THEODOR BACONSCHI - "Suntem europeni. Punct!"

În ultimul deceniu, structura complicată a Uni­unii Europene a fost testată la limită. Criza economică a lo­vit prima, punând sub semnul întrebării întreaga eu­rozonă, care foloseşte aceeaşi monedă, dar care are politici fiscale naţionale. Când am crezut că ieşim din criză, a venit momentul ane­xă­rii peninsulei Crimeea de către Rusia, iar liderii eu­ropeni au fost bulversaţi, incapabili să vorbească îm­pre­ună pe aceeaşi voce. La final a izbucnit războiul din Siria şi marea criză a emi­granţilor, care a divizat Uniunea Europeană în "gu­ver­­nanţi" (Germania, Fran­ţa şi susţinătorii lor) şi "opozanţi" (Ungaria, Ce­hia, Slo­vacia etc.), tot mai mulţi şi mai vehemenţi. O at­mos­­feră incendiară ce nu pare să atingă, însă, şi Ro­mâ­nia, care afişează o linişte su­verană. Chiar nu ne pri­veşte ce se întâmplă în lume? Nu ne afectează mi­rosul de praf de puşcă care vine din Răsărit, nici pro­vo­cările per­manente ale Ungariei, coaliţiile de la Vi­segrad, de la care suntem excluşi? Pe ce ne bazăm? Pe umbrela NATO, care spe­răm să se deschidă, în caz de criză, la timp?

"UE a fost mereu o construcţie cu geometrie variabilă"

Am încercat să aflăm răspunsuri la întrebările noastre de la un diplomat de elită, domnul Theodor Baconschi, un apropiat al cancelariilor occidentale, care simte pulsul Uniunii Europene, chiar dacă acesta pare mai slab decât oricând.

- Uniunea Europeană se află în cea mai fragilă stare a ei, de la înfiinţare. Un climat perturbat, aflat la pragul exploziei. Se vorbeşte chiar despre o ru­pere a C.E., provocată de divergenţele legate de ges­tionarea crizei imigranţilor, care a deschis drumul nemulţumirilor sociale şi al naţionalismului, mai ales în câteva din ţările fost comuniste. Care este, în acest context dificil, situaţia României?

- Să ştiţi că Uniunea Europeană a fost mereu o cons­trucţie cu geometrie variabilă. E un sistem con­centric, dar şi un puzzle în continuă redefinire. Faliile pe care le-aţi descris au o bază regional-istorică şi cul­tu­rală. Dar tocmai aici rezidă valoarea proiectului eu­ropean: în ambiţia de a armoniza o diversitate. E ade­vărat că noii membri sunt "uniţi" doar de frica expan­sionismului rusesc. E puţin. Grupul central-european de la Visegrad nu s-a deschis formal şi către România şi Bulgaria, iar balticii sunt arondaţi Scandinaviei. Practic, flancul estic al UE rămâne coerent numai sub umbrela NATO. De aici şi dificultatea de a situa România în propria ei vecinătate. Noi avem o politică regională cu mai mulţi vectori: par­­te­ne­riate strategice cu Polonia şi Turcia, un parte­ne­riat com­plex cu Un­garia (în ciu­da "gă­lă­gioşilor" de ser­viciu de am­bele părţi ale Ti­sei), un profil de spon­­sor eu­ro­­­pean pen­­tru Re­pu­bli­ca Mol­­­dova, câ­teva for­ma­te de co­o­perare la Ma­rea Nea­gră - ce-i drept, de­vi­ta­li­za­te du­­pă ane­xa­rea şi re­mili­ta­ri­za­rea Pe­ninsu­­lei Cri­meea de către Pu­tin. Mo­mentul e des­tul de ingrat, pentru că sun­tem în cutia de re­zo­nanţă a mul­tor cri­ze suc­cesive: cea financiară, din 2008, dar şi cele legate de eşecul "primăverii arabe".

- Uniunea Europeană are acum două viteze - zona euro şi restul ţărilor cu monedă proprie. Pro­babil că nu vom adera prea curând la clubul select al monedei unice. În situaţia aceasta, ce putem face pentru a fi relevanţi în arhitectura Uniunii Euro­pene?

