hoarde dezlânate, aducând dinspre munți miros aspru de zăpezi. La fel de mult mă irită și iuțeala cu care vremea se schimbă de la o clipă la alta, în manifes­tări capricioase, care pare că nu țin de nicio logică. Și cu toată această anti­patie a mea față de acest anotimp, vă mărturisesc că există totuși o perioadă care durează de la câteva zile până la o săptămână, în care îmi place să mă re­gă­sesc, pentru că îmi amin­tește de niște întâmplări ciu­date din tinerețea mea. Este vorba despre perioada în care înflorește leurda.

Așteptarea

Sunt născut în oraș, dar toate vacanțele mi le-am petrecut la bunici, într-un sat de munte. Abia aștep­tam să se termine trimestrele școlare, ca să-mi iau ba­gajele și să mă urc în tren. În vremea aceea, "ba­ga­jele" mele însemnau, de fapt, doar bascheții de fotbal, două, trei tricouri, pantalonii scurți și șep­cuța de soare, pe care o purtam sucită, cu cozorocul la ceafă, căci așa mi se părea că sunt mai interesant. Acum, bagajele oricărei plecări, fie că e vorba de interes de serviciu, fie de vacanță, sunt mult mai cuprinzătoare și, de fapt, mai fără de sens. Nu sunt mai fericit acum, când duc cu mine o jumătate de dulap de hai­ne, și nici mai liber decât atunci, când, de dimi­neață până seara, exersam pe toate dealurile gustul liber­tății. Chiar dacă adolescența și tinerețea mi-au fost mar­cate de neînțelegerile și despărțirea părinților, sur­ve­nite când eram în preajma exame­nului de baca­laureat, faptul că la două, trei luni ajungeam în satul bunicilor m-a ajutat enorm. Pe de-o parte, puteam să ies din atmosfera tensio­nată de acasă, ceea ce mi-a făcut foarte bine atunci, iar pe de alta, mi-am putut desfășura, departe de ochii co­legilor, atuurile orgolioase ale vârstei destul de ingrate prin care treceam. Știți cu toții cât este de greu să depășești emoțiile primelor întâlniri de dra­goste. Cât de greu e să treci peste momentele stânje­nitoare când tot ceea ce știi doar din cărți se do­vedește total nefolositor, ba mai rău, atârnă ca o piatră de moară și-ți face inițiativele, gesturile și mișcă­rile caraghioase și penibile. În vacanța de care vreau să vă povestesc, eram hotărât să fac tot ce se poate ca să scap de aceas­tă stare de stânjeneală pe care o sim­țeam ori de câte ori era vorba, în gru­pul nostru de prieteni, despre fete. Și asta nu se putea, după cum credeam eu, decât în mă­sura în care aș fi cunoscut îndea­proa­pe, adică fizic, adică în totalitate, trupul unei fete, ori femei. Așadar, mi-am în­ceput vacanța aceea de primăvară din ultima clasă de liceu, cu obsesia că era "musai", vorba ardelenilor din satul bu­nicii, că era adică obligatoriu să tră­iesc o noapte de dragoste. Dar cum? Și, mai ales, cu cine? Erau întrebările cu care îmi omoram primele zile de vacanță, în vreme ce pădurea care începea dincolo de gră­dina bu­nicilor își trimitea spre cer mugurii, ca niște "sfârcuri de lumină", vorba poetului.

Întâlnirea

Începuse vacanța de câteva zile și bunicul m-a luat cu el la curățat terenul din deal, acolo unde sătenii își duceau animalele pe timpul verii. Era multă lume acolo, câte doi, trei oa­meni din fiecare gospodărie. Era o zi însorită și cu multă voie bună. Mi-am revăzut prie­tenii, fete și băieți de-o vârstă cu mine, veniți și ei în vacanță la bunici. Am și hotărât, de cum ne-am văzut, ce urma să facem în cele do­uă săptămâni pe care le mai aveam de pe­trecut împreună. Am pus la cale drumeții, le-am spus că am adus casete cu muzică bună, așa că era bi­ne­venit și un chef, n-am uitat nici de "ziua cucu­lui", când în sat se obișnuia ca tinerii să culeagă pri­mii ghiocei dintr-o poiană anume din pădure, ghio­cei cu care fetele împodobeau apoi troița de la intra­rea din sat. Și-au fost mai multe propuneri, căci fiecare venea cu cel puțin o idee, la un moment dat, lista era așa de stufoasă, încât aveam dubii că vom reuși să le ducem pe toate la ca­păt. Dar știam din anii trecuți că multe se schimbau pe parcurs și că nimic nu era bă­tut în cuie. Bucuros de întâlnirile cu prietenii, uitasem parcă de gân­dul cu care plecasem de-acasă, de obsesia mea legată de întâlni­rea cu o fată. Și asta, până în ziua în care ne-am hotărât să mer­gem la cules de leur­dă. În grupul priete­ni­lor care locuiau pe dea­lul satului, în "Su­seni", cum li se zice ulițelor de acolo, a apă­rut o figură nouă. O fată pe care nu o mai văzusem până atunci. Din prima cli­pă în care m-am uitat la ea, am știut că ea este fata cu care vreau să petrec prima noapte de dragoste. Sau pri­ma zi. Nu mai conta. Oricum, am rămas ca amețit de când am văzut-o, și nu puteam nicicum să-i oco­lesc privirea, să mă fac că n-o văd. Ne-am dat mâna, ne-am cunoscut, o chema Ana și era verișoara unui prieten din sat. Avea ochii căprui și părul lung lăsat pe spate. În timp ce asculta ce vorbeau ceilalți, își răsucea mereu câte o șuviță de păr pe degete, și joaca aceasta a ei m-a prins cu totul, aproape m-a hip­notizat, nu mai puteam să-mi iau ochii de la ea. Faptul că era foarte veselă și că po­ves­tea mereu câte ceva distractiv, că la un moment dat toată lumea o asculta, ajungând în centrul atenției tuturor, m-a făcut să cred că îmi va fi foarte greu să mă apropii de ea, că va fi greu să obțin promisiunea unei plim­bări în doi. Pe de altă parte, eram aproape toată ziua toți împreună. Cum aș fi putut s-o iau dintre fetele cu care era? Cu ce explicații? Vai, ce naiv eram!