- Estonia sau Slovenia sunt în eurozonă, pe când Polonia, nu. Vreau să spun cu asta că e important să aparţii eurozonei, dar nu e fundamental. În fond, cartea de vizită a oricărui stat-membru e legată tot de performanţa sa economică individuală. Şi de calitatea democraţiei interne. Sau de proiecţia forţelor sale ar­mate. Bucureştiul vrea, încă, să adopte moneda unică, mai ales că suntem aproape de îndeplinirea criteriilor tehnice. Eurozona înseamnă însă şi să plăteşti dato­riile celor care au ratat ţintele deficitului. E o sabie cu mai multe tăişuri. Important e că BNR a reuşit să sta­bilizeze leul, că avem rezerve valutare semnificative, că nu ne roade inflaţia, ceea ce ţine şi piaţa într-o at­mos­feră sănătoasă.

"În stadiul actual, legătura cu SUA rămâne vitală şi indispensabilă"

- În toată această "stare febrilă" a Uniunii Europene, noi ne bazăm pe relaţia noastră cu SUA şi pe NATO. E destul pentru a nu ajunge izolaţi într-o periferie din care să nu mai putem ieşi? Şi oare încrederea aceasta oarbă este justificată? Me­tafora, de largă circulaţie printre români, a um­bre­lei care nu se deschide când trebuie e un simplu joc de cuvinte?

- Am fost mereu contra raţionamentelor ex­clu­sive: sau cu americanii, sau cu europenii. E o logică falsă. Suntem europeni şi punct. Iar europenii rămân aliaţii majori ai puterii americane. E în interesul păr­ţilor, chiar dacă unele capitale din UE adoptă, uneori, tonuri de "emancipare". Pax americana nu a fost în­lo­cuită prin altă sursă de stabilitate strategică. UE nu are o armată comună, şi abia dacă cei mari (Franţa sau Marea Britanie) pot susţine mici operaţiuni mi­li­tare pe cont propriu. SEAP, serviciul european de diplo­maţie, are şi el un mandat limitat. Pe scurt, nu­mai dacă UE va comunitariza politicile fiscale, mo­ne­tare, militare şi externe, vom putea deschide alte piste de reflecţie geopolitică. În stadiul actual, legă­tura cu SUA rămâne vitală şi indispensabilă. De aceea e bi­ne­venit şi acordul comercial cuprinzător UE-SUA, ca­re va adânci alianţa nord-atlantică. Relativa de­rută din UE reflectă şi schimbarea atenţiei strate­gice ame­ricane, dinspre Atlantic spre Pacific. Asta nu în­seam­nă însă că americanii părăsesc Europa sau că NATO e în criză.

"Nu e recomandabil să alimentăm noul război rece cu Rusia"

- Rusia e vecinul care ne ameninţă cel mai mult. O putere care acum îşi caută coroana pierdută. Şi o face în zdrăngănit puternic de arme. România n-are, deocamdată, răspuns. Cuminţenia asta ne va fi de folos?

- Rusia vrea să ocupe Ucraina (sau s-o dirijeze de la distanţă), tocmai pentru că, fără această piesă-tampon, Moscova îşi pierde galoanele de mare putere. Cu tot arsenalul nuclear (nemodernizat) şi cu armata sa cantitativ impresionantă, Rusia nu are, totuşi, des­tin, dacă nu se împacă bine cu Occidentul. E prea ma­re, prea mult expusă de­clinului demografic şi are o economie prea pu­ţin di­versificată pen­­tru a juca îm­potriva UE şi NATO. Dacă Putin nu înţe­lege asta, o vor înţelege ur­ma­şii săi. Pentru moment, ţarul de la Kremlin a ales o logică de con­frun­ta­re controlată. E mai curând o iluzie că poate negocia pe picior de egalitate. Şi Occidentul a hrănit a­ceas­tă iluzie, invi­tând Ru­sia în dialog structurat cu NATO, cu UE sau cu G7. Miş­carea din Cri­meea şi Donbas (prece­dată de testul georgian din 2008) costă Rusia cât nu face. Sanc­ţiunile şi scăderea dramatică a preţului la barilul de petrol sunt nesustenabile pe termen lung, Putin o ştie foarte bine. De asta s-a complicat şi mai mult, intervenind în Siria, ca să-şi protejeze baza mili­tară maritimă, dar şi ca să ia loc la masa tratativelor de pace. Problema e că oriunde Rusia face parte din­tr-un format multilateral de rezolvare a conflictelor (de pildă, în "5+2" pentru Transnistria), procesul e blo­cat. Nu e recomandabil să alimentăm acest nou război rece, numai că nu prea avem de ales: Putin joacă prea agresiv. Pe de altă parte, Occidentul nu are interesul de a împinge Rusia în braţele Chinei.

"Avem obligaţia să întreţinem relaţii predictibile cu Ungaria"

- Ungaria e un alt vecin cu probleme, care, când nu ne ameninţă cu garduri ridicate la graniţă, are un discurs extremist, în stare să tulbure apele, în sânul minorităţii maghiare din Transilvania. Cum să reacţionăm?

- Ungaria e distribuită de anumite instanţe în rolul de "duşman ereditar", aşa cum Spania a fost duşma­nul ereditar al Portugaliei, sau Germania, duşmanul exem­plar al Franţei. Dar aşa cum Madridul s-a con­ci­liat cu Lisabona şi Parisul cu Berlinul, avem, la rân­dul nostru, obligaţia de a întreţine relaţii corecte şi predictibile cu Ungaria. Criza ideii europene - legată de oboseala extinderii şi de noul expansionism rusesc - a întărit naţionalismele, iar Orban e un lider care s-a situat, cu bune rezultate electorale, la extrema dreaptă a viziunii popularilor europeni. Vă ziceam adi­neauri că la Bucureşti şi Budapesta sunt mereu în priză voci radicale, care adună voturi naţionaliste. În rea­litatea bilaterală, lucrurile n-au fost niciodată lă­sate să dege­nereze. Schimburile comerciale ating mul­te miliarde anual. Există investiţii maghiare în România, inter­co­nectare energetică şi, să sperăm, ru­tieră, pe au­tostradă. Uităm prea des faptul că Ungaria ne oferă singurul culoar terestru cu vestul Europei. Demagogii extremişti care vor să aţâţe mereu ura in­teretnică (în Transilvania sau la nivel bilateral) sunt pro­fitorii ne­demni ai memoriei multor răni deschise în trecut. Ca state membre UE şi NATO, cele două so­cietăţi au şan­sa, dar şi obligaţia juridică, de a se comporta cu lo­ialitatea pe care şi-o datorează aliaţii. Nu uităm is­toria, dar avem nevoie de un viitor împre­ună.

"Rămânem oxigenul european al Republicii Moldova"

- Cu tot climatul internaţional agresiv şi iste­ri­zat, România are, în plus, şi grija situaţiei din Re­publica Moldova. Credeţi că va mai putea fi jucată cartea Unirii, într-un orizont de timp previzibil? Dacă da, în ce context, care sunt paşii care ar trebui urmaţi de Bucureşti?

- Salut abordarea guvernului Cioloş în această privinţă: "more for more", adică asistenţă economico-financiară, dozată în funcţie de lista unor priorităţi de reformă. Republica Moldova e într-o criză profundă, pentru că partidele pro-europene, la putere din 2009, s-au îmbolnăvit de corupţie, discreditând astfel însăşi perspectiva europeană. Noii aliaţi ai Moscovei de tip Usatâi sau Dodon se adaugă astfel vechilor comunişti, în tentativa de a readuce Chişinăul sub influenţa ex­clu­sivă a Moscovei. Care, însă, nu are ce să ofere, pentru că de abia plăteşte pensiile din Crimeea sau Transnistria. Partidele din AIE au greşit, prin unii lideri, dar au şi apropiat ţara de UE, cu ajutorul constant al României. Acordul de Asociere, ridicarea vizelor şi asistenţa financiară sunt fapte, nu poveşti. Mi-ar fi plăcut ca Bucureştiul să poată influenţa mai devreme apariţia unei noi gărzi politice pro-occi­dentale în Basarabia. N-a reuşit asta, e clar. Suntem şi noi vinovaţi de inerţie şi lene tactică. Dar rămânem oxigenul european al Republicii Moldova. Nu trebuie să-i lăsăm pe moldovenii de peste Prut în ghearele unei oligarhii cleptocratice, de extracţie şi obedienţă rusească. Trebuie să revenim pe teren cu mai multe idei, cu mai mult capital românesc şi cu o agendă bilaterală, pronunţat europeană. Câtă vreme am con­dus diplomaţia noastră, s-au notat progrese practice ale prezenţei româneşti în Republica Moldova: ICR Mihai Eminescu, două noi consulate generale la Ca­hul şi Bălţi, şedinţe comune de guvern, lobby eficient al Grupului de prieteni ai Republicii Moldova în UE (pe care l-am inţiat şi co-prezidat cu Franţa). Din păcate, tribalismul nostru politic subminează conti­nui­tatea politicilor noastre. E cazul să reconsiderăm necesitatea consensului bipartizan, în materie de proiecte desfăşurate peste Prut. La fel de important e să nu uităm că, deşi Parteneriatul Estic e dezafectat, succesul nostru în Moldova trece şi pe la Kiev.