Taina

Până la urmă, s-a întâmplat. Am făcut dragoste pen­tru prima oară în viața mea, în vacanța aceea, aco­lo, în pădurea din satul bunicilor. Să nu mă întrebați cum am ajuns la asta. Nu știu, și chiar dacă aș mai ști, nu v-aș spune, pentru că peste aceste lucruri e bine să fie lăsat un văl de taină. Dar, fără să cad în penibil, vreau totuși să vă spun că noaptea aceea a fost cu totul deosebită și ciudată, în același timp. Sunt om matur, am trecut prin multe, nu pot fi ușor impresionat de niște povești dulcege, de amintiri copilărești. Vă rog să mă credeți însă, că ani de-a rândul m-am gândit la acea noapte și încă tot n-am descifrat întâmplările ei.
Am așteptat-o pe Ana în pădure, lângă stejarul bătrân din poiana cu narcise, așa cum ne-am înțeles. Era deja noapte, când am auzit pași ușori pe frunzele căzute. Mi-a fost și teamă un pic, dar m-am rușinat cu gândul la comentariile pe care le-ar fi făcut ea, dacă ar crede despre mine că sunt fricos. O umbră a trecut printre copaci și s-a oprit în fața mea, apoi, fără să spună ceva, și-a despărțit părul lung în două șuvițe groase și m-a acoperit cu ele, trecându-mi-le peste umeri și pe după gât. Eram acoperit de părul ei care mirosea aspru, a ploaie, și eram tare surprins în fața acestei intrări în scenă atât de neașteptate, dar n-am avut vreme să mă dezmeticesc pentru că ea, ținându-mă în brațe, și-a înfășurat și mai tare părul în jurul gâtului meu și a început să împletească șuvițele tot mai strâns, tot mai strâns, până când am ajuns foarte aproape de ea. Mi s-a părut o veșnicie până când tru­purile noastre s-au atins, mi s-a părut că părul ei are kilometri, atât de mult i-a luat până să-l împletească în spatele gâtului meu, și apoi mi s-a părut că sunt o păpușă de cârpă în fața măiestriei cu care a știut să mă strunească și să mă îndemne să fac ceea ce trebuia. Și cu toate acestea, era ceva ce-mi scăpa, ceva ce nu puteam explica, ceva ce mă înfiora și mă îns­păimânta în aceeași secundă. Într-o frântură de timp (și nici timpul nu-l mai controlam) mi-am amintit de Roibu, calul bunicului, cu care treceam în galop prin livezi, pe sub crengi înflorite, prin poiene luminate de soare. Eram Roibu, aler­gând și strivind sub copite to­po­rași și violete, flori galbene de podbal, brebenei și brân­du­șe mirosind amar. Eram Roibu care se tăvălea în iarba grasă, pentru ca apoi să sară ca o să­geată în două picioare și să-și scuture înfiorat coama de ier­buri. Și tot ca Roibu, nu mă să­turam de mirosul mâțișorilor galbeni, mătăsoși, de frunzele acrișoare de fag, de-abia des­chi­se, de mugurii rozalii care împingeau aerul ca niș­te cornițe de ied.
Când m-am trezit, soarele încălzea deja poiana, razele lui treceau printre ramurile stejarului și se opreau în cearta veselă a unor păsări gureșe. Lângă mine, în iarbă, un mănunchi de flori albe de leurdă, legate într-o șuviță de păr.
Am ajuns acasă la bunici și-am găsit un bilet din partea Anei. Se scuza că nu va putea veni la întâlnirea de la stejar, pentru că trebuia să plece din sat. Biletul, mi-a spus bunica, l-a adus un prunc, după plecarea mea de acasă. De-atunci și până acum, când vă scriu, mă tot întreb, fără să bănuiesc măcar răspunsul, cine mi-a lăsat florile de leurdă, cu cine am pășit în pri­mă­vara dragostei?

TUDOR A.